Renumitul psiholog în logoterapie, Victor Frankl, supravieţuitor a patru lagăre, printre care şi Auschwitz, îl descria pe deţinutul care abandona lupta pentru supravieţuire: „De obicei începea cu refuzul deţinutului de a se mai îmbrăca dimineaţa, de a se mai spăla sau de a mai ieşi pe platou. Nici rugăminţile, nici loviturile şi nici ameninţările nu mai aveau nici un efect. Pur şi simplu zăcea acolo, de-abia mişcându-se. Odată cu pierderea credinţei în viitorul său, el îşi pierdea tăria sa spirituală; se lăsa să decadă şi ajungea pradă degradării fizice şi sufleteşti”. Când omul refuza să mai vorbească, să reacţioneze la ce se întâmplă în jur, să comunice cu cei apropiaţi, când se limita la a-şi scoate o ţigară din buzunar, aşteptând un foc, toţi ştiau că sfârşitul lui era aproape.

După arestarea Sa, aflat în circumstanţe asemănătoare celor din lagărele naziste, dar cu un plus de dramatism, Christos a părut a da semnale de refuz şi abandon al vieţii. Reacţiile Lui paradoxale din timpul celor şase interogatorii, consumate în mai puţin de douăzeci şi patru de ore, îl derutează pe cititorul evangheliilor. Încerca oare Iisus să le ofere judecătorilor Săi, în mod conştient, motive suplimentare să-L condamne la moarte? După ce a propovăduit respectul pentru viaţa fizică şi viaţa spirituală, aflate într-o relaţie indisolubilă, ar fi ilogic ca Iisus să abordeze cu dezinteres propria viaţă. Totuşi, relatările evangheliştilor, evaluate din perspectiva raţiunii umane, trezesc semne de întrebare privind unele atitudini ale lui Iisus în orele de dinaintea crucificării. Realitatea inexplicabilă a reacţiilor lui Iisus la simulacrul de proces trebuie să aibă o motivaţie ascunsă ochilor noştri.