Ceea ce mă deranja era faptul că nu mă simțeam aproape de Dumnezeu – sau, mai degrabă, nu simțeam că Dumnezeu era aproape de mine. De ce aveam impresia că eu eram mai interesat de Dumnezeu decât era Dumnezeu de mine?
Speram ca prietenul meu să îmi prescrie un exercițiu spiritual pe care să îl urmez, însă soluția lui m-a surprins: „Problema ta este că nu ai credință”.
Eram uimit și rănit! După ce mi-am deschis inima în fața prietenului meu, asta era tot ce avea de spus? Cuvintele lui îmi dădeau impresia că eu eram de vină pentru sentimentele și experiența mea. Mi-a atras atenția asupra faptului că aveam toate aceste îndoieli cu privire la bunătatea, prezența, dragostea și interesul continuu al lui Dumnezeu față de mine.
„În loc să te concentrezi asupra îndoielilor tale”, a spus el, „trebuie să te încrezi în cine a fost Dumnezeu pentru tine până în acest moment, pentru că așa intenționează să fie și în continuare”.
Cea mai jignitoare a fost ideea că îndoielile mele însemnau automat că nu aveam o credință autentică. Multe personaje biblice și-au exprimat față de Dumnezeu în mod deschis îndoielile, grijile, temerile și îngrijorările cu privire la modul în care El se ocupa de situațiile lor, iar Dumnezeu părea să le călăuzească în ritmul lor (cf. Ieremia 20:7-11; Habacuc 1:2; Iona 4; 1 Împărați 19:1-18; 2 Corinteni 12:7-9; 2 Corinteni 11:24-29).
Tot astfel, Biblia este plină de întrebări adresate lui Dumnezeu care se referă la modul în care El gestionează lucrurile. „Până când, Doamne, nu vei face ceva cu privire la situația mea?” este o întrebare preferată pe care diverse persoane I-o adresează direct lui Dumnezeu (cf. Psalmii 74:1; Psalmii 77:7; Psalmii 13:1; Psalmii 71:9-12; Psalmii 6:3; Psalmii 80:4; Psalmii 90:13; Zaharia 1:12; Apocalipsa 6:10). Strigătul Domnului nostru de pe cruce – „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46; Marcu 15:34) – este un memento că lui Isus nu Îi sunt necunoscute îndoiala, durerea și confuzia pe care le simt eu, în ciuda încrederii Lui continue în Dumnezeu.
Reflecția asupra acestui material m-a ajutat să văd în ce aspecte a greșit prietenul meu și în ce aspecte avea dreptate. El a greșit deoarece curajul de a-ți exprima îndoielile, frustrările, îngrijorările, neliniștile și confuziile înaintea lui Dumnezeu poate fi cea mai clară și mai profundă expresie a credinței în El. Avea dreptate, însă, în sensul că eram sceptic și neîncrezător în bunătatea și dragostea continuă a lui Dumnezeu față de mine.
Biblia înțelege credința ca fiind încrederea în ceea ce este Dumnezeu pentru tine în prezent și în viitor, pe baza a ceea ce El ți S-a descoperit a fi în trecut. Dumnezeu nu se teme de faptul că ne exprimăm îndoieli sau ne punem întrebări cu privire la locul în care se află El în viața noastră, la momentul în care va apărea sau la modul în care se vor rezolva problemele. Adevăratul dușman al credinței nu este îndoiala, ci a întoarce spatele credinței și încrederii în Dumnezeu prin necredință. Îndoiala ca îngrijorare, teamă sau confuzie este pur și simplu credința care întreabă când se va ocupa Dumnezeu de problemă. Îndoiala ca neîncredere și suspiciune față de Dumnezeu este necredință, deoarece neagă faptul că Dumnezeu a apărut vreodată în viața ta și, prin urmare, decide că Dumnezeu nu are nicio intenție de a apărea acum.
Prietene, nu trebuie să te temi de îndoielile tale. Poți face ceea ce au făcut profeții, apostolii și așa-numiții eroi ai credinței în generațiile trecute: poți să-ți exprimi sincer îndoielile în fața lui Dumnezeu și să I le dai Lui. Oricum, El le cunoaște deja și este perfect capabil să se ocupe de ele cu credincioșie față de tine.
Sursa: Adventist Review