Răspunsul adventiștilor de ziua a șaptea la Primul Război Mondial a fost diferit de cel al majorității bisericilor din Australia, rămânând loiali față de Biserică și stat, arată cercetările unui profesor din cadrul Universității Avondale.

Modul în care Biserica a „oscilat” între cerințele opuse ale loialității față de o teologie a separării dintre biserică și stat de ale loialității față de un guvern cu care a negociat politici favorabile este punctul central al unui articol publicat de expertul Daniel Reynaud, din cadrul Corpului de Armată al Australiei și Noii Zeelande (ANZAC).

În afară de opoziția față de serviciul militar obligatoriu și de susținerea încercării mișcării de temperanță de a impune restricții asupra băuturilor alcoolice, biserica a manifestat puțin interes față de problemele statului. Ea predica supunerea față de stat, cu excepția cazurilor în care aceasta impieta asupra conștiinței individuale, în special în ceea ce privește închinarea duminica și înrolarea pe poziții care presupuneau luarea de vieți omenești.

Așadar, în loc să susțină cu entuziasm războiul, așa cum au făcut confesiunile mai numeroase, Biserica Adventistă l-a condamnat ca fiind „un rău care trebuie evitat”, deoarece ar distrage atenția de la „adevărata sarcină urgentă” – misiunea de evanghelizare. De asemenea, Biserica a negat orice legătură între creștinism și stat și a publicat articole împotriva războiului chiar și după ce a fost adoptată o lege care îi oferea guvernului puteri draconice, în special în ceea ce privește cenzura. „Faptul că nu au atras niciodată mânia autorităților federale”, scrie Reynaud, este un semn al importanței poziției Bisericii și al „lipsei de importanță a publicațiilor sale”.

Hotărâtă să demonstreze că nu ura pe nimeni și având un număr disproporționat de germani printre membri, chiar și în calitate de lideri, Biserica și-a etalat dispoziția de a ignora apartenența etnică, publicând declarații „îndrăznețe” împotriva demonizării, continuând întâlnirile de evanghelizare de dinainte de război în regiunea Barossa, începând cursuri de limbă germană în cadrul a ceea ce este acum Universitatea Avondale pentru a susține campania de evanghelizare și organizând biserica adventistă de ziua a șaptea de limba germană în Greenock, în sudul Australiei.

Dar îndrăzneala nu a durat, iar Biserica a trebuit să facă compromisuri, alegând, de exemplu, să nu mai distribuie literatură împotriva serviciului militar obligatoriu. De asemenea, a încetat să mai publice articole pro-germane și a eliminat referirile la germani din relatările despre activitatea sa din sudul Australiei. Iar biserica din Greenock și-a schimbat în mod înțelept numele în biserica adventistă de ziua a șaptea Nuriootpa. Fanfara a cântat la Avondale la concerte de strângere de fonduri pentru război, iar în stația Morisset pentru a-și lua rămas bun de la recruți. Atitudinea Bisericii a devenit: „Nu atât «obiecție de conștiință», cât «cooperare de conștiință», o dispoziție de a face tot ceea ce îi cereau autoritățile civile atâta timp cât nu intra în conflict cu obligațiile sale față de Dumnezeu.”

Din fericire, Biserica a negociat cu Ministrul Apărării, senatorul George Pearce, care a acționat ca prim-ministru în 1916, în timp ce ultranaționalistul Billy Hughes vizita Franța. Educația congregaționalistă a lui Pearce și „o abordare politică bazată pe principii” l-au predispus să înțeleagă preocupările Bisericii și a răspuns „cu o generozitate de spirit care a permis o coexistență eficientă”.

Reynaud scrie despre modul în care experiențele Bisericii pe timp de război demonstrează limitele obiecțiilor de conștiință și independența posibilă cu privire la convingerile anti-război reținute din punct de vedere diplomatic, dar hotărâte. Da, adventiștii reprezentau o mică parte din populație, dar grupările din mai multe state au făcut ca neutralitatea lor să fie „vulnerabilă la tipul de isterie care a afectat alte grupuri percepute ca fiind neloiale”. În schimb, o „teologie a războiului clar enunțată” și un „profil național fortuit de discret” i-au permis să evite „capcana religiei șoviniste și să mențină o înțelegere mai amplă a misiunii”. Biserica ar fi putut folosi dimensiunea redusă și lipsa de influență ca „o scuză pentru a nu lua o poziție de principiu”, spune Reynaud. „În schimb, a rămas pe poziție și a obținut un rezultat pozitiv.”

Reynaud concluzionează că dacă guvernul ar fi putut lucra în cooperare cu o biserică mică fără origini australiene – care denunța alcoolul, carnea, tutunul și jocurile de noroc, printre alte norme sociale, și care respecta sâmbăta ca zi de odihnă, ceea ce împiedica participarea la multe sporturi – atunci bisericile mai mari ar fi putut negocia „urmărirea îndeplinirii misiunii lor fără a o păta cu entuziasm pentru vărsare de sânge”.

Dar el este „mâhnit” pentru faptul că adventiștii au abandonat poziția istorică și „înțeleaptă” a Bisericii cu privire la război. „Acum suntem mai interesați de slujirea în armată, chiar și în Australia, și mai predispuși să aprobăm folosirea forței pentru a obține rezultate cu caracter politic. Avem multe de învățat de la pionierii noștri.”

Articolul lui Reynaud, „Australian Seventh-day Adventism and World War One: A Different Path” [Adventismul australian de ziua a șaptea și Primul Război Mondial: o cale diferită], a fost publicat în Journal of Religious History. El a scris, de asemenea, un articol despre Biserica Adventistă din Pacificul de Sud și Primul Război Mondial pentru Encyclopedia of Seventh-day Adventists [Enciclopedia Adventiștilor de Ziua a Șaptea].

Sursa: Adventist Review