Iov și confuzia

Info Adventist 12 iulie 2021

Cartea Iov nu este doar despre durere.

Cartea lui Iov este recunoscută ca fiind un text despre suferință. Însă acum, argumentația teologică și perioada de glorie a retoricii au făcut-o celebră și sunt în armonie cu o relevanță spirituală și culturală care nu poate fi negată. Oamenii care au o înțelegere liniară – nu ciclică – a istoriei, citesc acum cartea și observă paralele captivante cu timpul în care trăiesc.

Înșelăciunea revelației

Confuzia spirituală este cea mai gravă formă de înșelăciune, iar în cartea lui Iov este prezent un dușman care știe cum să o creeze. În primul ciclu de discursuri al cărții, primul vorbitor, Elifaz, enunță o minciună grozavă care, în cele din urmă, devine incontestabilă în identificarea taberelor prezente în carte: oricine o acceptă, indiferent dacă o face cu fervoare sau lipsit de entuziasm, prompt sau cu reticență, aparține unei singure tabere; oricine o respinge, aparține taberei opuse și scapă de confuzia spirituală.

Minciuna aceasta, la care se ajunge în mod supranatural, este urmarea unei revelații care nu caracterizează comunitatea înțelepților căreia îi aparține Elifaz, cel care o primește, și în care acesta ocupă, în mod clar, un rol important – dacă luăm în considerare faptul că este primul care ia cuvântul. Elifaz descrie revelația pe care a primit-o în termeni siniștri: „Un cuvânt s-a furișat până la mine, și urechea mea i-a prins sunetele ușoare. … M-a apucat groaza și spaima, și toate oasele mi-au tremurat. Un duh a trecut pe lângă mine… Tot părul mi s-a zbârlit ca ariciul…” (Iov 4:12-15).

Mesajul duhului este la fel de greu de ignorat ca și manifestarea fizică tocmai descrisă: Dacă Dumnezeu „găsește greșeli chiar la îngerii Săi, cu cât mai mult la cei ce locuiesc în case de lut, care își trag obârșia din țărână și pot fi zdrobiți ca un vierme!” (versetele 18, 19). Vizitatorul transmite fără echivoc faptul că oamenii nu se bucură de prea multă stimă din partea lui Dumnezeu.

Afirmația produce confuzie și este cât se poate de falsă: Dumnezeu Și-a exprimat deja admirația față de un om, Iov: „Ai văzut pe robul Meu Iov? Nu este nimeni ca el pe Pământ. Este un om fără prihană și curat la suflet, care se teme de Dumnezeu și se abate de la rău” (Iov 1:8).

Cel de-al doilea prieten, Bildad, care știe că Elifaz răspândește confuzie, se opune minciunii până când, probabil epuizat, renunță și se unește cu Elifaz și Țofar, exprimând presupusul dispreț al lui Dumnezeu față de oameni: „Iată, în ochii Lui nici luna nu este strălucitoare, și stelele nu sunt curate înaintea Lui; cu atât mai puțin omul, care nu este decât un vierme, fiul omului, care nu este decât un viermișor!” (Iov 25:5-6). Capitularea lui Bildad în fața minciunii este discursul final al oricăruia dintre cei trei prieteni ai lui Iov, deoarece conversația se oprește aici.

Iov și Armaghedonul

Finalul luptei lui Iov este paralel cu viziunea prezentată în capitolul 16 al unei alte cărți biblice, Apocalipsa, unde este descrisă bătălia de la Armaghedon. În ciuda propagandei generate prin intermediul prozei fantastice și al interpretărilor cu caracter politic despre tehnologia de vârf a armelor care au la bază inteligența artificială, bătălia de la Armaghedon este mai degrabă morală și spirituală decât fizică și militară. Spiritele demonilor cooptează cu succes puterile politice globale pentru a lupta împotriva adevărului (Apocalipsa 16:13,14,16). Apoi, tot ce Îi mai rămâne lui Dumnezeu de făcut este să pronunțe pedeapsa finală și să declare că „s-a isprăvit” (Apocalipsa 16:16,17).

Armaghedonul nu este un holocaust nuclear, un genocid îngrozitor sau un al Treilea Război Mondial teribil. În prezent au deja loc războaie înfricoșătoare. Ne putem aștepta la mai rău, la suferință și distrugere pe scară largă, însă Armaghedonul din Apocalipsa are o natură spirituală, cu consecințe ireversibile pentru eternitate. „Este victoria finală a lui Hristos asupra lui Satana în momentul revenirii Sale glorioase.”[i]

Exegeții au înțeles Armaghedonul ca fiind momentul în care Dumnezeu alege de partea cui să fie. Această interpretare generează confuzie și comentarii cu privire la modul în care se poate transmite înșelăciunea printre oameni. Absurditatea ideii că Dumnezeu ar avea nevoie de arme omenești pentru a curăța Pământul de răutate ar trebui să aibă un impact mai mare decât are. Este pur și simplu ridicol să credem că Dumnezeu trebuie să se implice într-o luptă cu caracter politic dintre oameni pentru a câștiga războiul împotriva răului. Dar, știind că înșelăciunea poate reuni dușmani de odinioară într-o luptă împotriva lui Dumnezeu, trebuie să transmitem avertizări repetate și neîncetate.

Satana este un înșelător, un mincinos și tatăl minciunii (Ioan 8:44). Spațiul și timpul în care ne trăim gândurile și comportamentele are, mai întâi, un caracter moral. Sclipirea de geniu sau prostia argumentelor contrare nu modifică adevărul. Dacă gândim sau argumentăm altfel, ne înjosim pe noi înșine și pe Creatorul nostru. Minciuna lui Elifaz avea un scop – câștigarea unei dezbateri teologice. Însă nevoia cea mai mare a omenirii nu este aceea de a câștiga concursuri de retorică. Nici nu avem nevoie de mai mulți învinși care să ni se alăture. Cea mai mare nevoie a noastră este cea de adevăr. Și adevărul este ușor de găsit. Isus spune: „Eu sunt… adevărul” (Ioan 14:6), „veniți la Mine” (Matei 11:28).

Autor: Lael Caesar este redactor adjunct al Adventist Review Ministries.

Sursa: Adventist Review

[i] Don Fortner, Discovering Christ in Revelation (Auburn, Mass.: Evangelical Press, 2002), pag. 284. Deși Fortner îi consideră pe invadatorii din Răsărit ca fiind dușmani ai poporului lui Dumnezeu, înțelegerea sa spirituală este admirabilă.