Ne putem încrede în conducătorii noștri?

Info Adventist 2 iulie 2021

După cine să mergem?

Bill Knott

„Arată-mi cine este conducătorul tău și, astfel, îți vei dezvălui sufletul.”

Rezumatul concis al istoricului Gary Wills despre relația simbiotică dintre conducători și adepți este pe cât de intuitiv, pe atât de îngrijorător.[1] Cine dintre noi ar putea să pretindă că cei pe care îi urmăm sunt adevărate oglindiri ale caracterului sau țintelor noastre? Putem să ne exprimăm admirația pentru viziunea sau cauzele liderului nostru spiritual sau politic, însă rareori intenționăm ca adeziunea față de el să fie totală. Noi știm că înșiși cei pe care îi numim măreți, precum cei reprezentați în statuia din visul lui Nebucadnețar, au picioarele „parte de fier și parte de lut” (Dan. 2:33). Îi urmăm cu înflăcărare când cuvintele lor ne stimulează pentru misiune sau compasiune, dar oftăm deziluzionați când își folosesc funcțiile pentru câștig personal sau politic sau pentru a-i pedepsi pe cei care nu sunt de acord cu ei.

Așadar, am putea să susținem, să urmăm un conducător în campania lui de promovare a unor salarii echitabile pentru femei sau să tăcem când pledează la fel de elocvent pentru cauze pe care le considerăm indezirabile sau nebiblice. Ne aliniem în spatele unui pastor când conduce comitetul bisericii în „curățarea registrului comunității”, dar nu-l mai urmăm – sau chiar îi opunem rezistență – atunci când procesul acesta ar însemna ca fiii și fiicele noastre care își urmează propria cale să nu mai fie membri ai bisericii. Cauzele și angajamentele noastre sunt rareori identice cu ale celor pe care îi numim liderii noștri. Învățăm că leadership-ul este un contract schimbător, chiar fluid, pe care îl facem cu femeile și bărbații ale căror cuvinte și viață ne pot chema la mai mult decât un status-quo.

Condițiile încrederii

În centrul dilemei leadership-ului contemporan, atât în societate, cât și în biserică se află valoarea biblică pe care o numim „încredere”. Din copilărie am memorat îndemnul biblic: „Încrede-te în Domnul din toată inima ta şi nu te bizui pe înţelepciunea ta!” (Prov. 3:5). Dar aceeași Biblie, care ne îndeamnă să ne punem toată încrederea în înțelepciunea unui Dumnezeu suveran, ne sfătuiește: „Nu vă încredeţi în cei mari, în fiii oamenilor, în care nu este ajutor.” (Ps. 146:3).

Aceeași ascultare dificilă – încrederea – care i-a pus în mișcare pe preoții care purtau chivotului legământului să pășească în apele Iordanului și l-a determinat pe epuizatul Petru să-și arunce plasele în adânc după o noapte în care nu prinsese niciun pește este considerată a fi un obstacol din punct de vedere spiritual (da, un păcat) dacă îi face pe credincioși să meargă pe urmele unui lider rebel care îi conduce la idolatrie, la răzbunare sau la imoralitate. Deși admirăm încrederea care l-a determinat pe apostolul Pavel să-și riște viața și trupul pentru propășirea Evangheliei (vezi 2 Cor. 11:24-28), deplângem încrederea care i-a determinat pe credincioși să-i accepte pe învățătorii legaliști care mergeau din biserică în biserică în urma lui Pavel pentru a-i atrage pe noii convertiți înapoi la ascultarea de „ legea poruncilor cuprinsă în rânduieli” (Efes. 2:15, BTF2015), de care îi eliberase Evanghelia.

Încrederea nu este în mod invariabil un lucru bun. Doar scopul căruia i se dedică liderul și cei care îl urmează poate fi cu totul sfânt: predicarea și învățarea Evangheliei; hrănirea celor flămânzi; vizitarea celor întemnițați pe drept sau pe nedrept; grija pentru cei marginalizați din cauza rasei, a clasei sociale sau a sărăciei. Pentru creștini, acestea sunt cauzele și angajamentele indisolubil legate de viața și slujirea lui Isus, în care ni se spune să ne punem încrederea în mod necondiționat. Ar trebui să ne încredem numai în acei lideri umani spirituali care pot să demonstreze – în cuvânt, în faptă și în modul în care conduc – că înțeleg pe deplin cerința ascultării lor personale față de învățăturile și morala Evangheliei. Asemenea lui Isus, viața lor trebuie să fie tot mai plină „de har și de adevăr” (vezi Ioan 1:14).

Dacă liderii spirituali nu ar trebui să fie demni de încredere decât în cazul în care sunt animați de dragostea și viața lui Isus și dacă este recomandabil să fie urmați doar în cazul în care interesele pe care le promovează sunt în concordanță cu Evanghelia, atunci pare clar faptul că avem nevoie de călăuzire continuă despre cum să fim urmași buni – înțelepți, bărbați și femei cu discernământ, care înțeleg legământul pe care îl încheiem când ne aliniem în spatele oricărui conducător. Gary Wills deplânge chiar această situație când spune: „Avem mii de cărți despre leadership (arta conducerii, nota trad.) dar niciuna despre followership (arta uceniciei, nota trad.). Am auzit președinți de universități care le spuneau studenților lor că școlile pregătesc lideri. Nu am auzit pe nimeni care să declare că pregătește ucenici.”[2]

Cu o excepție! Oricât de mult aș admira ideile lui Wills, acesta omite exemplul cel mai renumit al Celui care Și-a desfășurat întreaga carieră profesională pentru a instrui ucenci. Isus nu a spus aproape nimic despre conducătorii zilelor Lui – din societate sau din biserică, dar El a vorbit foarte mult despre atitudini noi, care să-i învețe pe bărbați și pe femei să se încreadă în El și în acei lideri care și-au însușit valorile Lui. „Isus le-a zis: «Împăraţii neamurilor domnesc peste ele și, celor ce le stăpânesc, li se dă numele de binefăcători. Voi să nu fiţi așa. Ci cel mai mare dintre voi să fie ca cel mai mic și cel ce cârmuiește, ca cel ce slujește».” (Luca 22:25-26).

Să învățăm cum să devenim discipoli

Invitațiile repetate ale lui Isus adresate celor care și-au părăsit literalmente casa și familia ca să fie cu El zi de zi subliniază îndatorirea de a învăța cum să devină buni ucenici: „Veniţi după Mine și vă voi face pescari de oameni” (Mat. 4:19). Pavel ne reamintește să-L cunoaștem pe Hristos (vezi Ef. 4:20) și le reamintește cititorilor lui despre procesul continuu de formare a unui creștin: „Copilașii mei, pentru care iarăși simt durerile nașterii până ce va lua Hristos chip în voi!” (Gal. 4:19). De asemenea, trebuie să fie un proces divin, prin care creștinii învață cum să fie urmași buni – ai lui Hristos și ai celor care exemplifică în viața și conducerea lor că și-au însușit învățătura lui Isus despre conducerea prin slujire.

Cum poate o persoană să-și mențină sub control pretențiile egoului în așa fel încât să-și pună încrederea în cei înzestrați de Duhul Sfânt și pe care biserica – prin rugăciune – i-a chemat să conducă? Există puține stimulente în lume sau în biserică pentru a îndeplini această îndatorire dificilă. Dar fără acest legământ de bunăvoie – acest angajament de încredere – între un conducător evlavios și cei pe care îi conduce, biserica se vaporizează, se dezintegrează spre interior și îi respinge pe cei care spun: „«Eu sunt al lui Pavel!», «Și eu al lui Apolo!», «Și eu al lui Chifa!», «Și eu al lui Hristos!»” (1 Cor. 1:12). Din cauza lipsei de încredere, Isus și mireasa Lui – biserica – sunt despărțiți (vezi Marcu 10:9).

Cel care ne-a învățat cum să-L urmăm ne învață, în Cuvântul Său, cum să încheiem un legământ sfânt între noi și cei care ne conduc în numele Lui. „Împliniți‑mi bucuria”, scrie Pavel, „și fiți în același gând, având aceeași dragoste, fiind uniți în suflet și având un singur gând! Nu faceți nimic din ambiție egoistă, nici din slavă deșartă, ci, în smerenie, să‑i considerați pe alții mai presus decât pe voi înșivă. Fiecare dintre voi să se preocupe nu doar de interesele lui, ci și de ale altora. Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus…” (Fil. 2:2-5, NTR).

Cei cinici declară în derâdere: „Avem conducătorii pe care îi merităm”. Credincioșii răspund: „Îi urmăm pe liderii care dau pe față capacitatea neobișnuită de a ne încuraja să punem în practică deprinderile, atitudinile și misiunea lui Isus”. Dacă liderii demonstrează – atât când sunt în lumina reflectoarelor, cât și în spatele cortinei ‒ că dezvoltă tot mai mult roada Duhului – „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor” (Gal. 5:22-23) – putem să ne încredem pe deplin că ei ne vor conduce „să creștem în toate privințele în El, Care este Capul, Hristos” (Efes. 4:15, NTR).

Autor: Bill Knott, istoric și redactor șef al revistei Adventist Review

Sursa: Adventist Review

[1] Gary Wills, „Certain Trumpets: The Call of Leaders” (New York: Simon & Schuster, 1994), p. 20. Remarcabilul studiu al lui Wills cu privire la 16 tipuri de leadership, cu numeroase exemple, este o introducere fascinantă la un volum despre funcțiile leadership-ului în societatea umană.

[2] Ibidem, pag. 13.