Provocările politicii și credinței

Pozițiile politice pe care le adoptăm creează divizare în bisericile noastre?

Unul dintre cele mai puțin utile sfaturi pe care le-am primit vreodată părea destul de rezonabil la momentul respectiv: Nu lăsați politica să vă modeleze credința; lăsați credința să vă modeleze politica.

Nu este nimic în mod inerent greșit în această idee. De fapt, să-mi păstrez credința necontaminată de politică este un obiectiv demn de urmat. Problema apare atunci când încerc să pun această idee în practică. Oricât de mult m-aș strădui, întotdeauna ‒ într-o anumită măsură ‒ voi privi lumea printr-o lentilă modelată de propriile mele experiențe. Iar credința mea nu este clar separată de aceste experiențe; ea este întrețesută cu fiecare aspect al vieții mele.

Să luăm ca exemplu copilăria mea. Am crescut cu ideea că Isus este alb. Avea ochi blânzi și serioși și, în afară de hainele sale vaporoase din Orientul Mijlociu și de părul care era puțin cam lung, ar fi putut trece cu ușurință drept unul dintre bărbații din mica mea biserică din zona rurală a statului New South Wales din sud-estul Australiei. Isus cu care am crescut părea să aibă și preferințe politice. Majoritatea adventiștilor pe care îi cunoșteam în orașul meu natal aveau tendința de a vota pentru Partidul Țărănesc ‒ un partid conservator din Australia care promitea să țină cont de interesele fermierilor și ale micilor întreprinzători. Noi nu am votat pentru Partidul Laburist.

Nu sunt sigură cum sau când am ajuns să înțeleg toate acestea, dar a fost cândva între perioada încețoșată a Școlii de Sabat pentru preșcolari și trezirea sentimentului meu de identitate în timpul anilor de explorator. Credința pe care o cunoșteam și o iubeam ‒ și Hristosul din centrul credinței mele ‒ era familiară și confortabilă. Înțelegeam clar cum trebuia să gândesc și să acționez, nu doar între cei patru pereți ai bisericii noastre, ci și atunci când interacționam cu lumea mai largă a micului meu oraș.

Privind înapoi, simt două emoții contradictorii. Una este un sentiment de uimire că cuvintele rostite într-un dialect galileean al limbii aramaice de către cineva care trăia în lumea dură a Iudeii cu mai bine de două milenii în urmă au contribuit la modelarea vieții oamenilor obișnuiți din Australia rurală a anilor 1980. Ce putere uluitoare trebuie să aibă cuvintele mântuitoare ale lui Hristos pentru a traversa astfel de abisuri temporale și culturale!

Și totuși, în același timp, mă simt intimidată. Tocmai din cauza acestor abisuri de timp și cultură, datoria ascultării de Hristos ‒ în cadrul realităților complexe ale timpului meu și ale culturii mele ‒ pare adesea atât de confuză.

Modelat fără să îți dai seama

Niciunul dintre noi nu a ales unde s-a născut. Nu am ales familiile care ne-au crescut sau credința care ne-a marcat primii ani de viață. Am fost, așa cum o numesc sociologii, „înculturați”* de la o vârstă fragedă în normele comunităților noastre ‒ comunități de familie și etnice, de oraș și școală și cea formată din țara în care ne-am născut.

Această idee de „înculturare” este fascinantă. Ea descrie modul în care absorbim, ca un burete și în mod inconștient, fragmente de date și convingeri de la cei pe care îi considerăm alți membri ai grupului nostru ‒ indiferent dacă acel grup are la bază naționalitatea, etnia sau religia noastră. Înțelegerea noastră cu privire la noi înșine și la locul nostru în lume este modelată de părinți și de familia extinsă, precum și de alte figuri cu autoritate din viața noastră ‒ profesori, pastori, mentori.

Pentru un creștin, însă, conceptul de înculturare este, de asemenea, tulburător. Cum pot identifica, și cu atât mai puțin separa, firele credinței mele de convingerile și atitudinile pe care le absorb continuu din alte părți?

Aceasta nu este o întrebare abstractă. Modul în care înțelegem și ne exprimăm loialitatea față de națiunea noastră, sau față de grupul etnic, sau față de partidul politic preferat, sau față de orice alt grup din care facem parte poate avea consecințe reale și devastatoare. Pentru fiecare erou al Holocaustului sau al genocidului din Rwanda, de exemplu, există povești ale altora care au pretins că acționează în numele lui Hristos, dar au comis totuși acte de o cruzime de neconceput.

Țara mea, credința mea

Am început să lucrez ca redactor al revistei Liberty ‒ revista Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea dedicată libertății religioase de 115 ani ‒ într-o perioadă „interesantă” din punct de vedere politic în Statele Unite. Cu câteva luni înainte, o mulțime violentă luase cu asalt Capitoliul Statelor Unite pe 6 ianuarie 2021, mulți dintre ei fluturând steaguri și pancarte cu sloganuri precum „Isus: 2020” și scandând „Isus este Mântuitorul meu; Trump este președintele meu”.

În timpul agitației publice de după eveniment, atenția mass-media s-a concentrat asupra problemei naționalismului creștin ‒ convingerea că identitatea creștină este esențială pentru ceea ce înseamnă să fii cetățean american. Iubirea de țară este deformată într-o fervoare patriotică necugetată pe care o confundăm cu evlavia. Iar acest lucru devine un shibbolet** sacru al „tribului” nostru.

Câteva luni mai târziu, i-am luat un interviu cunoscutului sociolog american specializat pe domeniul religiei Robert Wuthnow despre noua sa carte, Why Religion Is Good for American Democracy [De ce religia este bună pentru democrația americană][i], în care a explicat rolul pozitiv pe care l-au jucat de-a lungul istoriei Americii oamenii de diferite religii, care și-au adus argumentele și ideile politice în spațiul public și le-au susținut cu tărie.

În timp ce vorbeam, însă, m-a frapat faptul că și reversul este adevărat. După cum arată clar evenimentele din 6 ianuarie, această influență a avut două direcții. După cum religia a contribuit la formarea și consolidarea valorilor și instituțiilor democratice ale Americii, tot așa și cultura politică a națiunii și-a lăsat amprenta inconfundabilă asupra credinței americane. Luați în considerare doar această singură statistică: aproape 78% dintre republicani și aproximativ 45% dintre democrați spun că a crede în Dumnezeu este „foarte” sau „oarecum” important pentru a fi „cu adevărat american”[ii].

Ucenici politici

Cultura noastră politică ne instruiește și ne formează, iar astăzi această cultură este filtrată prin intermediul tehnologiei. Facebook, Twitter, știrile prin cablu ‒ indiferent de platforma de comunicare aleasă ‒ toate acestea ne formează cu privire la ceea ce este important și la valorile care ar trebui să ne ghideze gândirea. Ele ne transformă în „ucenici”. Desigur, în calitate de adventiști de ziua a șaptea, suntem, de asemenea, formați ca ucenici în credința noastră. Dar, având în vedere ratele medii de consum media din SUA, bănuiesc că mulți dintre noi petrecem mai mult timp în fiecare săptămână fiind formați ca ucenici din punct de vedere politic și cultural decât ca ucenici religioși.

Pentru adventiști, această pregătire politică nu este de natură monolitică. La urma urmei, nu numai că suntem una dintre cele mai diverse comunități religioase din America[iii], dar, în calitate de Biserică, am evitat în mod conștient încercările de a alia adventismul cu o anumită ideologie sau partid politic. Scrisorile adresate editorului de către cititorii Liberty confirmă această realitate: opiniile politice ale membrilor bisericii noastre acoperă tot spectrul politic, de la stânga la dreapta.

Totuși, indiferent de convingerile noastre politice personale, există un semnal de alarmă important, care ar trebui să ne facă să ne oprim și să ne evaluăm atitudinile și convingerile. Și anume, atunci când aceste convingeri încep să aibă un impact negativ asupra sănătății trupului lui Hristos și asupra capacității acestuia de a fi credincios misiunii încredințate de Dumnezeu.

Pozițiile noastre politice ne conduc la convingeri sau emoții care ne despart de frații și surorile noastre în Hristos? Convingerile noastre și modul în care le exprimăm nasc discordie în trupul lui Hristos? Opiniile noastre despre problemele contemporane ‒ fie că este vorba despre actualul ocupant al Casei Albe sau despre obligativitatea măștilor și a vaccinării ‒ generează un spirit de animozitate și dezbinare?

Acestea nu sunt întrebări ușoare. Este nevoie de smerenie și curaj pentru a ne examina pe noi înșine și pentru a ne pune la îndoială loialitatea viscerală față de diferitele noastre grupuri politice, etnice sau naționale.

Spirit civic și credincioșie

Prin urmare, o întrebare cheie este următoarea: Putem să ne exprimăm loialitatea față de țara noastră sau față de orice alt grup din care facem parte astfel încât să mărturisim și standardele înalte ale credinței noastre?

Pentru mine, un indiciu apare atunci când citesc arhivele timpurii ale revistei Liberty și scrierile pionierilor adventiști în timp ce se luptau cu aceeași întrebare în cadrul lor cultural și în timpul lor. Unele dintre problemele definitorii ale vremii lor în Statele Unite au fost sclavia și mișcarea aboliționistă, participarea la Războiul Civil și, mai târziu, aplicarea legilor duminicale statale și presiunea pentru legi duminicale naționale. Numeroasele articole și scrisori pe care le-au scris abordând aceste chestiuni dezvăluie un fir logic nuanțat. A existat un echilibru în modul în care pionierii noștri adventiști au abordat aceste întrebări. Da, există o dragoste de țară, dar și o recunoaștere a neajunsurilor sale. Există un respect ‒ o admirație, chiar ‒ pentru principiile și documentele fondatoare ale Americii, dar și o disponibilitate de a-i trage la răspundere pe liderii săi pentru că nu au fost la înălțimea acestor idealuri. Ca o chestiune de înțelegere profetică, de asemenea, a existat o acceptare a faptului că nici America, nici vreo altă națiune, nu va putea vreodată să întruchipeze pe deplin valorile Împărăției lui Dumnezeu.

Ellen White s-a exprimat foarte clar când a scris: „Oamenii acestei națiuni s-au înălțat la cer și au privit de sus guvernele monarhice și au triumfat mândrindu-se cu libertatea lor, în timp ce instituția sclaviei, care era de o mie de ori mai rea decât tirania exercitată de guvernele monarhice, a fost lăsată să existe și a fost prețuită.”[iv]

White, împreună cu soțul ei, James, și alți lideri ai bisericii, precum J. N. Andrews și John Loughborough, au condamnat adoptarea în 1850 a Legii sclavilor fugari. White a scris: „Noi nu trebuie să ne supunem [Legii sclavilor fugari]; și trebuie să suportăm consecințele încălcării acestei legi.”[v]

Această viziune lucidă asupra eșecurilor Americii a fost, fără îndoială, întărită de faptul că putea fi riscant să fii adventist de ziua a șaptea la sfârșitul secolului al XIX-lea. Să luăm cazul pastorului James Scoles din Springdale, Arkansas. El s-a oferit voluntar să ajute la finalizarea vopsirii bisericii nou construite a comunității sale și a decis să finalizeze lucrarea într-o dimineață liniștită de duminică. „M-am dus la biserică”, a spus el mai târziu, „și am terminat o mică fâșie în partea de sud, departe de toate drumurile publice; și aici am lucrat în liniște timp de poate două ore.”[vi] Pentru acest motiv, pastorul Scoles a fost arestat și încarcerat, iar acesta a fost doar unul dintre multele cazuri în care adventiștii și alte minorități religioase au fost urmărite în temeiul legilor statale referitoare la ziua de duminică.

Așadar, în timp ce strămoșii noștri se luptau cu problemele publice din acele vremuri, ei au recunoscut porunca biblică de a respecta autoritățile politice și autoritatea lor legitimă în chestiuni de organizare socială. În același timp, acești primi adventiști au demonstrat în repetate rânduri dispoziția lor de a cere socoteală națiunii pentru neajunsurile sale. Și, cel mai important, s-au supus fără regrete unei Autorități și unei misiuni mult mai convingătoare decât orice putere seculară.

Persoana mai presus de politică

Nu există concluzii clare pe care să le pot oferi pentru a face față provocării pe care o reprezintă înculturarea. Nu există o formulă la îndemână care să ne ajute să ne separăm credința de prejudecățile noastre politice sau naționale. Este o inerent complicat să trăim cu inima în Împărăția lui Hristos și cu picioarele în împărății pământești formate din naționalități, etnii și culturi. Dar această lume, așa cum o cunoaștem noi, nu este casa noastră. Suntem chemați la valori și alianțe mai mari decât preocupările pământești și trecătoare din Washington, D.C., Nairobi, Tokyo, Moscova sau dintr-un oraș micuț din Australia rurală. Aceste valori trebuie să ne anime și să ne formeze atitudinile și comportamentul, iar în cele din urmă oamenii vor ști că suntem ucenicii Săi pentru că avem „dragoste unii pentru alții” (Ioan 13:35).

Există un Ghid viu care ne invită să ne predăm în grija Sa cu tot bagajul nostru politic și cultural. Și există, de asemenea, promisiunea că, în timp ce ne luptăm să facem acest lucru, se întrezărește sfârșitul. Societățile și culturile noastre divizate vor deveni în curând inutile în împărăția trainică al cărei Rege va lucra cu înţelepciune şi va face dreptate şi judecată în ţară” (Ieremia 23:5).

Autor: Bettina Krause, redactor al revistei Liberty și director adjunct al Departamentului pentru relații oficiale și libertate religioasă al Diviziunii Nord-americane a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea

*n.tr. Înculturarea se referă la formarea sau adeziunea la anumite valori, norme culturale, tradiții, obiceiuri, simboluri.

** n. tr. Semn distinctiv. Shibibolet era un regionalism care se pronunța corect de o parte a Iordanului, iar de cealaltă parte nu se putea pronunța corect [Judecători 12:6].


[i] Acest interviu a fost publicat în numărul ianuarie-februarie 2022 al revistei Liberty, care va fi disponibil pe libertymagazine.org.

[ii] Public Religion Research Institute’s 2021 American Values Survey, https://www.prri.org/wp-content/uploads/2021/10/PRRI-Oct-2021-AVS.pdf.

[iii] Vezi Religious Landscape Study  din anul 2014 al Pew Research Forum, https://www.pewforum.org/religious-landscape-study/.

[iv] Ellen G. White, Mărturii pentru comunitate (Mountain View, Calif.: Pacific Press Pub. Assn., 1948), vol. 1, pag. 258, 259.

[v] Ibid., pag. 202.

[vi] A. T. Jones, Civil Government and Religion (Oakland, Calif.: American Sentinel, 1889), pag. 114.