O modalitate nouă și totuși veche de organizare a bisericii

Info Adventist 10 mai 2022

Dacă am ști cum să facem astfel încât bisericile să crească rapid și să rămână sănătoase, nu am vrea să o facem?

V-ați întrebat vreodată de ce pastorii adventiști sunt plătiți de conferințe, nu de bisericile locale? De ce trimitem toată zecimea la conferință? Din câte știu, nicio altă confesiune nu procedează astfel. Apelăm la motive precum plata egală și distribuirea veniturilor astfel încât să se asigure și salariile pastorilor din bisericile care nu și le-ar putea permite, dar nu acestea sunt motivele pentru care procedăm astfel. Studierea istoriei adventiste timpurii ne descoperă câteva informații interesante cu privire la modul în care funcționa biserica locală în acea perioadă.

O mișcare care s-a opus ideii de Biserică organizată

Adventismul de ziua a șaptea a luat naștere ca o mișcare care se opunea ideii de Biserică organizată. Mulți dintre primii credincioși se opuneau oricărei forme de organizare. În prezent, adventiștii sunt una dintre cele mai organizate confesiuni, însă începuturile mișcării sunt înțelese doar prin prisma acestei mișcări care se opunea ideii de Biserică organizată. În anii 1860, devenea foarte clar faptul că, pentru progresul mișcării, era necesară o anumită organizare.

În consecință, a fost ales un grup care să studieze ce spune Biblia despre organizare și să elaboreze un plan. John N. Loughborough a făcut parte din acest grup, iar mai târziu a publicat o carte[1] despre concluziile la care s-a ajuns. În carte, Loughborough a declarat că Biblia permite două tipuri de conducători: cei chemați de Dumnezeu (apostolii și evangheliștii)[2] și cei numiți de biserică, aceștia fiind laici locali (prezbiterii, episcopii, pastorii și diaconii).[3]

În această descriere ies în evidență două lucruri. Printre cei chemați de Dumnezeu nu s-au numărat pastori, ci evangheliști. Faptul cel mai șocant este că acești primi adventiști au menționat funcția de „pastor” ca fiind ocupată de un membru laic, neavând un rol clerical. În urma eforturilor organizatorice din anii 1860 apostolul s-a transformat cumva în președinte sau administrator, iar evanghelistul a fost definit ca fiind „un predicator al Evangheliei care nu slujește într-un singur loc, ci călătorește ca misionar pentru a propovădui Evanghelia și a întemeia biserici”. Acești primi adventiști au constatat nevoia de administratori și evangheliști și cam atât.[4] Erau motivați de un simț acut al misiunii și de dorința de a câștiga lumea pentru Isus.

Ca urmare a contribuției grupului de studiu din care a făcut parte și Loughborough, Biserica a dezvoltat un plan unic de organizare. Au fost organizate conferințe și au fost aleși președinți și administratori. Ei aveau datoria de a supraveghea evangheliștii de pe teritoriul lor, aceștia din urmă fiind plantatori de biserici. Planul presupunea o întâlnire anuală a conferinței, în cadrul căreia evangheliștilor li se prezentau diferite locuri în care era nevoie de o biserică, după care li se spunea să meargă în camera lor și să se roage până când Dumnezeu le spunea unde să meargă. Apoi, ei urmau să le spună „fraților” unde îi conducea Dumnezeu. Era apoi responsabilitatea lor să ridice o biserică în acel loc în cursul anului următor și să îi instruiască pe noii credincioși să se îngrijească singuri de ea. Apoi, evanghelistul putea înființa alte biserici. În esență, adventismul era o mișcare caracterizată de plantarea de biserici.

Acest lucru se întâmpla în anii 1880, când D. M. Canright a părăsit Biserica Adventistă și a afirmat că era un lider proeminent în biserică deoarece a păstorit 20 de biserici. Biserica a încercat să-i răspundă prin George I. Butler, afirmând că adventiștii nu au pastori, așa cum au alte confesiuni.[5] Butler a explicat că nicio biserică adventistă nu are pastor, ci toți clericii sunt evangheliști. O dată pe an, personalului clerical i se repartizau biserici pe care să le viziteze pentru a vedea cum se descurcă și pentru a organiza câteva întâlniri la fiecare dintre ele.

Deși declarația lui Butler clarifică structura organizațională din secolul al XIX-lea, alții au fost mult mai categorici în descrierea lor. De exemplu, James White a declarat că cel mai bun mod prin care un tânăr poate dovedi că este chemat să predice este ca el să ridice noi biserici, și continuă: „Dacă nu pot ridica biserici și nu au prieteni care să îi susțină, atunci cu siguranță cauza adevărului nu are nevoie de ei, iar ei au motive întemeiate pentru a concluziona că au făcut o greșeală tristă atunci când au crezut că Dumnezeu i-a chemat să transmită solia celui de-al treilea înger”.[6]

Baptiștii de ziua a șaptea au recunoscut acest sistem organizațional ca fiind principala cauză a creșterii numerice a adventiștilor de ziua a șaptea.[7] Atât comentatorii interni, cât și cei externi au considerat această structură organizațională unică drept unul dintre principalele motive ale creșterii rapide a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea în secolul al XIX-lea. În anii 1870, adventiștii au înregistrat în medie o creștere netă de 8,69 de membri la un pastor. În anii 1880, media a fost de 6,93, iar în anii 1890, media a crescut vertiginos până la 13 membri la un pastor. Aceste statistici reprezintă media anuală pentru fiecare an al deceniilor menționate.[8] Apoi am început să trecem de la un model axat pe misiune, în care bisericile locale nu erau dependente de pastor, la un model în care acestea erau dependente de pastor.

Statisticile pentru următorul deceniu sunt șocante. Pentru deceniul 1900-1909, mișcarea a înregistrat o medie a creșterii nete de doar 2,75 de membri la un pastor.[9]

Declinul creșterii

Este posibil ca și alți factori să fi afectat acest declin dramatic, dar acesta pare a fi principalul. Această scădere dramatică nu a cunoscut niciodată o redresare. Chiar și în prezent, Biserica are creșterea netă înregistrată la începutul anilor 1900.[10] Schimbarea rolului pastoral a afectat permanent rata de creștere a Bisericii Adventiste din America de Nord.

Ce s-a întâmplat? Până în 1900 ajunsesem la peste 70.000 de membri și simțeam că eram o confesiune mai matură, care nu se mai confrunta cu problema creșterii. Devenisem o confesiune respectată, dar eram diferiți de alte biserici pentru că bisericile nu erau conduse de pastori. Așa că au apărut multe voci în favoarea schimbării structurii Bisericii pentru a se adapta, în special, bisericilor mari, în sensul de a avea un pastor permanent care să coordoneze lucrarea din biserică.

În următorii 10 ani am început încet, încet să plasăm pastori permanenți în bisericile mari. Cu toate acestea, rolul lor nu era, în primul rând, de a se îngiji de credincioșii din biserică, ci de a coordona activitățile misionare din cadrul ei. Cineva trebuia să coordoneze lucrarea, așa că a fost numit un pastor care să facă acest lucru.

J.O. Corliss, pastor al bisericii adventiste din San Francisco, a fost un pastor tipic. El păstorea o biserică mare și a răspuns apelului lui Ellen White care a început să le ceară pastorilor să nu se mai concentreze asupra membrilor bisericilor.

„Un om poate să se concentreze asupra unei biserici și pur și simplu să predice până când aceasta depinde în întregime de predicile sale, dar biserica noastră nu face acest lucru”, a spus el. „Biserica noastră este la lucru. Încercăm să facem ca fiecare membru al bisericii să fie activ.”[11]

Corliss continuă descriind lucrarea bisericii sale, și era una amplă – mult mai mult decât fac astăzi bisericile de dimensiuni similare. În același timp, A. G. Daniells și Ellen White se opuneau puternic tendinței de a avea pastori stabili. Daniells, într-o predică ținută în 1912 la institutul teologic, a declarat că, dacă vom continua să urmăm această cale a dependenței de pastori, bisericile noastre „vor slăbi, își vor pierde vlaga și avântul și vor deveni paralizate și fosilizate, iar lucrarea noastră va bate în retragere”.[12]

Apeluri pentru a reveni la modelul anterior

În această perioadă, și Ellen White a cerut insistent revenirea la modelul bisericilor care nu erau dependente de pastor. Ea le-a cerut bisericilor să nu mai fie atât de preocupate de cei care cunosc adevărul.[13] Cea mai îndrăzneață afirmație a ei a fost în 1902, când a declarat că „nu ar trebui să facem apel pentru a avea pastori stabili peste bisericile noastre”.[14] Altădată, Ellen White le-a spus membrilor bisericii că „dacă bisericile nu pot să stea singure, fără un pastor, atunci trebuie să fie convertiți și botezați din nou. Ei au nevoie de nașterea din nou”.[15] Multe alte declarații ale lui Ellen White ar putea fi citate în acest sens.[16]

Am început adresând întrebarea: „V-ați întrebat vreodată de ce pastorii adventiști sunt plătiți de conferințe, nu de bisericile locale?” Răspunsul ar trebui să fie acum evident. Biserica Adventistă timpurie nu avea pastori stabili, așa că nu era nevoie să fie plătiți de bisericile locale. În schimb, personalul clerical adventist era format din administratori și evangheliști. Deoarece niciun membru al personalului clerical nu era local, zecimea era trimisă la conferință pentru a se plăti evangheliștii și administratorii. Biserica Adventistă desfășura o lucrare de plantare de biserici. Acest model a fost abandonat la începutul secolului al XX-lea, iar adventiștii au început să angajeze pastori pentru biserici și să abandoneze modelul plantării acestora, un model în care bisericile nu erau dependente de pastori, în favoarea modelului bisericilor dependente de pastori, adoptat de celelalte confesiuni.[17] Zecimea care ar fi trebuit să susțină plantatorii de biserici a fost direcționată spre pastorii bisericilor locale, iar creșterea Bisericii Adventiste din America de Nord a încetinit dramatic.

Ce se poate face?

Ar fi dificilă o întoarcere totală la adventismul secolului al XIX-lea. Vremurile s-au schimbat. O asemenea măsură ar crea nemulțumire în rândul credincioșilor. Nimeni nu își mai amintește cum era Biserica în urmă cu mai bine de 100 de ani. Cu toate acestea, trebuie să fim credincioși sfaturilor biblice și ale lui Ellen White, precum și moștenirii noastre și, pe măsură ce avansăm în secolul al XXI-lea, să modelăm structura Bisericii noastre în funcție de ele.

Modelul din secolul al XIX-lea era destinat, în primul rând, bisericilor mici de sub 100 de credincioși. În prezent, în America de Nord s-a încercat plantarea de biserici urmându-se acest model, aceste experiențe arătând faptul că noile biserici ajung rareori să depășească 100 de credincioși. Însă multe biserici pot ajunge să nu mai fie dependente de pastor utilizând acest model al bisericilor mici.

Pionierii adventiști au constatat nevoia de administratori și evangheliști și cam atât. Erau motivați de un simț acut al misiunii și de dorința de a câștiga lumea pentru Isus.

Bisericile mai mari (de mai mult de 100 de membri) au nevoie de pastori care sunt pregătiți să pună biserica la lucru. Ei își însușesc rolul de instructori/ formatori. Nu ei sunt cei care îndeplinesc lucrarea de slujire, ci pregătesc credincioșii pentru a o face. Ei slujesc mai mult asemenea lui J.O. Corliss din San Francisco, pregătindu-i pe alții pentru slujire. Însă, pentru ca acest lucru să se întâmple, este nevoie de personal care să se ocupe de formare. Potrivit studiilor, pentru un model care presupune instruirea și pregătirea credincioșilor pentru slujire, este nevoie de un pastor angajat la fiecare 150 de credincioși care frecventează biserica – însă personalul clerical este angajat pentru a instrui credincioșii. Acest lucru nu înseamnă că fiecare biserică are un pastor. Biserica trebuie să adopte acest model pentru a avea personalul potrivit, iar apoi să fie monitorizată pentru a se asigura că este urmat.

Putem, acum, în secolul al XXI-lea, să redevenim o Biserică vie, sănătoasă, care să nu fie dependentă de pastor? Cred că este posibil. Motivele pentru care Ellen White s-a opus atât de mult dependenței de pastor aveau la bază trei principii: (1) Ea credea că trebuie adoptat un model care să încurajeze funcționarea independentă de pastor deoarece dependența creează creștini cu o credință slabă; (2) ea credea că dependența de pastor afecta sănătatea bisericii; și (3) era îngrijorată cu privire la îndeplinirea misiunii Bisericii dacă doar pastorii se implicau în lucrarea de slujire.

Implicarea fiecărui membru în lucrarea de slujire este, astfel, o piatră de temelie pentru înțelegerea lui Ellen White cu privire la Biserică. Misiunea s-ar concentra asupra plantării de biserici. În secolul al XXI-lea nu este oare timpul să creăm un nou tip de Biserică, una care își are originile în istoria noastră?

Autor: Russel Burrill, profesor emerit în cadrul Andrews University, Berrien Springs, Michigan, Statele Unite ale Americii.

Sursa: Adventist Review


[1] J. N. Loughborough, The Church: Its Organization, Order and Discipline (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1907). Potrivit lui Loughborough, acest document a reprezentat punctul de plecare pentru organizarea Conferinței Generale în anii 1860. A fost publicat în Advent Review and Sabbath Herald din 15 octombrie 1861.

[2] Loughborough, pag. 127.

[3] Ibid., pag. 128.

[4] Pe lângă studierea Bibliei, acești lideri ai bisericii timpurii au simțit că organizația metodistă era cea mai apropiată de viziunea biblică. Este posibil ca Ellen White, care fusese metodistă, să fi avut o influență în această direcție.

[5] George I. Butler, „Assumption of Facts”, Răspunsuri la atacurile lui Canright la adresa adventiștilor de ziua a șaptea (Battle Creek, Mich.: Review and Herald Pub. Assn., 1888, 1895), pag. 24.

[6] James White, „Go Ye Into All the World and Preach the Gospel”, Advent Review and Sabbath Herald, 15 aprilie 1862; vezi și James White, intervenție în cadrul conferinței, preluată de Advent Review and Sabbath Herald, 5 iunie 1859, pag. 21.

[7] Seventh-day Baptist Sabbath Recorder, 28 decembrie 1908, preluat de Advent Review and Sabbath Herald, 14 ianuarie 1909.

[8] Statisticile au la bază creșterea anuală a numărului de membri împărțită la numărul de persoane acreditate ca pastori, ceea ce a dat creșterea netă. Faptul că primii adventiști nu țineau o evidență a numărului de botezuri, face dificilă compararea creșterii bisericii timpurii pe baza numărului de botezuri. Astfel, statisticile raportate au la bază calcularea creșterii nete a bisericii folosindu-se această formulă.

[9] Statisticile prezentate aici sunt cele din America de Nord.

[10] Russell Burrill, Recovering an Adventist Approach to Life and Mission in the Local Church (Pasadena, Calif.: Fuller Theological Seminary, 1997), Appendix.

[11] General Conference Bulletin, 21 aprilie 1901, Extra nr. 16, pag. 371.

[12] A. G. Daniells, discursul susținut în cadrul Ministerial Institute, Los Angeles, California, martie 1912.

[13] Ellen G. White, „Go Ye Into All the World”, Advent Review and Sabbath Herald, 11 iunie 1895.

[14] Ellen G. White, „The Work in Greater New York”, Atlantic Union Gleaner, 8 ianuarie 1902.

[15] Ellen G. White, Evangelism (Washington, D.C.: Review and Herald Pub. Assn., 1946), p. 381.

[16] Pentru o înțelegere mai profundă a înțelegerii lui Ellen White cu privire la rolul pastorului, consultați Russell Burrill, Revolution in the Church; Russell Burrill, Rekindling the Lost Passion, și teza de doctorat, Recovering an Adventist Approach to Life and Mission in the Local Church.

[17] Între 1900 și 1925, trecerea spre biserici dependente de pastor a avut loc în principal în bisericile mari. Bisericile mici au continuat să nu fie dependente de acesta. În 1925, A. G. Daniells nu mai era președintele Conferinței Generale, iar Ellen White murise. Cu acești doi opozanți ai dependenței dispăruți, nimic nu mai putea opri valul. Dependența de pastori a început să se răspândească rapid, chiar și în rândul bisericilor mici, până când majoritatea bisericilor adventiste au adoptat modelul bisericilor dependente de pastor.