„Vreau să fiu ca ei”

Info Adventist 26 mai 2021

O femeie relatează despre prima ei călătorie misionară și despre o primă experiență trăită printre creștini.

Sandy Patel și Gino Wolff lucrau împreună de zece ani la un cabinet medical din Statele Unite. Sandy știa că Gino mergea în fiecare an într-o călătorie misionară cu Maranatha Volunteers International. Devenise o tradiție ca, ori de câte ori se întorcea din călătorie, să o invite și pe ea să meargă în următoarea.

„Ar trebui să mergi anul viitor”, spunea el mereu.

În fiecare an, Sandy găsea un motiv să nu meargă. Nu voia să-și lase copiii mici singuri; nu avea suficient timp liber de la serviciu. „Căutam mereu scuze”, spune ea.

Cu toate acestea, Gino continua să-i trezească curiozitatea cu privire la proiectele pe care le desfășura dincolo de ceea ce se putea vedea în fotografiile din călătorie. El își amintește: „De obicei, nu prea vorbesc despre călătoriile mele misionare cu persoane care nu sunt creștine, dar când îi povesteam despre ele, spunea: «Extraordinar, aș vrea să fac și eu așa ceva.»

Ştiu că se implică în proiecte mai mici de slujire. Știu și că vrea să încerce, să slujească şi să facă lucruri mai mari în această direcție.”

Gino a continuat să-i povestească întâmplări din câmpul misionar și să-i arate fotografii. I-a adus chiar un număr al The Volunteer, revista trimestrială a organizației Maranatha. Odată a fost pe punctul de a se alătura unei echipe misionare care urma să lucreze la Școala adventistă și Centrul de salvare din Kajiado, Kenya, unde voluntarii urmau să construiască o sală de clasă, dar a renunțat în ultimul moment. „Bineînțeles că am găsit noi motive să nu merg”, spune Sandy.

Intrusa

Apoi, anul trecut, Gino i-a spus despre călătoria în Zambia. Proiectul își propunea construirea de săli de clasă pentru Școala adventistă Liumba Hill din vestul Zambiei. Sandy avea însă aceeași atitudine reticentă. Nu se temea să călătorească; ea și familia ei călătoriseră destul de mult în jurul lumii. Mai degrabă, se temea să nu fie ciudata grupului.

„Nu sunt adventistă. Nu sunt nici măcar creștină. Mi-era foarte frică să nu fiu acceptată și binevenită, să nu fiu privită ca o intrusă”, spune Sandy.

Proiectele misionare la care participă Gino sunt coordonate de Maranatha, dar organizate de Greg Hatch, un membru al bisericii adventiste West Houston din Texas. În jurul anului 2001, Hatch a început organizarea de călătorii misionare pentru membrii bisericii. La acea vreme, Gino era membrul acelei biserici, iar în 2003 s-a alăturat uneia dintre echipele lui Hatch. De la acea primă experiență, Gino nu s-a uitat niciodată înapoi, nici măcar atunci când s-a mutat în Atlanta, Georgia. Dimpotrivă, a început să recruteze membri ai bisericii locale și prieteni care să se alăture proiectelor lui Hatch. Astăzi, grupul care își are originile în West Houston primește voluntari din toată țara. Cei mai mulți dintre participanți au fost împreună în mai multe călătorii misionare și sunt ca o familie. Din acest motiv, temerile lui Sandy erau întemeiate; ea avea să fie, probabil, unul dintre puținii oameni noi implicați în proiect. Dar, până la urmă, Gino a reușit să o convingă să încerce.

Sandy spune: „Gino mi-a spus să las problema în mâinile lui Dumnezeu și să văd ce se întâmplă. Și așa am făcut. L-am lăsat pe Dumnezeu să-mi arate răspunsurile corecte la problema mea”.

Bani neașteptați

Sandy l-a contactat pe Hatch și s-a înscris pentru proiectul din Zambia. Nu era complet sigură că urma să meargă, dar făcuse un pas important. Curând, a sosit vremea să-și confirme participarea prin depunerea unui avans de 100 dolari.

Sandy precizează: „Până în acel punct, nu îi povestisem despre călătorie decât soțului meu, nimănui altcuiva. Nimeni nu știa că mă gândeam să merg în acea călătorie”.

Apoi, chiar în ziua în care a primit notificarea pentru depunerea banilor, Sandy a primit vizita mamei ei. Iată ce relatează: „Mi-a dat o sută de dolari. Mi-a spus să-i folosesc pentru ce aveam nevoie. Ei nu-i povestisem nimic despre călătorie. Nu era ziua mea de naștere. Nu era nicio zi specială. Eram adult. Mama nu-mi dă bani decât pentru un scop anume – mai bine zis, nu-mi dăduse niciodată până atunci și nici de atunci încoace.”

Acest dar neașteptat de la mama ei, suma exactă care trebuia depusă, a fost un semn pentru Sandy. Ea pusese decizia în mâinile lui Dumnezeu, iar acesta era răspunsul: trebuia să plece în acea călătorie.

Din acel punct, semnele au continuat să vină, confirmându-i decizia și împingând-o tot mai mult spre prima ei călătorie misionară, până când, într-o zi, Sandy a ajuns în Zambia. Când autobuzul a sosit la baza lor din Kalabo, situată la aproximativ 15 kilometri de șantier, voluntarii au fost întâmpinați de o mulțime de localnici bucuroși, care dansau și strigau.

Sandy comentează: „Pur și simplu am izbucnit în lacrimi. Acești oameni erau atât de entuziasmați și de fericiți să ne vadă. Cântau și erau pur și simplu extaziați că eram acolo ca să-i ajutăm. A fost o primire cum rar greu de imaginat.”

Parte a grupului

În săptămâna aceea, Sandy a lucrat la șantier, amestecând lut cu apă, cărând cărămizi și făcându-și noi prieteni. „Nu mă simțeam de parcă priveam totul din afară. Făceam parte din grup. A fost foarte frumos.”

În ceea ce privește momentele zilnice de închinare, Sandy a fost inițial „îngrijorată și speriată”. În fond, știa puțin spre nimic despre credința adventistă și chiar despre creștinism. Religia făcea parte din moștenirea lăsată de înaintașii ei, dar nu era parte integrantă a vieții ei. Dar experiența nu a fost nici ciudată, nici problematică, ci mai degrabă atractivă.

Iată ce spune Gino: „A fost foarte interesată. Aveam momente de închinare dimineața și seara, iar ea părea să urmărească cu atenție ce se spunea și se întâmpla. Pentru că nu știa toate relatările din Biblie, așa cum le știm noi, asculta și mă întreba: «Hei, dar despre ce este vorba aici?»”

Procesul de construcții în sine a constituit o temă şi o mărturie de natură spirituală. Într-o seară, Gino a povestit despre modul în care Dumnezeu a redus în mod sistematic numărul soldaților din armata lui Ghedeon atunci când se pregăteau să înfrunte un dușman puternic. În felul acesta, atunci când armata slabă a lui Ghedeon a ieșit biruitoare, succesul nu a putut fi atribuit decât intervenției lui Dumnezeu.

Gino a aplicat această relatare situației voluntarilor. La început, echipa de voluntari era formată din 40 de persoane, după care unii au renunțat, până când numărul a ajuns la 24, dintre care cinci cu responsabilități în clinica stomatologică. Astfel, au rămas doar 19 persoane care să lucreze în șantier, un număr mic de voluntari pentru proiectul pe care echipa îl acceptase. Ținta era să construiască o clădire cu trei clase, lungă de aproximativ 30 metri. Câțiva oameni, inclusiv unii dintre liderii echipei care realiza cărămizile, s-au îndoit că vor putea să reușească din cauza numărului lor mic. Dar istoria lui Ghedeon a devenit un laitmotiv care i-a motivat pe voluntari. La sfârșitul fiecărei zile, toți, inclusiv Sandy, făceau un pas în spate și observau numărul tot mai mare de rânduri de cărămizi, uimiți de ce se realizase.

Sandy își amintește: „Cum era posibil, când eram atât de puțini? Pur și simplu nu puteam înțelege cum se putea ca această construcție să se înalțe atât de repede… Înțelegeam că nu era meritul nostru, ci meritul exclusiv al lui Dumnezeu”.

Șase zile mai târziu, Sandy participa, împreună cu colegii voluntari, la dedicarea clădirii. În timpul ceremoniei, liderii școlii și elevii și-au manifestat bucuria cântând și dansând pentru a sărbători construirea noilor săli de clasă. Potrivit localnicilor, după înființarea școlii în anul 1928, misionarii nu s-au întors în Liumba Hill timp de aproape o sută de ani. Vizita a reprezentat un moment istoric pentru campus. Sandy a urmărit programul, iar lacrimile îi curgeau pe obraz, udându-i masca.

Ea spune: „După ce am muncit o săptămână întreagă și am observat progresul lucrării și încântarea și fericirea oamenilor și a comunității… inimii îmi era plină peste măsură și nu îmi puteam stăpâni emoțiile. Când am plecat de pe șantier pentru ultima dată mă simțeam împlinită. I-am spus lui Gino: «În acest moment, dacă ar trebui să împachetăm și să plecăm imediat, aș fi mulțumită».”

O persoană schimbată

Când Sandy s-a întors în sfârşit acasă, era un om schimbat sau, mai bine zis, în schimbare. Această primă imersiune în creștinismul practic a deschis fereastra unor noi posibilități. După zile de la întoarcerea acasă, Sandy se gândește la episoade din călătoria misionară și la ceea ce vrea să facă în continuare. Se gândește adesea la momentele de închinare din Zambia, unde prietenii ei împărtășeau relatări din viața lor și din Biblie.

„Pasajele biblice pe care le citau mi-au stârnit curiozitatea și m-au făcut să vreau să cunosc mai mult despre ele. Îmi dădeam seama că eram curioasă să urmăresc cum aveau să se desfășoare momentele de închinare din fiecare zi”, spune Sandy.

Gino a urmărit o familiarizeze pe Sandy cu experiența misiunii, în speranța că aceasta va primi un crâmpei din dragostea lui Dumnezeu. El spune: „Mi-am dorit ca ea să afle mai mult despre Dumnezeu și să lase ca acea sămânță să fie udată. Să sperăm că acest lucru ajută ca ea să deschidă ușa. Și se pare că așa este, dacă mă gândesc la unele dintre conversațiile noastre”.

Ce urmează să i se întâmple unei femei care tocmai s-a întors din prima ei călătorie misionară creștină? Sandy încă nu știe sigur. Procesează totul și încă nu știe cum să înceapă să vorbească cu familia ei despre experiența prin care a trecut, dar știe este că vrea să afle mai mult.

Ea spune: „Într-adevăr, grupul cu care am mers a fost foarte primitor și drăguț. Este ceea ce am vrut. Astfel de oameni sunt creștinii, iar eu vreau să fiu un astfel de om. Vreau să fiu cu acest grup. Vreau să fiu ca ei.

Sunt destul de sigură că mai există oameni ca mine, care cred în Dumnezeu, dar care nu cred în nicio religie. Oamenii ca noi sunt confuzi. Cred că această experiență m-a ajutat și mă călăuzește spre religia cea dreaptă. Sunt foarte curioasă să aflu mai multe despre creștinism, să învăț pur și simplu și să văd dacă locul meu este aici.”

Sursa: Adventist Review