„Aveam așteptări mari, așa că L-am așteptat pe Domnul nostru care urma să vină până când ceasul a sunat ora douăsprezece la miezul nopții. Ziua trecuse, iar dezamăgirea noastră devenise certitudine. Cele mai frumoase speranțe și așteptări ale noastre au fost spulberate, iar peste noi a venit o tristețe cum nu am mai experimentat niciodată. Părea că pierderea tuturor prietenilor pământești era incomparabilă. Am plâns fără încetare până în zorii zilei.”

Așa a descris Hiram Edson trăirile acelui grup credincios. S-au făcut eforturi neobosite prin predici, articole scrise și nenumărate ore de călătorie pentru a răspândi vestea cea bună a revenirii lui Isus pe 22 octombrie 1844. A doua zi, Hristos nu venise. Ai fi zis că un grup care a suferit o dezamăgire atât de mare s-ar fi destrămat pur și simplu și ar fi dispărut complet.

Cu toate acestea, cea mai mică parte a acelui grup îndurerat a perseverat și, aproape 180 de ani mai târziu, a devenit o biserică cu peste 22 de milioane de membri. Care a fost secretul acestei creșteri neașteptate? Chiar dacă nu are niciun sens la prima vedere, mesajul Sabatului studiat de Joseph Bates, doctrina sanctuarului și cele trei solii îngerești au jucat un rol important în acest proces.

Revenirea după dezamăgire

După Marea Dezamăgire, cei mai mulți dintre cei peste 200.000 de milleriți fie au renunțat la credința lor, fie au continuat să studieze pentru a stabili alte date pentru revenirea lui Hristos. Un mic grup și-a șters lacrimile și s-a întors la Scripturi pentru a înțelege ce s-a întâmplat și pentru a căuta o înțelegere mai profundă a planului lui Dumnezeu.

Studierea sanctuarului în corelație cu cele trei solii îngerești din Apocalipsa 14 a fost una dintre cele mai importante chei pentru dezlegarea misterului. Inițial, milleriții au crezut că împlinirea soliei primului înger a început în 1798, odată cu propovăduirea revenirii lui Hristos (Apocalipsa 14:6-7). Solia celui de-al doilea înger a început să fie proclamată în 1844, în special prin strigătul de la miezul nopții și chemarea afară din „Babilon” (versetul 8). Cel de-al treilea înger a pus accentul pe sfințenia și validitatea poruncilor lui Dumnezeu (versetele 9-12).

În 1845, unii adventiști au început să țină Sabatul zilei a șaptea ca urmare a influenței baptiștilor de ziua a șaptea. Imediat după aceea, Joseph Bates a început să predice cu mai multă putere despre importanța acestei zile, afirmând că această poruncă trebuia restabilită pentru ca Isus să poată veni.

La început, Ellen White nu a înțeles motivul pentru care se punea atât de mult accentul pe porunca a patra în detrimentul celorlalte nouă, dar după citirea unui tratat scris de Bates în septembrie 1846, Ellen și James White au acceptat acest adevăr. Cei trei au început să predice cu mai multă îndrăzneală despre Sabatul zilei a șaptea. Dumnezeu l-a folosit pe Joseph Bates pentru a realiza una dintre cele mai importante descoperiri din istoria adventistă de ziua a șaptea.

Descoperirea a adus o adevărată schimbare

Bates s-a familiarizat cu semnificația soliei celui de-al treilea înger și a făcut legătura între acest context, tema Sabatului și Apocalipsa 11:19, care spune: „Şi Templul lui Dumnezeu, care este în cer, a fost deschis şi s-a văzut chivotul legământului Său, în Templul Său. Şi au fost fulgere, glasuri, tunete, un cutremur de pământ şi o grindină mare”.

El a ajuns la concluzia că Cele Zece Porunci aveau să joace un rol special în timpul sfârșitului și a legat Sabatul zilei a șaptea de solia celui de-al treilea înger. Câteva luni mai târziu, Ellen White a avut o viziune în care Dumnezeu a dus-o într-un tur prin sanctuarul ceresc. Când perdeaua dintre cele două încăperi a fost ridicată, ea a văzut chivotul legământului.

În interiorul chivotului, ea a observat un detaliu interesant: „am văzut cele Zece Porunci scrise pe [tablele legii] cu degetul lui Dumnezeu. … Dar cea de-a patra, porunca referitoare la Sabat, strălucea mai puternic decât toate celelalte; căci Sabatul a fost pus deoparte pentru a fi păzit în cinstea Numelui sfânt al lui Dumnezeu. Sabatul sfânt arăta măreț — în jurul lui era o aureolă plină de slavă. Am văzut că porunca legată de Sabat nu a fost pironită la cruce. Dacă ar fi fost pironită, și celelalte nouă porunci ar fi fost pironite; și ni s-a lăsat libertatea, de a le călca pe toate sau numai pe a patra. Am văzut că Dumnezeu nu schimbase Sabatul, căci El nu Se schimbă niciodată”.

Sugestia lui Bates de a considera aceste trei aspecte împreună a fost confirmată ca fiind corectă. După trecerea lui Isus din Sfânta în Sfânta Sfintelor în 1844, El s-a apropiat de chivotul cu Cele Zece Porunci, printre care se numără și porunca a patra, singurul precept abandonat de majoritatea creștinilor de-a lungul istoriei. Prin urmare, ultima solie de chemare și mântuire ar trebui să includă restaurarea zilei a șaptea ca zi de odihnă autentică. Legătura dintre Sabat, sanctuar și soliile celor trei îngeri le-a conferit acestora o identitate profetică.

După Marea Dezamăgire, prezisă în Apocalipsa 10:8-10, Isus spune în versetul 11 că ei mai trebuie să profețească „cu privire la multe noroade, neamuri, limbi şi împărați”. Aceleași cuvinte sunt folosite pentru a introduce solia celor trei îngeri în Apocalipsa 14, dându-le un indiciu clar despre ceea ce dorea Dumnezeu de la ei.

Mai mult, cuvintele folosite de primul înger în solia sa de a se închina „Celui ce a făcut cerul şi pământul, marea şi izvoarele apelor” (Apocalipsa 14:7) nu apar aici pentru prima dată în Scriptură. „Formularea aceasta face aluzie clară la porunca Sabatului cu trimitere la creație (Exodul 20:8-11), indicând astfel că Sabatul are o relevanță deosebită în cadrul proclamării finale a Evangheliei. … Îndemnurile din acest verset, de a ne teme și de a ne închina sunt incluse în contextul mai larg al păzirii poruncilor lui Dumnezeu (vezi Apocalipsa 11:19; 12:17; 14:12), cu trimiteri evidente la Decalog.”

Adventiștii de ziua a șaptea nu aveau aceste convingeri pentru că pur și simplu se bazau pe Biblie și trebuiau să fie propovăduite. Au mers mult mai departe de atât. Ei se aflau în mijlocul acelei profeții și au simțit că Dumnezeu i-a delegat să răspândească o solie specifică generației lor. La început, credința lui Joseph Bates în sfințenia zilei a șaptea, prezentată în cartea sa The Seventh-Day Sabbath, A Perpetual Sign [Sabatul zilei a șaptea, un semn perpetuu], reflecta, în esență ceea ce credeau baptiștii de ziua a șaptea, și anume că ziua a șaptea era ziua care trebuia respectată și că nu ar fi trebuit să fie schimbată niciodată.

Dar acum, credința în Sabatul zilei a șaptea era întărită de solia profetică potrivit căreia Dumnezeu va reface legământul dintre El și poporul Său. James White a declarat: „Experiența noastră trecută din Advent, precum și poziția noastră prezentă și lucrarea viitoare [sunt] marcate în Apocalipsa 14 atât de clar pe cât o putea scrie pana profeției.” Identitatea profetică a fost cea care a dus la importanța predicării acelei solii în întreaga lume. Inimile lor au fost umplute de un ideal misionar și, din acel moment, nicio piedică nu a fost prea mare pentru acel grup curajos. Ei au trecut printr-o mare dezamăgire, însă acum erau însuflețiți să răspândească Evanghelia în toată lumea.

O misiune urgentă

Diferența pe care a făcut-o această identitate profetică și chemarea lor de a predica devin mai clare atunci când comparăm mișcarea adventistă de ziua a șaptea cu alte grupuri similare din acea vreme. Baptiștii de Ziua a Șaptea au crescut de la aproximativ 6.000 de membri în anii 1840 la 50.000 în anii de după 2010. Astăzi, ei sunt prezenți în 22 de țări din întreaga lume.

Pe de altă parte, potrivit primului recensământ făcut de Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea, se estimează că în 1863 existau 3.500 de membri. Acest număr a sărit la aproape 22 de milioane de membri în 213 țări în 2020. După cum spunea istoricul adventist Clyde Hewitt: „Cea mai mică dintre grupările millerite [adventiștii de ziua a șaptea] a fost cea care avea să devină de departe cea mai mare”.

Diferența dintre aceste denominațiuni în ce privește creșterea a fost dată de înțelegerea profetică a acestei solii ca parte a unui plan mai mare, cu o chemare urgentă pentru ca ea să fie predicată în toată lumea. Adventiștii care respectau Sabatul au înțeles că respectarea lui nu era un mijloc de mântuire, ci o parte a unei identități profetice care urma să fie împărtășită cu „multe noroade, neamuri, limbi şi împărați” (Apocalipsa 10:11).

Adventismul de ziua a șaptea este cea mai răspândită biserică protestantă unificată din istoria creștinismului. De ce? Pentru că noi credem că Dumnezeu are de transmis o solie pe care nimeni altcineva nu o predică. Acest lucru le-a dat oamenilor dedicarea de a da din banii și viețile lor pentru această cauză.

În calitate de credincioși și moștenitori ai unei moșteniri atât de mari, trebuie să ducem mai departe solia care ne-a oferit o identitate și o misiune, un motiv pentru a o transmite „oricărui neam, oricărei seminții, oricărei limbi şi oricărui norod” (Apocalipsa 14:6). ADN-ul nostru a fost alcătuit, în esență, din misiune, care a fost în mod clar cheia creșterii bisericii. Acum, torța adevărului este în mâinile noastre, iar noi auzim o voce din Ceruri cu un apel direct: Predicați! Predicați!

Sursa: Adventist Review