Ce înseamnă trecerea Iordanului pentru tine?

Info Adventist 22 ianuarie 2021

Înfruntând încercarea acum și în viitor, alături de Dumnezeu

Aflați la hotarele țării promise, israeliții aveau în față un nou orizont, poate, în unele aspecte, înfruntând o situație nu foarte diferită de cea în care ne aflăm noi acum, la începutul lui 2021. O generație întreagă de oameni care părăsiseră Egiptul murise între timp, lăsându-i în urmă doar pe cei mai tineri, fără vreo amintire matură despre Egipt, asemenea studenților de astăzi care nu au o amintire matură a vieții dinainte de 11 septembrie 2001.

O veste bună și o veste rea

Hesbonul, aflat în Iordania de azi, pe care eu și soția mea l-am vizitat în zilele curteniei noastre, reprezenta una dintre ultimele opriri înainte ca poporul evreu să ajungă la râul Iordan. Era un punct important al călătoriei lor, un timp cu o veste bună și una rea. Vestea bună: erau pe punctul de a intra în posesia căminul permanent. Pentru că m-am mutat mult de-a lungul vieții, îmi imaginez entuziasmul lor la aflarea că, în sfârșit, au ajuns în locul pe care aveau să îl numească „acasă”. Vestea rea: se îndreptau spre aceste schimbări majore fără Moise!

La cei 120 de ani ai săi, Moise, conducătorul cel mai umil, dar și cel mai înțelept și mai experimentat, ajunsese destul de bătrân. Domnul îi spusese că nu va intra în țara făgăduită și că avea să moară singur în pustie.

Moise

Vi-l puteți imagina pe Moise căruia i se spune: „Nu vei trece Iordanul”? Vă puteți imagina suferința lui sufletească? După ce își investise toată viața pentru a ajuta și a salva pe poporul lui de Egipt, de pustie și de ei înșiși, nu avea să trăiască punctul culminant al lucrării sale. Mi se pare inspirator faptul că, atunci când Dumnezeu îi spune că mandatul lui s-a încheiat, Moise nu cere o „remunerație”. De fapt, Moise atestă pe succesorul său prin punerea mâinilor. Aceasta arată smerenia sa, faptul că recunoaște că nu noi suntem eroii acestei lumi, ci Dumnezeu este! El este Dumnezeul care a păstrat legământul, respectându-și făgăduința făcută lui Avraam și urmașilor lui că va avea mereu grijă de ei.

Indiferent cât de importanți și influenți am fi, Dumnezeu este eroul istoriei. Pentru că am uitat deseori acest lucru am avut parte de mult stres, în calitate de conducător, atunci când m-am consumat în încercarea de a salva ceva, pierzându-mi inclusiv somnul – ceva ce nu prea ajută pe nimeni să fie un conducător mai eficient. Știu acum că poate să-mi pese fără să cad sub povară, pentru că povara aparține lui Dumnezeu. El va salva pe poporul Său.

Cuvântarea de binecuvântare a lui Moise a reamintit poporului: „Ferice de tine, Israele! Cine este ca tine, un popor mântuit de Domnul?” (Deuteronomul 33:29 pp). Israel nu avea să rămână niciodată singur. Şi nici noi nu vom fi: Mântuitorul lor este şi al nostru.

Singur în fața morții

În timpul acestei pandemii, mulţi mor singuri din cauza complicațiilor logistice produse de contagiozitatea noului coronavirus. Dar, la sfârșitul vieții, în fond fiecare om merge singur în mormânt. Tragedia păcatului ne aduce tuturor moartea (vezi Romani 6:23). Chiar și cei mai buni dintre noi, cum a fost Moise, mor. Pentru Moise locul unde a murit a fost muntele Nebo: singur. Iar singurătatea absolută a morții ne reamintește, de asemenea, că fiecare dintre noi va trebui să stea singur înaintea lui Dumnezeu.

Singur, şi totuşi nu singur

Urcând muntele Nebo, probabil că Moise se gândea la tot ce făcuse în ultimii o sută de ani. Doar Iosua şi Caleb urmau să rămână, la final, dintre adulţii care părăsiseră Egiptul. Poate că se întreba Moise dacă nu trăise în zadar.

Stând pe vârful muntelui, el putea să vadă valea râului Iordan și să cuprindă cu privirea întinderea țării făgăduite. Dumnezeu îi arătase în viziune tot ce urma să se întâmple cu poporul Israel. El a văzut venirea apostaziei. A văzut venirea robiei lui Israel.

Totuși, Moise a văzut și venirea lui Mesia, a lui Isus. Și Mesia avea să moară singur, pe cruce. Și, ca și Moise, Isus a contemplat panorama istoriei și a văzut că poporul va fi salvat. Atât El, cât și Moise au fost mângâiați de faptul că viața lor a slujit celui mai înalt dintre țeluri. Ca slujitori ai lui Dumnezeu, și noi putem fi mângâiați de faptul că Dumnezeu ne reamintește: noi nu suntem singuri; viața noastră nu este trăită în van.

Cu privirea îndreptată doar spre Dumnezeu

Moartea lui Moise a fost pentru popor o aducere aminte a faptului că Dumnezeu este singurul conducător care garantează  ajutorul. Isus ne reamintește că „după cum a înălţat Moise şarpele în pustiu, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului” (Ioan 3:14). COVID-19 ne-a ajutat să învățăm că Isus merită acest piedestal, și nimeni altul.

În fața schimbărilor

Israel a ajuns la destinație, însă și-a pierdut conducătorul. Și noi putem să trecem prin perioade mai bune sau mai rele. Suntem pregătiți pentru ambele situații dacă suntem hotărâți să rămânem cu privirea ațintită asupra Fiului omului care a fost înălțat, pentru ca toți să-L putem vedea și să fim atrași la El.

Să mergi înainte în ciuda posibilității de a eșua

Marginea pustiei nu este un loc în care să insiști să rămâi. Dumnezeu poruncește să fim curajoși, pentru că „Domnul Dumnezeul tău va merge El însuşi cu tine, nu te va părăsi şi nu te va lăsa” (Deuteronomul 31:6 up). Desigur că Moise a înțeles pericolul inerției. El i-a împins spre viitor, repetând de trei ori în acest capitol: „Întăriți-vă și îmbărbătați-vă!” (versetele 6, 7, 23).

Am auzit odată despre un profesor care le-a cerut elevilor să facă o lucrare de cinci pagini despre curaj și exemple de curaj. Un student a primit nota maximă pentru o lucrare de cinci pagini goale. Curajul nu elimină posibilitatea eșecului. Curajul înseamnă să mergi înainte în ciuda posibilității de a eșua.

Înfruntând schimbările, vedem minunile lui Dumnezeu

Iosua avea motive întemeiate să se teamă. Mai întâi, pentru că el nu era Moise; apoi, pentru că nu avea bărci cu care să traverseze râul Iordan. Dar el s-a încrezut în Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a oferit o cale să treacă râul care a reînnoit încrederea lui Israel în puterea Sa. Toată lumea știa că aceste lucru era omenește imposibil. „În acea perioadă a anului, primăvara, zăpada topită de pe munți umflase atât de mult apele Iordanului, încât râul se revărsase peste maluri, făcând imposibilă traversarea prin vadurile obișnuite. Dumnezeu a dorit ca trecerea Iordanului de către israeliți să fie făcută printr-o minune.”[1]

Dar Iosua era gata și a cerut poporului să se pregătească. El le-a poruncit: „Sfinţiţi-vă, căci mâine Domnul va face lucruri minunate în mijlocul vostru” (Iosua 3:5). Dumnezeu dorește să realizeze atât de multe prin și cu noi, dacă noi suntem dispuși să-I permitem.

Când aveam vreo 22 de ani am devenit, printr-un complex de împrejurări, prim-prezbiterul micii mele biserici natale. Biserica noastră spaniolă, cu care împărțeam clădirea, avea un „copilaș” în ale credinței numit George. Acesta avea multă credință și un entuziasm debordant. A vrut ca biserica noastră să găzduiască un eveniment public prin care să-i onoreze pe funcționarii publici ai comunității, precum ofițerii de poliție și pompierii, la un an după atacurile din 11 septembrie. Am reacționat prompt: „Cred că glumești. Biserica noastră este atât de mică, nu putem să facem nicidecum așa ceva.”

Ei bine, George nu s-a dat bătut. M-a rugat să traduc scrisorile pentru reprezentanții urbei. Am participat la pregătiri fără prea multă tragere de inimă. Și iată că evenimentul lui George se apropia. În dimineața aceea stăteam în fața bisericii alături de micul nostru comitet. Ambulanțele și mașinile de pompieri au început să umple parcarea, aliniindu-se una lângă cealaltă. Membrii comitetului se plângeau: „Nu ne vine să credem. Nu am avut niciodată un eveniment cu structuri gonflabile pe proprietatea bisericii”. Eu eram îngrijorat: „Oare va veni cineva?”

Apoi copiii au început să apară de pretutindeni; curtea bisericii a devenit foarte aglomerată.

La sfârșitul zilei, căpitanul forţelor de poliţie a venit la mine şi mi-a strâns mâna: „Vă mulțumim pentru programul organizat în cinstea noastră.” A trebuit să răspund puţin stânjenit: „Nu-mi mulțumiți mie, mulțumiți-i lui George. A fost ideea lui”.

Evenimentul lui George m-a învățat că noi suntem cei care Îl opresc pe Dumnezeu să facă minuni. Pentru ca El să lucreze, tot ce avem nevoie este să fim dispuși, dispuși să mergem mai departe prin credință, dispuși să acceptăm schimbarea, dispuși să riscăm un eșec. Dacă noi suntem dispuși, Dumnezeu este dispus și capabil. Dumnezeu poate să facă atât de multe prin noi, dacă noi suntem dispuși doar să-I permitem!

Când ne confruntăm că propriile „traversări ale râului Iordan”, suntem pasibili să facem greșeli, dar avem un Mântuitor care ne va scăpa de la înec. Pe măsură ce ne vom apropia de sfârșit, vom trece prin necazuri, dar avem un Mângâietor care merge împreună cu noi. „Să ne întărim și să ne îmbărbătăm”, pe măsură ce timpul se apropie de final. Să acceptăm și să îmbrățișăm schimbarea: Dumnezeul nostru veghează peste noi.

Despre autor: Tom Luttrell este profesor de psihologie în cadrul Washington Adventist University [Universitatea Adventistă Washington] din Takoma Park, Maryland, Statele Unite.

Sursa: Adventist Review

 

[1] Ellen G. White, Patriarhi și profeți, pag. 483, în orig.