Înainte ca această suflare dătătoare de viață să vină de la Dumnezeu, „Adam” nu exista. El a devenit o persoană (un suflet viu) atunci când trupul și suflarea de viață s-au unit. Sufletul este integrarea deplină care alcătuiește fiecare ființă umană. El este specific fiecărei persoane. Nu îi părăsește niciodată trupul și moare la moartea persoanei.

Faptul că sufletul este o combinație între trup și suflarea dătătoare de viață a lui Dumnezeu este foarte important. Biblia ne învață să ne gândim în ansamblu la suflet și la viețile pe care le trăim. De asemenea, este important să avem grijă de noi înșine și să fim buni administratori ai trupului, minții și duhului încredințate de Dumnezeu pentru a forma sufletul nostru.

Hai să aprofundăm ceea ce spune Biblia despre suflet.
• Formula unui suflet viu
• Cum descrie Biblia un suflet
• Ce se întâmplă cu sufletul când murim?
• Cum s-a schimbat definiția „sufletului” de-a lungul timpului?
• Sufletul se află într-un „loc” anume?

Înțelegerea acestui adevăr joacă un rol important în modul în care privim viața, moartea, durerea, viața de apoi și multe altele.

FORMULA UNUI SUFLET VIU

Trup + suflare de viață = suflet viu

Dacă arunci o privire la limbile în care a fost scrisă Biblia, termenii traduși uneori prin „suflet” însemnau, de fapt, „viață” sau „persoană”. Două exemple ies în evidență:

În ebraică, termenul nephesh, iar în greacă psuche sunt ambele traduse prin „suflet”. Cu toate acestea, ele pot fi traduse și prin „viață” sau „persoană”.

Analizarea originalului ebraic sau grecesc, precum și a diferitelor utilizări ale acestor termeni ne ajută să avem o viziune mai cuprinzătoare a ceea ce suntem în calitate de ființe umane.

Se pare că „suflet” s-ar putea să nu fie cea mai potrivită traducere a cuvântului folosit în original, din cauza conotațiilor de nemurire și misticism care însoțesc cuvântul „suflet”.

În ebraică, „Lasă-mă în viață” (1 Regi 20:32 NTR) se spune „Lasă-mi sufletul să trăiască”. Observi cum folosirea cuvântului „suflet” are de-a face cu existența generală a unei persoane?

Acum, iată fraza mai lungă: „ca să te binecuvânteze sufletul meu înainte să mor” (Geneza 27:4 EDCR). Înseamnă, de fapt, „pentru ca eu să te binecuvântez”.

Folosirea cuvântului „suflet” vorbește despre identitatea cuiva. Biblia folosește acești termeni ca o modalitate de a identifica îndeaproape un individ – nu se referă la o entitate, forță vitală sau energie separată.

Putem să spunem că oamenii nu au un suflet, ci sunt un suflet (1 Corinteni 15:45; Geneza 2:7).

CUM VORBEȘTE BIBLIA DESPRE SUFLET?

Acum că știm ce este un suflet, să analizăm modul în care îl descrie Biblia:

„Sufletul” poate plânge (Ieremia 13:17).

„Sufletele” pot fi luate în captivitate (Ieremia 52:28-30).

„Sufletele” pot fi botezate (Faptele Apostolilor 2:41).

Și da, „sufletul” poate muri (Ezechiel 18:4; Iacov 5:20; Apocalipsa 20:4; Psalmii 89:48; Iov 36:14; Leviticul 19:8; 21:1,11).

În Biblie, „sufletul” este o persoană întreagă, cu conștiință, dorințe și emoții.

Cartea Proverbelor spune: „Pofta de mâncare a muncitorului este în folosul său, căci foamea lui îl îndeamnă la lucru” (Proverbele 16:26 NTR).

Cuvântul ebraic pentru „poftă de mâncare” folosit aici (nephesh) poate fi tradus și prin „dorințe” sau „nevoi”. Așadar, dorințele sufletului unui lucrător îl obligă să lucreze.

Biblia vorbește aici despre suflet ca despre o persoană întreagă care are nevoi, dorește și râvnește lucruri.

Nephesh este tradus și prin „suflet” și în alte locuri din Biblie, afirmându-se și că are sentimente.

David se roagă spunând: „Nu mă lăsa în voia dușmanilor mei” în Psalmii 27:12 (NTR). Aici, cuvântul pentru „voie” este tot nephesh. În acest context, cuvântul ebraic înseamnă „dorință” sau „lăcomie”.

Biblia prezintă sufletele ca fiind integrarea deplină a ceea ce ne face indivizi. Sufletele reprezintă ceea ce ne face ființe umane.

Sufletul nu este ceva ce există independent de trup. În schimb, când Biblia vorbește despre suflet, vorbește despre ființa completă – individul viu.

Este, de asemenea, important să realizăm că, din perspectiva Bibliei, sufletul nu durează o veșnicie. Deoarece este o formă completă de trup + suflare = viață, el moare odată cu moartea trupului.

DE UNDE A APĂRUT IDEEA DE SUFLET NEMURITOR?

Ideea nemurii independente de Dumnezeu a venit de la Satana. Ea face parte dintr-o înșelăciune fundamentală care există încă de la începuturile omenirii.

Satana a mințit-o pe Eva chiar în Grădina Edenului, spunându-i că nu avea să moară dacă mânca fructul interzis (Geneza 3:4). El i-a inoculat ideea că ar putea să nu asculte de Dumnezeu și să continue să trăiască veșnic.

Aceasta a fost în mod clar o promisiune deșartă, deoarece oamenii au devenit muritori imediat ce Adam și Eva au mâncat din fruct. Mortalitatea a fost urmarea înșelăciunii.

Biblia folosește termenul „nemurire” doar de două ori:

În 1 Timotei 6:14-16 aflăm că numai Dumnezeu are nemurirea. În prezent, noi, oamenii, suntem muritori. Murim și încetăm să mai existăm. Simplu ca bună ziua.

Și 1 Corinteni 15:51-54 vorbește despre faptul că cei credincioși primesc nemurirea la înviere, la revenirea lui Isus. Adică noi, în calitate de ființe umane, nu o avem acum.

CE SE ÎNTÂMPLĂ CU SUFLETELE NOASTRE CÂND MURIM?

Potrivit Bibliei, în momentul morții, oamenii adorm. Conștiința lor încetează să existe.

„Cei vii știu că vor muri, dar cei morți nu știu nimic și nu mai au nicio răsplată, fiindcă până și amintirea li se uită. Și dragostea lor, și ura lor, și invidia lor au pierit demult, iar ei niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare” (Eclesiastul 9:5-6).

Un mesaj revelator, nu-i așa?

Însă acesta nu este sfârșitul.

Biblia ne învață că viața veșnică este un dar pe care ni-l oferă Hristos. Fără acest dar, după ce murim nu mai continuăm să trăim în niciun fel (Romani 6:23; Ioan 3:36; 5:24; 1 Ioan 5:11-12).

Când murim, „sufletele” noastre adorm. Iar dacă acceptăm jertfa lui Hristos, putem să avem speranța că ne vom trezi din nou la revenirea Lui.

EVOLUȚIA CONCEPTULUI DE SUFLET DE-A LUNGUL TIMPULUI

Încă de la prima minciună despre nemurirea sufletului, ideea unei părți conștiente din noi care continuă să trăiască după moartea trupului a devenit o credință comună.

Venerarea strămoșilor, de exemplu, este o credință și o practică comună. Ea are la bază ideea că rudele care au murit continuă să trăiască, deși viața lor se desfășoară acum într-un alt plan al existenței. Această credință include adesea faptul că acești strămoși sunt capabili să le influențeze viețile celor vii.

Venerarea acestor rude decedate este considerată a fi foarte importantă pentru asigurarea bunăvoinței lor și a le face să intervină în favoarea membrilor familiei care sunt încă în viață.

Nemurirea sufletului este exprimată și prin sacrificii umane. În unele culturi, o persoană era adusă jertfă pentru a avea un rol special în viața următoare.

Filosofia antică este plină de referiri la nemurirea sufletului. Filosoful grec Platon vedea trupul ca pe o închisoare a sufletului și credea că este eliberat din această închisoare la moarte.

El motiva că, deoarece sufletul poate să înțeleagă adevărul științific, iar adevărul, potrivit lui Platon, era nemuritor, și sufletul trebuia să fie nemuritor. Platon și-a învățat discipolii că trupul și „sufletul nemuritor” se separă la moarte.

Această parte a filosofiei grecești a reușit să influențeze și tradițiile creștine. Se crede că acest proces de infiltrare a credințelor creștine a început în jurul secolului al III-lea d.Hr., deoarece filosofia platonică a apărut în învățăturile creștine despre suflet.

Toma d’Aquino, filosof italian și preot catolic, a consolidat și mai mult această credință în secolul al XIII-lea. Puțin mai târziu, în 1513, Biserica Romano-Catolică a proclamat oficial doctrina nemuririi sufletului ca adevăr.

Această doctrină catolică a influențat puternic și bisericile protestante, multe dintre ele considerând, de asemenea, că sufletul nu moare.

IDEI OMENEȘTI DESPRE LOCUL SUFLETULUI

Vechii egipteni credeau că sufletul se află în inimă. În secolul al XVI-lea, Leonardo da Vinci credea că poate găsi sufletul disecând creierul. El a fost influențat de o credință comună în vremea sa, potrivit căreia sufletul se afla în centrul capului.

În 1907, Duncan MacDougall, un medic american din Haverhill, în statul american Massachusetts, era convins că sufletul are o greutate fizică.

Pentru a măsura greutatea sufletului, el a monitorizat modificarea greutății pacienților cu tuberculoză aflați pe moarte. Pe baza încercării lui de a măsura masa pierdută în momentul morții, el a sugerat că sufletul cântărește 21 de grame.

După cum se observă, teoriile privind proprietățile fizice ale sufletului și locul în care se află acesta au variat foarte mult.

Biblia descrie altfel sufletul. Ea nu face nicio referire la suflet ca la o parte fizică a trupului care ocupă spațiu sau are o greutate fizică. Scriptura nu vorbește despre suflet ca fiind separat de trup. Nu este o „parte” a trupului, ci întreaga
existență a unei persoane!

Acestea fiind spuse, pe lângă faptul că trebuie să avem grijă de trupul nostru, putem deduce că este datoria și privilegiul nostru, în calitate de creștini, să ne dezvoltăm din punct de vedere social, fizic și spiritual. Dacă dorești să îți întărești sufletul și să trăiești o viață mai bogată, este important să îți tratezi întreaga ființă cu grijă și respect.

O parte a acestei griji față de întreaga ființă o reprezintă o alimentație curată, activitatea fizică, educația, menținerea unor relații sănătoase și gestionarea timpului astfel încât să nu ne suprasolicităm sau epuizăm.

A avea grijă de sufletul tău înseamnă, de asemenea, să îți faci timp să I te închini lui Dumnezeu și să petreci timp de calitate cu familia și prietenii.

A fi un „suflet” înseamnă să trăim viețile pe care ni le-a dat Dumnezeu. Nu înseamnă că suntem Dumnezeu sau că suntem containere ambulante pentru duhul lui Dumnezeu. Suntem suflete create după chipul lui Dumnezeu, dar cu siguranță nu suntem Dumnezeu. Ne bazăm pe El pentru a ne susține.

DIFERENȚA DINTRE SUFLET ȘI DUH

Potrivit Bibliei, sufletul și duhul lucrează împreună. „Duhul” unei persoane este forța ei vitală. El se referă la suflarea de viață pe care Dumnezeu a suflat-o în Adam (Geneza 2:7) și în fiecare dintre noi.

Această forță vitală vine de la Dumnezeu (Isaia 42:5), iar atunci când murim se întoarce la El (Eclesiastul 12:7; Psalmii 104:29; Faptele Apostolilor 7:59).

Dar duhul nu face nimic prin propria putere, după cum îl înfățișează multe povești cu fantome ale celor decedați. Această forță vitală, în relație cu trupul, formează sufletul, iar sufletul fără forța vitală este mort.

Din nou,
Trup + suflarea de viață de la Dumnezeu = suflet omenesc
Iar a fi un suflet viu este un dar!

Duhul de viață pe care ni-l dă Dumnezeu nu este doar capacitatea de a trăi, ci și ceea ce ne dă o identitate în calitate de ființe umane. Ne permite să gândim și să simțim. Emoțiile care fac parte din experiența umană există, de asemenea, datorită duhului.

El ne permite să simțim mânie (Judecători 8:3) și durere (Geneza 26:35; Isaia 54:6). Chiar și angoasa (Exodul 6:9) și depresia (Proverbe 15:13; Psalmii 143:4) le simțim datorită duhului.

Tot el ne permite să experimentăm bucuria, dragostea și pacea (Galateni 5:22-23).

Deși este adevărat că Îl putem invita pe Duhul Sfânt să „locuiască în inimile noastre”, expresia nu înseamnă că sufletul este Dumnezeu sau că este o parte din Dumnezeu în interiorul nostru. Ea înseamnă pur și simplu că invităm Duhul Sfânt să ne conducă
și să ne influențeze viața. Îi permitem accesul în gândurile noastre și să ne ajute să învingem păcatul și experimentăm roadele Duhului.

Duhul ne permite să gândim rațional (Psalmii 77:6). El ne permite să înțelegem (Iov 32:8), să ne cunoaștem pe noi înșine (1 Corinteni 2:11) și să ne stăpânim (Iov 32:18; Ezra 1:1,5).

Pe scurt, duhul face parte din ceea ce ne face să fim ființe umane complexe.

A FI UN SUFLET VIU REPREZINTĂ DARUL SUPREM OFERIT DE DUMNEZEU – EXISTENȚA

Potrivit Bibliei, sufletul este combinația dintre trup și duhul dătător de viață al lui Dumnezeu, care alcătuiesc o ființă umană. Reprezintă ansamblul complet!

La sfârșitul vieții, atunci când o persoană moarte, sufletul se odihnește și el, până când Isus va reveni pentru a-Și lua copiii în Ceruri.

Când Îi încredințăm viața noastră lui Isus și devenim mântuiți, nu încercăm să ne salvăm doar trupul, ci încercăm să ne salvăm întregul suflet. Știm că, la înviere, vom deveni din nou „suflete complete”, deoarece vom primi trupuri noi, perfecte, îmbibate din nou cu suflarea de viață a lui Dumnezeu.

Speranța, pacea și întreaga noastră viață vin de la Isus. În momentul în care decidem să acceptăm jertfa lui Isus pentru păcatele noastre și să Îl facem Domn al vieții noastre, viitorul ne este asigurat. Dumnezeu ne-a dat viață pentru a ne face suflete vii, iar dacă murim în viața noastră pământească, El a promis că ne-o va da „înapoi” la înviere, dacă ne vom păstra relația cu El.

Dacă alegem să trăim cu El, nu avem de ce să ne facem griji. Nici în viață, nici în moarte.

„Căci sunt încredințat că nici moartea, nici viața, nici îngerii, nici stăpânirile, nici lucrurile prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălțimea, nici adâncimea, nici vreo altă făptură nu vor putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru” (Romani 8:38-39).

Vrei să afli mai multe?

ALEGE UN STUDIU BIBLIC ONLINE.

Sursa: Adventist.org