Dacă facem bine, vom fi bine primiți

Info Adventist 24 iulie 2020

Biserica a fost înființată pentru a îndepărta barierele dintre noi și Dumnezeu, dar și pentru a îndepărta barierele pe care le construim între noi.

Credincioșii adventiști de ziua a șaptea, în calitate de popor al ultimelor zile, susțin că Cele Zece Porunci sunt încă valabile pentru lumea în care trăim și sunt conștienți de faptul că primele patru descriu modul în care ne raportăm la Dumnezeu și, în cele din urmă, al modului în care ne manifestăm dragostea și loialitatea față de El.

Există oare riscul ca, în preocuparea noastră față de primele patru porunci – iar acest lucru nu este rău în sine – să le fi pierdut din vedere pe celelalte șase? Este posibil să nu ne fi dat seama de faptul că Dumnezeu are așteptări înalte de la noi cu privire la toate Cele Zece Porunci?

Din moment ce cele șase – care reflectă modul în care Dumnezeu dorește să ne iubim și să ne raportăm unii la ceilalți – sunt mai numeroase decât primele patru, se pare că Dumnezeu, în înțelepciunea Sa infinită, a știut că ne este chiar mai greu să îi iubim, să îi prețuim și să îi apreciem pe ceilalți oameni decât pe El. Dar, deoarece toți suntem păcătoși, este un oximoron să spunem că ne este mai greu să ne raportăm unii la alții decât la un Dumnezeu drept, neprihănit și sfânt!

De ce este atât de dificil?

Oare de ce noi, oameni păcătoși, aflați în sclavia păcatului, și care avem mult mai mult în comun unii cu alții decât cu Dumnezeu, avem atât de multe rețineri în relațiile dintre noi? Suntem împărțiți în clase sociale la toate nivelurile, chiar și în fiecare grup de oameni și în orice mod posibil – oare cu cât sunt mai mari diferențele, în orice aspect, cu atât este mai mare presiunea? Mai mult, este paradoxal că nu Îl urâm pe Dumnezeu, deși este foarte diferit de noi (sau poate o facem, însă nu ne dăm seama).

Biblia afirmă: „Dacă zice cineva: «Eu iubesc pe Dumnezeu» şi urăşte pe fratele său este un mincinos, căci cine nu iubeşte pe fratele său pe care-l vede, cum poate să iubească pe Dumnezeu pe care nu-L vede?” (1 Ioan 4:20).

Tendința noastră de a sublinia diferențe superficiale sau percepute, mai degrabă decât diferențele reale, cu siguranță Îl rănește pe Dumnezeu, tot așa cum pe un părinte îl doare să își vadă copiii îndepărtându-se unii de alții din cauza unor diferențe nesemnificative precum culoarea părului sau a ochilor și percepția cu privire la frumusețe.

Ceea ce noi numim rasă

Tensiunile din Statele Unite și din alte țări au apărut în jurul așa-numitei „rase”. Spun „așa-numitei rase” deoarece termenul rasă, folosit pentru a descrie oamenii în funcție de culoarea pielii nu se regăsește în Scriptură. Este o expresie idiomatică din perioada modernă, asemenea darwinismului. Acest sistem de credințe este contrar Scripturii în toate aspectele. Astfel, ar trebui respins de familia creștină deoarece, în el însuși, creează o diferență conceptuală pe care Dumnezeu nu o percepe și care, în consecință, nu este reală.

Biblia folosește cuvântul ethnos, din care provine cuvântul etnie, care nu are conotațiile negative ale „rasei”. Însă avem aceleași temeri, și poate chiar dispreț, față de persoanele nevoiașe, de cele cu afecțiuni mintale, cu dizabilități fizice sau de cele marginalizate. Gândiți-vă la ucenicii care au fugit de omul care ieșit din mormânt și a fugit spre Iisus, la orbul Bartimeu, căruia i se spusese că nu merită să vorbească în mulțime, sau chiar la Zacheu, cel fermecat de bani, cocoțat în vârful pomului.

Gândiți-vă! Doisprezece oameni fugeau de un altul pentru care Iisus traversase marea, sau la călătoriile sale periodice, renunțând la siguranța oferită de enclavele evreiești pentru a-i întâlni pe cei pe care poporul Lui îi ura. După întâlnirea cu Iisus, aceștia nu mai putea fi izolați de societate pentru diferențe de natură estetică sau extrinsecă. Cu toate acestea, în interior, erau la fel ca ceilalți – păcătoși care aveau nevoie de un Mântuitor. Esența problemei o reprezintă o întrebare care mă preocupă: în calitate de ființă căzută, fug de oameni deoarece îmi este prea frică să părăsesc zona de confort adventistă?

Cain și Abel

Ioan a mai scris: „Căci vestirea, pe care aţi auzit-o de la început este aceasta: să ne iubim unii pe alţii; nu cum a fost Cain, care era de la cel rău şi a ucis pe fratele său” (I Ioan 3:11-12).

Ostilitatea lui Cain față de Abel se baza pe o diferență pe care a amplificat-o în inima sa până s-a transformat în ură. Scriptura nu spune nimic care ar putea indica faptul că Abel îl hărțuia pe Cain pentru că a ales să își urmeze propria cale în locul căii lui Dumnezeu. Din contră, cel care a greșit l-a hărțuit pe cel care a acționat corect.

Concluzia logică pare a fi că trebuie să avem grijă să nu ne hărțuim unii pe alții, iar Ioan, precizează clar faptul că cei care acționează astfel sunt copii ai diavolului. În plus, dacă înțelegem faptul că vom fi persecutați dacă alegem să respectăm poruncile lui Dumnezeu, ar fi odios să fim cei care persecută, știind că în curând ne va veni și nouă rândul.

Furie împotriva lui Dumnezeu?

Oare Cain, într-o anumită măsură, își exprima furia împotriva lui Dumnezeu îndreptând-o împotriva unuia asemenea lui? Oare îi maltratăm pe membrii familiei deoarece îi tratăm pe ceilalți așa cum credem că ne-a tratat Dumnezeu? Dacă credem că Dumnezeu este sever, dificil sau chiar capricios, ne putem raporta unii la alții în același fel, doar că manifestăm o ostilitate mai mare față de cei pe care îi considerăm a fi cei mai diferiți de noi.

Tyndale Bible Dictionary (Dicționarul biblic Tyndale) afirmă că viziunea noastră cu privire la Dumnezeu ne influențează viziunea cu privire la om. Astfel, dacă Îl percepem pe Dumnezeu ca fiind demn de respect, îi vom percepe și pe oameni ca fiind nobili și demn de respect, în timp ce dacă avem o concepție slab dezvoltată cu privire la Dumnezeu, vom avea adesea o perspectivă distorsionată asupra omului. Prin urmare, omul poate fi considerat ca fiind mai important decât ar trebui, sau poate fi văzut ca fiind mai puțin important decât este în concepția biblică.[i] Dumnezeu ne spune să fim drepți în toate lucrurile, iar în mod deosebit în relațiile cu ceilalți, după cum i-a spus și lui Cain: „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit” (Geneza 4:7).

Aș vrea să sugerez faptul că este foarte posibil ca, în contextul marii lupte dintre bine și rău, Cain să fi fost furios pe fratele său, însă chiar mai furios pe Dumnezeu, Cel care a acceptat jertfa lui Abel, dar nu și pe a sa. De asemenea, este posibil să fi avut o înțelegere limitată a lui Dumnezeu, ceea ce a dus la o înțelegere limitată a fratelui său.

Testul decisiv al lui Dumnezeu

Jertfa lui Cain din roadele câmpului dă pe față starea inimii lui – în special faptul că nu vedea enormitatea, hidoșenia și natura păcatului care constituie o trădare, el nerespectând natura sfântă a lui Dumnezeu, în calitatea Sa de Creator și Răscumpărător. Atunci când pierdem din vedere sfințenia lui Dumnezeu, uităm că El așteaptă de la noi cea mai înaltă formă de integritate atât în ceea ce Îl privește, cât și în modul în care îl tratăm pe aproapele nostru.

Acesta este testul suprem pentru a stabili dacă Îl iubim cu adevărat. Vom fi trași la răspundere pentru respectarea tuturor poruncilor, iar acest lucru li se aplică tuturor prejudecăților îndreptate împotriva oricărei persoane pe baza celor mai mici diferențe care, în ochii noștri, par mari.

Astfel, închei cu apelul lui Pavel de a ne iubi, a ne prețui și a ne aprecia unii pe alții, apel adresat unei bisericii divizate: „Dragostea să vă fie sinceră [autentică – fără șiretenii și ipocrizie]; urâţi răul [detestați orice lipsă de evlavie, nu tolerați malițiozitatea], şi lipiţi-vă de bine” (Romani 12:9, NTLR).

Nu uitați ceea ce Dumnezeu i-a spus lui Cain: dacă facem bine, vom fi bine primiți noi, biserica noastră, comunitatea noastră, localitatea noastră, țara noastră. Să ne iubim unii pe alții, noi, cei de diferite „etnii” mai degrabă decât de diferite „rase”, în timp ce rămânem sub conducerea Fiului.

Sursa: Adventist Review

[i] W.A. Elwell & P.W. Comfort, ed. (2001). Tyndale Bible Dictionary. Wheaton, Illinois: Tyndale, pag. 850.