Morții sunt cu adevărat morți

Info Adventist 7 iulie 2021

Trecerea în revistă a istoriei stării celor morți în adventismul timpuriu

Pentru adventiștii de ziua a șaptea, viitorul și punctul culminant al planului de mântuire al lui Dumnezeu pe Pământ sunt puternic legate de starea actuală a celor morți. Înțelegerea noastră cu privire la această învățătură biblică este, în general, puțin populară sau acceptată. Orice cercetare istorică a înțelegerii noastre cu privire la doctrină ne cere să luăm în considerare modul în care pionierii noștri din mișcarea Christian Connection [Legătura creștină], dintre mileriți și adventiștii sabatarieni au ajuns la actuala poziție a Bisericii.

Christian Connection

Christian Connection a fost una dintre primele mișcări creștine autohtone care au apărut în Statele Unite. Aceasta a apărut în prima decadă a sec. al XIX-lea din trei direcții diferite. Trei grupări s-au unit în anul 1810 într-o mișcare cunoscută sub numele de Christian[1] sau, mai târziu, Christian Connection. Dintre aceste trei grupări,  cea din New England a promovat cu entuziasm credința biblică potrivit căreia morții nu știu nimic. Unul dintre liderii ei, Elias Smith, a declarat această idee în publicația sa Herald of Gospel Liberty. Aceasta căuta să aducă laolaltă grupările răspândite în estul Statelor Unite. În 1808, el a scris că, la a doua venire a lui Isus, „nemurirea și viața veșnică vor fi ale noastre”.[2] Smith nu credea atunci în nemurirea sufletului, ci în nemurirea condiționată, și anume că cei neprihăniți vor primi de la Dumnezeu nemurirea în dar.[3] Smith a subliniat această idee în 1809, când nota „că anul viitor vom crede și vom vedea lucruri mai mari decât acestea și, în sfârșit, ne vom întâlni în lumea viitoare, pentru a ne bucura pentru totdeauna de binecuvântarea NEMURIRII”.[4] Totuși, această gândire condiționalistă a lui Smith s-a schimbat între 1816 și 1817, când el a acceptat universalismul și a întrerupt apariția publicației Herald of Gospel Liberty. Din cauza aceasta, condiționalismul din rândul membrilor Christian Connection a devenit mai puțin răspândit. Alte publicații precum Christian Herald și Christian Palladium promovau nemurirea sufletului ca învățătură centrală despre starea omului în moarte. Deși Smith a susținut condiționalismul până în 1816, potrivit lui Lynn Waller, această idee nu era bine primită de cei din mișcarea Christian Connection.[5] Începând cu anul 1818, nemurirea sufletului a devenit poziția oficială a bisericilor din cadrul mișcării, iar condiționalismul a devenit o idee marginală.[6]

Diminuarea influenței condiționalismului în cadrul Christian Connection ne ajută să înțelegem mai ușor credința lui Joseph Bates în nemurirea sufletului, după botezul lui într-o biserică a acestei mișcări, la începutul anului 1827. În luna septembrie a aceluiași an, Bates își exprima credința în nemurirea sufletului. El îi scria fratelui său îndurerat că, acum, copilașii lui „sunt în ceruri” și „se bucură cu îngerii în ceruri”.[7] În anul următor, nota în legătură cu tatăl lui decedat că „acum este cu Dumnezeul lui … în ceruri”.[8] James White, fost pastor al Christian Connection și pionier al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, recunoștea că a acceptat condiționalismul învățând în afara acestui grup.[9]

Printre mileriți

Cei mai mulți dintre mileriți credeau în nemurirea sufletului. William Miller și apropiații lui, inclusiv Joshua V. Himes și Josiah Litch, credeau în nemurirea înnăscută. George Storrs, un pastor metodist care părăsise lucrarea pastorală metodistă în anul 1836, era un predicator important printre mileriți. După ce a citit o broșură despre condiționalism de la Henry Grew, Storrs a fost convins că cei morți nu știu nimic și că nemurirea va fi primită la a doua venire a Domnului Isus.

În 1841, el a scris despre această convingere nouă în Three Letters[10] [Trei scrisori] și a detaliat-o în Six Sermons [Șase predici],[11] publicate în mai sau iunie 1842. În 1841, Storrs păstorea o mică biserică a Christian Connection din Albany, care nu se opunea condiționalismului său.[12]

Apoi, în 1842, Storrs a devenit milerit datorită influenței lui Charles Fitch. Unul dintre motivele pentru care a respins nemurirea sufletului a fost că această doctrină „condusese la negarea învierii trupului”.[13]

Se pare că dintre conducătorii mileriți de frunte, doar Charles Fitch a acceptat nemurirea condiționată. El i-a scris lui Storrs trei scrisori. În prima scrisoare, din 25 ianuarie 1844, Fitch declara faptul că acceptă condiționalismul. În mai 1844, în a doua lui scrisoare, mărturisea aderarea sa neclintită la noua credință. Ultima scrisoare a fost din 3 iulie 1844. Aici, Fitch îi scria lui Storrs că acceptase condiționalismul cândva, în 1843.[14]

Impactul celor șase predici a fost important pentru credincioșii care așteptau revenirea lui Isus. Storrs susținea că, în perioada 1842-1843, distribuise peste 20.000 de copii ale acestora în câteva state din America.[15]

Pionierii adventiști au recunoscut influența lui Storrs asupra teologiei grupării aflate în formare cu privire la starea omului în moarte. James White scria: „Cele șase predici ale lui Storrs despre problema nemuririi au circulat mult printre adventiști, iar doctrina despre starea de inconștiență a omului în moarte și despre distrugerea celor răi a fost adoptată de unii și privită favorabil de mulți”.[16] În 1855, J. N. Andrews considera că cele șase predici au fost „scrise în apărarea părerilor autorului privind pedeapsa viitoare; dar remarcile cu privire la problema Sabatului erau la fel de valoroase”.[17] J. N. Loughborough nota: „George Storrs a publicat cele șase predici ale sale”, iar „această doctrină a fost acceptată în mare măsură de credincioșii adventiști”.[18] Uriah Smith era de acord că mulți „adventiști, aproape în bloc, au acceptat nemurirea condiționată”, ca urmare a celor șase predici și a publicației Bible Examiner.”[19] Arthur W. Spalding a concluzionat că George Storrs „le-a prezentat adventiștilor doctrina despre nemurirea condiționată sau somnul celor morți”.[20] Influența acestuia i-a ajutat pe pionierii adventiști să împărtășească ideea comună că cei morți nu știu nimic.

Adventiștii sabatarieni

După Marea dezamăgire din 1844, pionierii adventiști sabatarieni și-au manifestat acceptarea condiționalismului. Ei credeau, de asemenea, că cei drepți vor primi nemurirea la revenirea lui Isus. În 1845, Joseph Bates considera sufletul ca pe o persoană întreagă și nu ca pe o entitate care ar putea să trăiască separat de trup.[21] Atunci când Isus va reveni, cei drepți vor fi „schimbați din muritori în nemuritori”.[22] Se pare că Bates era familiarizat cu părerea lui Storrs cu privire la starea omului în moarte. În cartea sa, Autobiography of Elder Joseph Bates, el menționează numele lui Storrs și ideile acestuia cu privire la doua venire și împotriva sclaviei.[23] Doctrina despre starea omului în moarte a fost considerată un adevăr, dar nu a fost discutată prea mult în anii 1840. Această atitudine s-a schimbat în anii 1850, atunci când spiritismul modern a devenit agresiv prin influența surorile Fox, iar pionierii adventiști și-au dat seama că această doctrină era vitală pentru întărirea creștinilor împotriva înșelăciunilor lui Satana.[24] În această perioadă importantă, conducătorii de frunte ai Bisericii au promovat condiționalismul lui Storrs.[25]

James White își declarase credința în condiționalism încă din 1847. Atunci când Isus va reveni, declara el, „îi va striga pe morții adormiți”, apoi „îi va aduna în văzduh pe cei aleși”.[26] În acel moment, Isus le va dărui „celor neprihăniți învierea și viața veșnică”.[27] White credea că cei neprihăniți nu au nemurirea până când Isus nu Se întoarce ca să le-o confere celor credincioși. În 1853, el scria despre condiționalism că „în anii 1843 și 1844, noi [adventiștii] eram familiarizați cu scrierile clare și pline de putere ale lui GEORGE STORRS despre acest subiect, precum și despre calitatea de Fiu a lui Hristos. Apoi el a avut acces la mii de minți, fapt care nu ar fi fost posibil dacă nu ar fi existat Mișcarea adventă”.[28] White a recunoscut influența scrierilor lui Storrs despre condiționalism asupra adventismului, inclusiv asupra lui.

Ellen White a acceptat ideea că ființele umane nu au parte de nemurire până la a doua venire după ce s-a alăturat mișcării millerite. Ea scria că mama ei i-a prezentat ideea că morții nu știu nimic și că nu există nemurire înnăscută pentru cei păcătoși. La început, Ellen White a fost sceptică, dar după câteva luni, după ce a auzit o predică, a scris: „Cred că acesta este adevărul”.[29] Se pare că atunci a auzit învățătura lui Storrs.[30] Ea a fost prima dintre pionierii adventiști care a avertizat împotriva spiritismului modern apărut în familia Fox, în 1848. A observat că acea manifestare „va atrage mintea poporului lui Dumnezeu să privească spre acel lucru și să se îndoiască de învățăturile lui Dumnezeu în poporul Său”.[31] La câteva luni după ce surorile Fox şi-au demonstrat în mod public abilitățile spiritiste, în noiembrie 1849, White scria: „Am văzut că puterea vrăjitorilor a crescut de zece ori în decurs de câteva luni și va continua să crească și să se răspândească. Dacă Israel nu se va ridica și nu va crește în putere și tărie, în har și în cunoașterea adevărului, puterile întunericului vor obține biruința asupra lui”.[32] Această avertizare a atras atenția adventiștilor sabatarieni asupra acestei doctrine vitale. Câțiva ani mai târziu, aceasta a fost considerată ca fiind adevărul prezent în adventism.

Cum ne-a condus Dumnezeu

George Storrs le-a prezentat doctrina biblică despre starea omului în moarte credincioșilor așteptători înainte de Marea dezamăgire. Adventiștii sabatarieni au acceptat această doctrină și au înțeles importanța ei, refuzând amăgirile lui Satana de la sfârșitul timpului. Spiritismul modern, care a apărut în New York în anul 1848, i-a ajutat pe sabatarieni să recunoască importanța acestei doctrine. Apariția Bisericii Adventiste în anii 1840 nu s-a intersectat întâmplător cu apariția spiritismului modern în Statele Unite. Prin providență divină, această Biserică, încă de la începuturile ei, s-a opus manifestărilor false. Starea celor morți a devenit o doctrină crucială în teologia adventistă de ziua a șaptea, alături de alte doctrine. Aproape o treime din declarația de credință a adventiștilor de ziua a șaptea din anul 1872 se raportează la această doctrină.

Autor: Dr. Donny Chrissutianto este conferențiar în cadrul Adventist International Institute of Advanced Studies [Institutului Internațional Adventist de Studii Avansate] din Silang, Cavite, Filipine.

Sursa: Adventist Review

[1] David Millard, „Christian, or Christian Connexion”, in An Original History of the Religious Denominations: At Present Existing in the United States Containing Authentic Accounts of the Rise, Progress, Statistics, and Doctrine Written Expressly for the Work by Eminent Theological Professors, Ministers, and Lay Members of the Respective Denominations, comp. I. Daniel Rupp (Philadelphia: J. Y. Humphreys, 1844), pag. 170.

[2] Elias Smith, „Sermon No. v,” Herald of Gospel Liberty, 24 nov. 1808, pag. 26.

[3] Stanley Grenz, David Guretzki și Cherith Fee Nordling, Pocket Dictionary of Theological Terms (Downers Grove, Ill.: InterVarsity Press, 1999), pag. 28.

[4] Elias Smith, „To Subscribers”, Herald of Gospel Liberty, 18 aug. 1809, pag. 104.

[5] Lynn Waller, „Elias Smith”, în The Encyclopedia of the Stone-Campbell Movement (Grand Rapids: Eerdmans, 2004), pag. 689.

[6] Pentru mai multe informații, consultați Donny Chrissutianto, „The State of the Dead and Its Relationship to the Sanctuary Doctrine in Seventh-day Adventist Theology (1844-1874): A Historical and Theological Study” (teză de doctorat, Adventist International Institute of Advanced Studies, Silang, Cavite, Philippines, 2018), pag. 40-59.

[7] Scrisoarea lui Joseph Bates către fratele lui, 26 sept. 1827.

[8] J. Bates, Logbook, 11 iunie 1828.

[9] [J. White], „The Bible Examiner”, Review and Herald, 4 aug. 1853, pag. 48.

[10] George Storrs, „An Inquiry: Are the Souls of the Wicked Immortal?”, în Three Letters (Montpelier, VT.: [George Storrs], 1841).

[11] George Storrs, „An Inquiry: Are the Souls of the Wicked Immortal?” în Six Sermons (Albany, N.Y.: W. A. White & J. Visscher, 1842).

[12] George Storrs, Six Sermons on the Inquiry, Is There Immortality in Sin and Suffering? De asemenea, predica „Christ the Life Giver: Or, the Faith of the Gospel” (New York: Bible Examiner, 1855), pag. 11.

[13] George Storrs, „Intermediate State of the Dead, or, State From Death Until the Resurrection”, Bible Examiner, mai 1843, pag. 15.

[14] Charles Fitch, „Witness to the Truth”, Bible Examiner, ianuarie 1848, pag. 12. În acest articol,  Storrs republica scrisoarea lui Fitch din 1844.

[15] Storrs, Six Sermons on the Inquiry, pag. 14.

[16] James White, Life Incidents, in Connection With the Great Advent Movement (Battle Creek, MI.: Steam Press, 1868), pag. 154.

[17] J. N. Andrews, The First Day of the Week Not the Sabbath of the Lord: Advent and Sabbath Tract, No. 1 (Rochester, N.Y.: Advent Review Office, 1855), pag. 20.

[18] J. N. Loughborough, Last Day Tokens (Mountain View, Calif.: Pacific Press Pub. Assn., 1904), pag. 164

[19] Uriah Smith, Here and Hereafter: Or Man in Life and Death; The Reward of the Righteous and Destiny of the Wicked (Battle Creek, Mich.: Review and Herald Pub. Assn., 1897), pag. 327.

[20] Arthur W. Spalding, Footprints of the Pioneers (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1947), pag. 25.

[21] Joseph Bates, The Opening Heavens: Or a Connected View of the Testimony of the Prophets and Apostles, Concerning the Opening Heavens, Compared With Astronomical Observations, and of the Present and Future Location of the New Jerusalem, the Paradise of God (New Bedford, MA: Benjamin Lindsey, 1846), pag. 1, 3, 11, 22.

[22] Joseph Bates, Second Advent Way Marks and High Heaps: Or a Connected View of the Fulfillment of Prophecy, by God’s Peculiar People, From the Year 1840 to 1847 (New Bedford, MA: Benjamin Lindsey, 1847), pag. 48.

[23] Joseph Bates, The Autobiography of Elder Joseph Bates; Embracing a Long Life on Shipboard, With Sketches of Voyages on the Atlantic and Pacific Oceans, the Baltic and Mediterranean Seas; Also Impressment and Service on Board British War Ships, Long Confinement in Dartmoor Prison, Early Experience in Reformatory Movements; Travels in Various Parts of the World; And a Brief Account of the Great Advent Movement of 1840-44 (Battle Creek, MI: Steam Press, 1868), pag. 275, 277.

[24] J. White, Life Incidents, pag. 154.

[25] [J. White], “The Bible Examiner”, Review and Herald, 4 aug. 1853, pag. 48.

[26] James White, ed., “The Seven Last Plagues”, in A Word to the “Little Flock” (Brunswick, Me.: [James White], 1847), pag. 3.

[27] Ibid., pag. 4.

[28] [J. White], “The Bible Examiner”.

[29] Ellen G. White, Testimonies for the Church (Mountain View, CA: Pacific Press Pub. Assn., 1948), vol. 1, pag. 40.

[30] Denis Fortin, “Ellen G. White’s Role in the Development of SDA Doctrines,” in The Ellen G. White Encyclopedia (Hagerstown, Md.: Review and Herald Pub. Assn., 2013), pag. 777.

[31] „Ellen G. White to Leonard W. and Elvira Hastings”, 21 apr. 1849, scrisoarea 5, 1849, in The Ellen G. White Letters and Manuscripts With Annotations (Hagerstown, MD: Review and Herald Pub. Assn., 2014), pag. 167.

[32] „Ellen G. White to Harriet Arabella Hastings”, 4 aug. 1850, scrisoarea 8, 1850, în ibid., pag. 212.