Justin Kim (Adventist Review): Ne aflăm la cea de-a 62-a sesiune a Conferinței Generale, organizată la St. Louis, Missouri, după ce pastorul Erton Köhler tocmai a acceptat chemarea de a sluji în calitate de președinte al [Conferinței Generale a] Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea la nivel mondial.

Felicitări! Nu ne putem imagina prin ce treceți în aceste momente. Cum vă simțiți?

Erton Köhler: Nu am cuvinte, dar am încredere în Domnul, deoarece știm că El este Cel care conduce această Biserică. Sunt foarte sigur că Dumnezeu va face tot ce este necesar – pentru mine, pentru ceilalți conducători, dar mai ales pentru viața Bisericii – pentru ca noi, în calitate de familie a bisericii, să mergem înainte.

Primul cuvânt care îmi vine în minte este „încredere”, pentru că am simțit clar că Dumnezeu ne conduce – de aceea pot să accept această chemare și pot să merg mai departe.
Al doilea este „dependență”. Sunt pe deplin conștient că depindem de Domnul. Nu știm ce ne așteaptă mâine. În cadrul unei astfel de sesiuni au loc multe reuniuni de lucru, se iau numeroase decizii, și trebuie să mă implic în multe dintre ele. Nu este ușor. Însă, după cum spuneam, singura modalitate de a merge înainte este având încredere deplină în Dumnezeu.

JK: Cum a fost? Unde vă aflați (când ați primit vestea)? Ați primit un telefon, un mesaj, a venit cineva să vă anunțe?

EK: Stăteam pe primul rând în sala principală, urmărind raportul trezorierului. Paul Douglas este colegul meu, așa că eram acolo să îl susțin și mi-a sunat telefonul. Când am văzut cine suna, am înțeles imediat ce însemna. Comitetul de propuneri m-a chemat deoparte pentru a-mi da vestea că numele meu urma să le fie propus delegaților pentru funcția de președinte al Conferinței Generale [GC]. A fost un șoc imens. Deși am lucrat cu conducerea Bisericii pentru a mă familiariza cu toate situațiile posibile, nu te aștepți. Când ți se întâmplă, ești șocat, iar asta ni s-a întâmplat atât mie, cât și soției și fiicei mele (stăteam împreună). Fiica mea a început să plângă și m-a rugat să refuz, deoarece știe ce înseamnă o astfel de responsabilitate. Am fost președinte de divizie. Nu este o sarcină ușoară.

JK: Un secretar nu a mai devenit președinte al Bisericii din 1922. Cum credeți că vă va fi utilă experiența de secretar?

EK: În primul rând, experiența de conducere m-a pregătit pentru acest moment. Toți anii în care am lucrat în calitate de director de tineret, președinte de divizie și, în ultimii patru ani, în calitate de secretar al GC, m-au întărit și m-au format să pot duce povara acestui rol.

Mă ghidează două cuvinte: slujire și misiune. Oriunde aș fi, mă consider în primul rând pastor. Nu administrator. Nu funcționar. Sunt pastor și trebuie să fiu aproape de oameni. În calitate de pastor, trebuie să rezolv probleme și să prezidez comitete.

Al doilea cuvânt este misiune. Indiferent dacă am fost președinte de divizie sau secretar al Conferinței Generale, lucrarea mea a fost întotdeauna centrată pe misiune.

Înțeleg puțin mai bine provocările misiunii la nivel global și îmi doresc să ne concentrăm și mai mult pe nevoia de a predica Evanghelia în întreaga lume și de a-L vedea pe Isus venind pe norii cerului.

JK: Vă gândiți deja inițiative concrete pe care ați vrea să le implementați?

EK: Am fost ales de mai puțin de o oră. Nu am încă un proiect concret. Tot ce pot să spun este că sunt total dedicat misiunii. În Secretariat am susținut, am predicat, am promovat concentrarea asupra misiunii și nevoia ca Biserica să rămână o mișcare cu scop misionar. Dar misiunea globală nu este singura noastră responsabilitate.

Trebuie să acordăm atenție și misiunii locale, lucrării în rândul credincioșilor bisericii. Avem multe proiecte și putem fi mai strategici și mai specifici în tot ce facem, însă puteți să vă așteptați la un accent puternic asupra misiunii Bisericii.

JK: Din perspectiva dumneavoastră, care sunt cele mai mari provocări teologice cu care se confruntă Biserica mondială?

EK: Nu pot să vorbesc acum despre toate provocările teologice. Îmi sunt cunoscute unele dintre ele, dar nu toate. Aș vrea însă să subliniez una: unitatea Bisericii. Este o chestiune teologică, deși unii o pot vedea ca nefiind teologică.

Eu cred că toate doctrinele noastre, toate provocările de natură teologică și toate provocările legate de misiune sunt legate de unitate.

Dacă ne întărim unitatea, dacă putem să gestionăm provocările legate de autoritatea Bisericii, de Spiritul Profetic, de Scriptură și de altele, atunci vom putea să depășim multe dintre dificultățile teologice, deoarece când suntem uniți, Duhul Sfânt poate să lucreze printre noi. Iar prezența Duhului Sfânt ne poate ajuta să depășim multe dintre provocările cu care ne confruntăm. Unitatea este, cred eu, principalul aspect asupra căruia trebuie să insistăm și să lucrăm.

JK: În calitate de președinte, veți fi informat cu privire la numeroase provocări. Ce sfat le-ați da liderilor din întreaga lume? Pe ce vă bazați cel mai mult atunci când vă confruntați cu provocări? Pe Scriptură? Pe rugăciune? Pe familie?

EK: Câte un pic din fiecare, însă, în fața unei provocări, rugăciunea ocupă primul loc. Adesea, înainte ca cineva să intre în biroul meu, petrec timp în rugăciune, cerându-I lui Dumnezeu înțelepciune pentru a înfrunta o situație pe care poate nu știu cum să o gestionez.

Pe primul loc este rugăciunea. Apoi caut sfatul celor cu care lucrez și pe al soției. Și nu în ultimul rând, îmi place să citesc Biblia și să fiu atent la ceea ce mi-ar putea spune Dumnezeu.

[Adesea, chiar în timp ce citeam, Dumnezeu] mi-a transmis multe dintre lucrurile importante pentru mine și chiar acum îmi vin în minte multe dintre ele. Pentru mine, este important deoarece nu conduc o companie, ci Biserica lui Dumnezeu. Iar acest lucru înseamnă că primul pas este să caut îndrumarea Lui, iar apoi îndrumarea celor pe care El i-a pus lângă mine. După aceea, putem să mergem înainte, cu încrederea că El va conduce totul.

JK: Vă mulțumesc pentru timpul acordat și aș vrea să le reamintesc cititorilor noștri că reprezentanții Bisericii la nivel mondial sunt oameni care au nevoie de sprijinul, rugăciunile și încurajarea noastră.

Sursa: Adventist Review