Anul 1988 a fost un an greu, cu presiuni până la limita suportabilității pentru Labirint 116, care intrase în vizorul celor care au elaborat planul de sistematizare a zonei în care se afla „inima” Bisericii Adventiste din România. După amenințări, promisiuni neîmplinite și amânări umilitoare din partea autorităților, sediul Uniunii a fost mutat împreună cu Seminarul Teologic și Casa de Pensii în strada Plantelor nr. 12, într-un imobil atribuit de către Consiliul Permanent al Municipiului București, după ce locatarii acestuia fuseseră evacuați. În anul acela a avut loc serbarea absolvenților Seminarului, care avea să fie ultima în Labirint, eveniment care a rămas ca un ecou plăcut în amintirile membrilor atât de familiarizați cu studenții în curtea bisericii lor.
Deși în 1988-1989 revista Curierul Adventist publica din când în când imagini ale unor biserici adventiste renovate din diverse localități din țară, nu se putea spune nimic despre Labirint 116, al cărui spațiu devenea din ce în ce mai restrâns. Au fost demolate clădirile în care fusese cândva bucătăria, sala de mese, locuința intendentului și atelierul de tâmplărie, apoi au fost aduși muncitori și cazați în clădirea în care fusese aula bisericii, birouri ale Uniunii, Casei de Pensii, Seminarului și altele, situație greu de suportat mai ales în zilele de Sabat.
Când norii apăsau atât de greu și se părea că orizontul rămâne întunecat, în decembrie 1989 a avut loc Revoluția și, cu toate că ceea ce fusese luat nu mai putea fi recuperat, inimile oamenilor s-au descătușat, se întrezăreau noi oportunități și aspirații noi au început să învioreze biserica. Ceea ce mult timp exista doar în visurile și imaginația unora dintre noi, putea deveni realitate în măsura în care încrederea în Dumnezeu și dragostea pentru oameni aveau să motiveze puternic și să determine acțiuni îndrăznețe și legitime.
În Labirint a prins viață o inițiativă a Cameliei Cârstea de a înființa o grădiniță pentru copii, fiind susținută de comunitate, al cărui pastor era atunci Alexandru Breja, urmat fiind de Edmond Constantinescu. Susținerea a venit și din partea Conferinței Muntenia, al cărei președinte era Teodor Niculescu, care fusese pastor al comunității Labirint până în noiembrie 1989. Grădinița Labirint a început să funcționeze în anul 1991 în spațiul în care locuise familia Vasile Florescu. La început au fost aduși copii ai unor familii din biserică și mai apoi copii ai unor salariați ai Editurii și ai Tipografiei, două instituții care aveau să funcționeze din nou aici.
Prima educatoare care a lucrat în cadrul grădiniței a fost Teodora Nae, care urmărea să le ofere copiilor un program educațional creștin ce cuprindea și predarea unor noțiuni elementare de limbă germană. După un an a urmat Dana Gâțan, apoi s-a alăturat Auraș Gheorghiță, în timp ce la bucătărie serviciile au fost asigurate întâi de Cornelia Brânceanu, apoi de Lenuța Andruș și Viorica Unteșu, care făceau parte din comunitatea Labirint. Era o imensă bucurie pentru toți văzând cum copiii cresc frumos sub atenta îndrumare și ocrotire a celor care se implicau cu pasiune și dragoste în desfășurarea acestui proiect educațional.
Această activitate nu a putut trece neobservată de cei ce locuiau în vecinătatea bisericii, și unele familii cu copii, depășind obișnuite prejudecăți, au cerut să-și înscrie copiii la Grădinița Labirint. Într-un articol scris în 2005 în revista Curierul Adventist, Valeriu Petrescu, director al Departamentului Educație la nivelul Uniunii la vremea respectivă, scria: „Nu pot să uit cum, imediat ce începea vacanța de vară, părinți neadventiști din jurul comunității Labirint veneau să-și înscrie copiii la grădinița bisericii.”1 (V. Petrescu a fost directorul editurii între 1993 și 2001, pastor al comunității Labirint, hirotonit aici în 1997.)
Numărul copiilor care erau aduși la această grădiniță a fluctuat între 15 și 20, dar la un moment dat au fost și 26 de copii. Sub ocrotirea lui Dumnezeu nu au fost incidente, copiii bucurându-se de confortul minim pe care-l puteau oferi spațiul limitat și condițiile modeste în care funcționa grădinița, dar în mod deosebit de dragostea și dedicarea persoanelor implicate în această lucrare de slujire. Nu a fost întotdeauna ușor, uneori apărând probleme financiare, alteori probleme de personal, dar de fiecare dată, sentimentul că Dumnezeu oferă căi și posibilități acolo unde resursele omenești sunt limitate a oferit puterea de a continua. În urma rugăciunilor înălțate către Dumnezeu, ajutorul a venit fie din partea bisericii, fie din partea editurii, fie din partea părinților copiilor, înțelegând astfel că El binecuvântează planurile făcute după voia Lui și spre onoarea Numelui Său.
Pe fondul experiențelor din anii aceia, a prins viață un nou proiect educațional: înființarea unei școli generale care să aparțină Bisericii Adventiste. Gabriela Suciu, membră a comunității Labirint, cu sprijinul pastorului Beniamin Roșca, a organizat în toamna anului 1998 o grupă de copii în comunitatea Învingători, sub îndrumarea învățătoarei Lidia Miron care, având nevoie să-și rezolve unele probleme de sănătate, întrerupsese activitatea pentru un an la școala unde era angajată. Fiind în vizită la comunitatea Învingători chiar în Sabatul în care s-a anunțat public la amvon despre nevoia de învățătoare pentru noua școală, a simțit îndemnul de a se oferi pentru a ajuta acest firav început, preluând grupa de copii deja formată. Considerat de către unii ca fiind un vis prea îndrăzneț, proiectul a fost asumat și de către Conferința Muntenia, al cărei președinte era Teofil Petre. Prin hotărârea nr. 125 din 20 octombrie 1998, a fost făcut primul pas oficial pentru înființarea unei școli generale adventiste, delegat pentru demersurile necesare fiind Beniamin Roșca, pastor girant în comunitatea Învingători la vremea respectivă.2
Deoarece se începuse un drum necunoscut prin legislația învățământului de atunci, abia în 7 iulie 1999 a fost întocmit Actul de constituire a Școlii Generale Mihai Ionescu de către un Comitet de constituire compus din 24 de persoane, care la rândul său a numit un Consiliu de administrație compus din 11 persoane. Câteva luni mai târziu, în 19 octombrie 1999, Asociația Mihai Ionescu a primit personalitate juridică prin sentința civilă nr. 511 a Tribunalului București, secția III civilă, și a fost înregistrată în Registrul Special la poziția nr. 132.3 Numele școlii a fost propus de Beniamin Roșca, orientându-se către personalitatea lui Mihai Ionescu, care a fost nu doar pastor în cadrul Bisericii Adventiste din România, redactor, traducător, ci și profesor și director al Seminarului Teologic Adventist.
În septembrie 1999, locul de funcționare este schimbat din Învingători 7 în Labirint 116, și următorii zece copii au compus prima clasă I a Școlii Mihai Ionescu, condusă de aceeași învățătoare Lidia Miron: Angelescu Silvia, Bulgaru Claudia Cristiana, Gadea Cătălin, Marcai Emanuela, Popa Emanuela Diana, Prioteasa Ionuț Constantin, Safta Sergiu Cristian, Suciu Ana-Maria Alina, Voicilă Denisa Helen și Voicu Cristina Emanuela.4 În același an, Grădinița Labirint este preluată de Școala Mihai Ionescu, copiii fiind repartizați pentru îndrumare educatoarei Valeria Cojocaru. În plus față de programa de învățământ, profesoara Lucia Pavlov preda elevilor limba engleză, ceea ce însemna un element atractiv al școlii. De asemenea, Cornelia Brânceanu ca bucătăreasă, Auraș Gheorghiță ca supraveghetoare și Gabriela Suciu ca asistentă medicală și manager completau frumos echipa care cu multă dedicare a pus bazele acestui proiect educațional. În primăvara anului 2000, în revista Curierul Adventist, în consemnările directorului Departamentului Educație al Uniunii, Gh. Modoran, apărea inserat următorul detaliu: „Așa cum am mai făcut cunoscut, din acest an școlar a funcționat prima școală adventistă primară în spațiul comunității Labirint-București.”5 Cu ajutorul lui Dumnezeu și sub călăuzirea Lui, pasul cel mai greu fusese făcut, întărind astfel speranța de a merge înainte a celor implicați în acest proiect.
În anul școlar următor, 2000-2001, Lidia Miron nu a mai putut continua activitatea pentru copiii care treceau clasa a II-a, locul fiindu-i ocupat de învățătoarea Isabel Dănilă. S-a format o nouă clasă I de 15 elevi, preluată de învățătoarea Viorica Geantă, care a devenit și prima directoare a Școlii Mihai Ionescu.6 De asemenea a fost cooptată Ramona Cojocaru, membră a comunității Labirint, pentru secretariat și contabilitate, și Eliza Marcai ca supraveghetor al copiilor în timpul programului de după orele de clasă. Transportul elevilor de la domiciliu până la școală și înapoi era asigurat de Gabriel Bereș cu multă atenție și responsabilitate. Bucuria tuturor creștea pe măsura experiențelor și satisfacțiilor ce veneau privind la copiii care arătau nivelul calitativ ridicat al pregătirii lor.
Cu toate că anul școlar 2001-2002 a venit cu noi provocări mai ales în privința spațiului, dorința pentru educația copiilor a fost mai puternică decât inconvenientele care se iveau din această conviețuire a unei biserici care desfășura activități multiple cu o școală în plină dezvoltare, care avea multe nevoi. Comitetul comunității Labirint a petrecut multe ore în dezbateri și căutări de soluții pentru a oferi condiții bune desfășurării activităților școlare de învățământ. S-a ajuns până acolo încât majoritatea anexelor comunității Labirint au fost puse la dispoziția școlii, pentru a funcționa trei clase, noua clasă I fiind preluată de învățătoarea Daniela Dorcea.7 Deoarece spațiul era foarte limitat, în fiecare zi pătuțurile copiilor erau pliate și așezate ordonat, deasupra lor erau așezate saltelele, apoi lenjeriile, și toate acoperite, pentru a face loc altor activități din programul copiilor.
În 2002, anul școlar a început cu patru clase și patru învățătoare: Isabel Dănilă la clasa a IV-a, Viorica Geantă la clasa a III-a, Daniela Dorcea la clasa a II-a și Lăcrămioara Ghioaldă la clasa I.8 Deoarece numărul elevilor era tot mai mare (ajunsese la 34 de elevi), și spațiul devenea tot mai neîncăpător pentru desfășurarea în condiții decente a procesului de învățământ, a fost căutat cu insistență un loc și un spațiu care să fie adecvate nevoilor tot mai mari ale școlii. Eșecurile succesive au păstrat însă o umbră de amărăciune în inimile pline de dorința soluționării acestei probleme. S-a încercat chiar varianta cumpărării de către școală a terenului de lângă Biserica Labirint, de la nr. 114, apoi a concesionării acestuia, dar fără rezultat. A fost găsită în cele din urmă o clădire veche în care funcționase cândva o școală sanitară, pe strada Căuzași, nr. 43 (stradă care în perioada interbelică fusese un segment al străzii Labirint), și care a fost preluată de către Școala Mihai Ionescu printr-un proces-verbal datat în 5 februarie 2003.9 Au fost făcute imediat demersuri pentru consolidarea și renovarea clădirii, lucrările fiind aprobate tocmai în luna noiembrie a aceluiași an. La 7 iunie 2003 a avut loc în sala bisericii din Labirint serbarea școlii pentru absolvirea primei promoții de nivel primar, clasa a IV-a, un moment de mare bucurie și deosebit de emoționant după ani de efort, rugăciune, sacrificiu și speranță.10 Deoarece până la acel moment nu se găsise o variantă de continuitate în învățământul gimnazial, cei zece copii care treceau în clasa a V-a s-au împrăștiat la diverse școli de stat din București.
Cu toate eforturile depuse, lucrările de renovare și amenajare a clădirii din Căuzași n-au putut fi terminate până la începerea anului școlar, astfel că a fost nevoie să se prelungească funcționarea școlii pentru încă un timp în Labirint.11 Anul școlar 2003-2004 a debutat tot cu patru clase, la corpul didactic adăugându-se Camelia Lungu, care a preluat o nouă clasă I. Alături de cele patru învățătoare de la cele patru clase, Rareș Stănescu preda noțiuni de religie, Luminița Mohora preda limba engleză, Odeta Livezeanu preda limba germană (opțional), Cristina Dunca era educatoare și Ionela Goleanu era îngrijitor.12 Momentul mutării a venit în februarie 2004, când Școala Mihai Ionescu a început să funcționeze în noua locație din strada Căuzași nr. 43, elevii și cadrele didactice bucurându-se de condiții mai bune. În Sabatul din 21 februarie 2004, în cadrul anunțurilor publice făcute de la amvon, erau prezentate comunității Labirint mulțumiri din partea conducerii Școlii Mihai Ionescu pentru găzduirea de care s-a bucurat până la momentul respectiv și se făcea un ultim apel pentru voluntari care să ajute a doua zi la curățenie în noua locație din strada Căuzași.13
După ani de experiențe și cu multe promoții de elevi, în această școală – astăzi Liceul Teoretic Mihai Ionescu –, copiii sunt educați în patru niveluri de învățământ: 151 de copii la grădiniță, 260 în clasele primare, 211 în clasele de gimnaziu și 58 în clasele de liceu. Toți sunt în grija celor 82 de persoane angajate, dintre care 56 sunt cadre didactice. Labirint 116 rămâne însă în istoria Școlii Mihai Ionescu pentru totdeauna ca fiind locul de lansare, leagănul în care s-a format și a crescut în primii ani de funcționare ca unitate de educație și învățământ.
Leonida Ghioaldă, pastor pensionar
1 Curierul Adventist nr. 6/2005, p. 23.
2 Arhivă Conferința Muntenia, Dosar Procese-Verbale, 1998.
3 Arhivă Școala Mihai Ionescu.
4 Arhivă Școala Mihai Ionescu, Registru Matricol, 1999-2000.
5 Curierul Adventist nr. 5/2000, p. 30.
6 Arhivă Școala Mihai Ionescu, Registru Matricol, 2000-2001.
7 Arhivă Școala Mihai Ionescu, Stat de plată, oct. 2001.
8 Arhivă Școala Mihai Ionescu, Stat de plată, dec. 2002.
9 Arhivă Școala Mihai Ionescu.
10 Arhivă Comunitatea Labirint, Dosar anunțuri, 2003.
11 Arhivă Comunitatea Labirint, Proces-Verbal, 2 sept. 2003.
12 Arhivă Școala Mihai Ionescu, Stat de plată, dec. 2003.
13 Arhivă Comunitatea Labirint, Dosar anunțuri, 2004.