Cum este să crești fără să simți că ești iubită, să cauți toată viața un loc căruia să îi aparții și să ajungi să crezi că trebuie să înfrunți singură toate greutățile?
Există oameni care învață încă din copilărie să nu ceară prea mult, să nu deranjeze și să accepte lucrurile așa cum sunt. Cresc fără suficientă afecțiune, fără încurajări și fără sentimentul că au un loc sigur în care se pot întoarce. În timp, ajung să creadă că trebuie să se descurce singuri și că iubirea este ceva ce trebuie câștigat, chiar și atunci când vine însoțită de suferință. Aceasta este povestea Anei*, o femeie care a căutat mult timp ceea ce fiecare dintre noi are nevoie să simtă: că aparține cuiva, că este importantă, că este iubită și acceptată.
O copilărie în care teama a luat locul afecțiunii
Copilăria Anei* nu a fost una de care să își amintească cu bucurie. A crescut într-o familie în care certurile, reproșurile și pedepsele au lăsat urme adânci. Din partea tatălui a primit mai degrabă teamă decât încurajare. Își amintește cum era certată, amenințată că va fi dată afară din casă și pedepsită fizic pentru greșeli firești ale unui copil. De la mama sa a păstrat câteva învățături simple: să fie curată, să păstreze ordinea și să nu lase pe mâine ceea ce poate face astăzi. Sunt principii pe care le respectă și astăzi, poate și pentru că își dorește să trăiască într-un spațiu în care lucrurile să fie așezate și în care să nu existe teamă.
Dincolo de ordinea pe care încearcă să o păstreze în jurul ei, au rămas însă multe întrebări fără răspuns: De ce nu a fost suficient de iubită? De ce a fost respinsă? De ce oamenii de la care a așteptat sprijin au ales să se îndepărteze? La maturitate, una dintre cele mai dureroase experiențe a fost respingerea din partea tatălui. Îndepărtată din casa părintească, Ana a rămas cu sentimentul că nu mai are un loc în propria familie. Relația cu fratele ei s-a răcit, iar legăturile familiale aproape că au dispărut. „Mă doare că nu am pe nimeni”, mărturisește ea.
Citește articolul integral pe adra.ro.