În urmă cu două mii de ani, pe un deal înverzit, cerul a atins pământul când cel mai mare Învățător pe care L-a cunoscut vreodată lumea aceasta a început să rostească cuvinte veșnice. Oamenii Îl ascultau fascinați în timp ce Isus le împărțea pâinea vieții. Cuvintele Lui au deschis ochi, au atins inimi și uneori i-au uimit pe ascultătorii Săi, care auzeau lucruri ce nu mai fuseseră niciodată prezentate de învățătorii religioși ai vremii.

„Ferice de cei săraci în duh, căci a lor este Împărăția cerurilor!”, a spus El (Matei 5:3). „Ferice de cei blânzi […] Ferice de cei milostivi” (versetele 5-7). „Dacă neprihănirea voastră nu va întrece neprihănirea cărturarilor și a fariseilor, cu niciun chip nu veți intra în Împărăția cerurilor” (versetul 20).

Aprofundându-Și spusele, Isus a descoperit cum trăirile cele mai adânci ale cuiva îi dezvăluie caracterul. „Oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a și preacurvit cu ea în inima lui” (versetul 28). „Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviți celui ce vă face rău. Ci, oricui te lovește peste obrazul drept, întoarce-l și pe celălalt” (versetul 39). „Iubiți pe vrăjmașii voștri” (versetul 44). „Voi fiți dar desăvârșiți, după cum și Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit” (versetul 48). Predica a continuat, descoperind secretul păcii și caracterul etern al legii lui Dumnezeu.

Oamenii erau uluiți. „Niciodată n-a vorbit vreun om ca omul acesta” (Ioan 7:46) era pe buzele mulțimii. Cu toate acestea, „deși majoritatea as­cultătorilor acceptau în inima lor cuvintele lui Isus, puțini erau pregătiți să le aplice ca principiu de viață”.

CONSTRUIREA CASEI PE STÂNCĂ

Cunoscându-le împotrivirea, Isus Și-a încheiat predica uimitoare cu o ilustrație elocventă, evidențiind cu putere importanța punerii în practică a cuvintelor rostite de El.

„De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi nu le face va fi asemănat cu un om nechibzuit, care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au izbit în casa aceea: ea s-a prăbuşit, şi prăbuşirea i-a fost mare” (Matei 7:24-27).

Cu secole înainte de Predica lui Hristos de pe Munte, profetul Isaia a scos în evidență permanența Cuvântului lui Dumnezeu: „Cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40:8). Citând acest pasaj din Isaia, apostolul Petru a afirmat: „Acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie” (1 Petru 1:25).

„Cuvântul lui Dumnezeu este singurul lucru de neclintit pe care l-a cunoscut lumea noastră vreodată”, a scris Ellen White. „Marile principii ale Legii, care reflectă însăși natura lui Dumnezeu, și-au găsit expresia în cuvintele rostite de Isus în Predica de pe Munte. Oricine clădește pe temelia acestor cuvinte clădește pe Stânca Veacurilor, care este Hristos. Noi Îl
primim pe Hristos acceptând învățăturile Sale. Și numai cei care le acceptă în felul acesta clădesc pe El.”

SCRIPTURA ESTE FUNDAMENTALĂ

Pe această fundație și-a construit Hristos biserica. De la început, Hristos a făcut trimitere la Scripturi ca stânca tare pe care să construim. „Iarba se usucă, floarea cade, dar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40:8).

Iar istoria a dovedit că lucrul acesta este adevărat. În ciuda tuturor obstacolelor, apostolii au construit pe acea stâncă și au schimbat lumea. În mijlocul încercărilor și al persecuțiilor extraordinare, biserica primară a continuat să se agațe de Cuvântul lui Dumnezeu și a rămas tare.

Reformatorii s-au bazat pe Scriptură și „porțile iadului” nu i-au biruit.

De-a lungul veacurilor, Dumnezeu a continuat să vorbească prin Cuvântul Său, conducându-și poporul afară din întuneric și apoi la o lumină mai mare.

Acesta a fost cazul lui William Miller, un fermier de la începutul secolului al XIX-lea care a studiat
Scriptura cu sârguință. Din studiul său aprofundat, Miller a ajuns la concluzia că revenirea lui Hristos era iminentă și a predicat profețiile din cartea Daniel oricui era dispus să îl asculte. Când Isus nu a venit la vremea așteptată, experiența a fost una amară. Dar până și această mare dezamăgire a fost prezisă în Apocalipsa 10:8-11, unde apostolului Ioan i s-a poruncit să „mănânce” „cărticica” lui Daniel, care a fost „dulce ca mierea” în gura lui, dar plină de „amărăciune” în stomac. Privind spre viitor, a fost dată porunca cerească: „Trebuie să prorocești din nou cu privire la multe noroade, neamuri, limbi și împărați” (versetul 11).

O BAZĂ FERMĂ A CREDINȚEI

Având credința că Dumnezeu vorbea în continuare prin Scriptură, primii credincioși adventiști au continuat să studieze temeinic Cuvântul lui Dumnezeu. Meditând asupra acelei experiențe ani mai târziu, Ellen White a scris: „Mulţi din poporul nostru nu îşi dau seama cât de ferm a fost pusă temelia credinţei noastre.”

Explicând cum un grup mic de lideri adventiști au cercetat Biblia „ca pe o comoară ascunsă” după Marea Dezamăgire, ea a scris: „Eu am participat la adunări cu ei, am studiat împreună şi ne-am rugat stăruitor.

Adesea am rămas până târziu noaptea şi uneori pe parcursul întregii nopţi, rugându-ne pentru lumină şi studiind Cuvântul. Fraţii aceştia s-au adunat din nou şi din nou pentru a studia Biblia, ca să-i cunoască semnificaţia şi să fie pregătiţi să o prezinte cu putere. Când ajungeau la un punct al studiului lor, în care spuneau: «Nu putem să facem nimic mai mult», Duhul Domnului venea asupra mea, eram luată în viziune şi mi se descoperea explicaţia clară a pasajelor pe care le studiam, cu îndrumări privind felul în care trebuia să lucrăm şi să le prezentăm cu succes. Aşa ne-a fost dată lumina care ne-a ajutat să înţelegem pasajele din Scriptură cu privire la Hristos, la misiunea Sa şi lucrarea Sa. Mi-a fost explicată cu claritate o linie a adevărului, care se întinde din vremea aceea şi până când vom intra în cetatea lui Dumnezeu, iar eu le-am prezentat altora învăţătura pe care Domnul mi-a dat-o.”

În explicarea acelor sesiuni intense de studiu biblic, Ellen White a împărtășit cum, atunci când nu era în viziune, avea dificultăți în înțelegerea pasajelor biblice. Lucrul acesta însă a arătat și mai clar că explicațiile date ei în timp ce se afla în viziune veneau de la Domnul, și nu erau ale ei. Ea a scris:

„În tot acel timp, nu am putut să înţeleg raţionamentele fraţilor. Mintea îmi era încuiată, ca să spun aşa, şi nu am putut să înţeleg semnificaţia pasajelor din Scriptură pe care le studiam. Aceea a fost una dintre supărările cele mai mari din viaţa mea. Am fost în această stare până când toate punctele principale ale credinţei noastre au fost înţelese cu claritate, în armonie cu declaraţiile Cuvântului lui Dumnezeu. Fraţii ştiau că, atunci când nu eram în viziune, nu puteam să înţeleg subiectele acestea şi primeau descoperirile care îmi erau făcute ca pe o lumină venită din cer.”

Pe măsură ce micul grup creștea și studiul zelos al Bibliei continua, a fost stabilit un set fundamental de credințe biblice – curățarea sanctuarului ceresc, cele trei solii îngerești din Apocalipsa 14, sacralitatea Sabatului zilei a șaptea și faptul că sufletul nu era nemuritor.

O LUMINĂ CĂLĂUZITOARE

Mișcarea adventistă de ziua a șaptea, de la începuturile ei, a considerat Scriptura ca fiind fundamentul și lumina ei călăuzitoare. Și, deși Ellen White a recunoscut că „adevărul încă înaintează și noi trebuie să umblăm în această lumină crescândă”, tot ea a avertizat: „Se vor ridica unii cu o anumită înțelegere a Scripturii care este poate adevărată pentru ei, dar care de fapt nu este adevărată. Dumnezeu ne-a dat adevărul pentru timpul de astăzi ca o temelie pentru credința noastră. […] Nu trebuie să primim cuvintele acelora care vin cu o solie care contrazice punctele principale ale credinței noastre. Ei adună multe versete din Scriptură și le îngrămădesc ca dovezi pentru presupusele lor teorii. […] În timp ce Cuvântul lui Dumnezeu trebuie respectat ca atare, implementarea acestor adevăruri într-o manieră care afectează unul dintre stâlpii credinței pe care Dumnezeu i-a stabilit constituie o mare greșeală.”

Biblia este Cuvântul viu al lui Dumnezeu. Este temelia bisericii și slujește drept ghid pentru credința și practica noastră. Descoperă voia lui Dumnezeu și ne învață lecții veșnice pe care le putem aplica în toate aspectele vieții noastre. După cum explică documentul nostru oficial despre „Metodele de studiu biblic”, trebuie să „căutăm să înțelegem sensul simplu, cel mai evident al pasajului biblic studiat” și să evităm să folosim metoda istorico-critică și alte abordări de interpretare axate pe om.

Primul punct din declarația noastră fundamentală de credință adventistă de ziua a șaptea afirmă:
„Sfânta Scriptură, Vechiul şi Noul Testament, constituie Cuvântul scris al lui Dumnezeu, transmis prin inspiraţie divină, prin oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu, care au vorbit şi au scris mişcaţi de Duhul Sfânt. În acest Cuvânt, Dumnezeu i-a încredinţat omului cunoştinţele necesare în vederea mântuirii. Sfintele Scripturi constituie descoperirea infailibilă a voii Sale. Ele sunt norma pentru caracter, criteriul de verificare pentru experienţă, revelarea supremă a doctrinelor şi relatarea demnă de încredere a intervenţiilor lui Dumnezeu în istorie.”

Cuvântul lui Dumnezeu este baza pe care această biserică este construită și este fundamentul sigur pe care Isus ne invită pe fiecare să ne clădim speranța, caracterul și viața.

„De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A dat ploaia, au venit şuvoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit, pentru că avea temelia zidită pe stâncă” (Matei 7:24,25).

Ted N. C. Wilson este președintele Conferinței Generale a Adventiștilor de Ziua a Șaptea. Îl puteți urmări pe X (fost Twitter): @pastortedwilson și pe Facebook: @Pastor Ted Wilson.