Reacția firească la primirea unui dar este una de bucurie și, atunci când el nu este un bun consumabil, îți manifești acest sentiment etalându-l la loc de cinste, pentru că te mândrești cu el și pentru ca bucuria ta să fie împărtășită de cei care îți calcă pragul.
Îmi amintesc un asemenea gest făcut de părinții mei în legătură cu medalia fidelității, primită la aniversarea a cincizeci de ani de căsătorie, sau cu privire la cărțile oferite cu dedicație de fiul lor, care erau expuse într-o vitrină din camera de oaspeți.
Pentru creștini, aceeași atitudine ar trebui să fie manifestată și în ceea ce privește ziua de închinare, Sabatul, un dar al lui Dumnezeu pentru poporul său, după cum rezultă din textul biblic: „Le-am dat și Sabatele Mele să fie ca un semn între Mine și ei, pentru ca să știe că Eu sunt Domnul, care-i sfințesc.”
Mai mult, de la un anumit moment, Sabatul devine și un semn distinctiv pentru israeliți: „Vorbește copiilor lui Israel și spune-le: «Să nu care cumva să nu țineți sabatele Mele, căci acesta va fi între Mine și voi, și urmașii voștri, un semn după care se va cunoaște că Eu sunt Domnul, care vă sfințesc.»”
O lungă perioadă de timp, circumcizia a fost singurul semn vizibil că israeliții erau într-un legământ special cu Dumnezeu. Adoptarea circumciziei de către egipteni și alte națiuni a atenuat efectul distinctiv al acesteia, astfel că a fost nevoie de un nou semn. Respectarea unei zile din cele șapte ca zi de odihnă sfântă a devenit de acum înainte semnul distinctiv al poporului ales și s-a dovedit a fi un reper eficace.
Caracterul de noutate privea doar ideea de „semn”, întrucât celebrarea zilei respective fusese rânduită încă de la creațiune: „Dumnezeu a binecuvântat ziua a șaptea și a sfințit-o, pentru că în ziua aceasta S-a odihnit de toată lucrarea Lui pe care o zidise și o făcuse.”
Adu-ți aminte
Expresia din Decalog „adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești”era deci un apel la memoria colectivă, deoarece în cei patru sute de ani de exil egiptean obișnuința păzirii Sabatului fusese treptat abandonată.
La acel moment însă, israeliții aveau vie în minte porunca privitoare la măsura dublă de mană care trebuia strânsă în ziua de vineri, precum și deziluzia celor care încercaseră să o adune în ziua a șaptea.
În ebraică, verbul „amintește-ți” are o formă emfatică (pretențioasă), trimițând la vechiul fundament al acestei porunci din Geneza, sugerând nevoia unei atenții deosebite și a pregătirii Sabatului înainte de venirea acestuia, subliniind totodată importanța deosebită pe care o are ca centru al Decalogului.
Folosirea expresiei „adu-ți aminte” este justificată și de faptul că porunca a patra este o normă precisă și, prin urmare, mai susceptibilă de a fi uitată și neglijată, câtă vreme nu face parte din legile naturale, sau ale rațiunii, ori din tezaurul de cunoaștere al omenirii.
Ceea ce este tradus prin (zi) „de odihnă” vine dintr-un cuvânt înrudit cu verbul shâbath – a (se) odihni, dar nu în sens pozitiv (de relaxare, împrospătare), ci în ideea încetării muncii sau activității.
Aceasta, ca și detalierea din versetele următoare a interdicției, n-ar trebui să ne surprindă, știut fiind faptul că, la momentul dării Legii, mintea poporului, orbită și înjosită de sclavie și păgânism, nu era pregătită să prețuiască pe deplin principiile larg cuprinzătoare ale Celor Zece Porunci ale lui Dumnezeu.
Chiar și după câteva secole, în explicitarea păzirii Sabatului, profeții utilizează cu precădere tot modelul interdicției: „Dacă îți vei opri piciorul în ziua Sabatului, ca să nu-ți faci gusturile tale în ziua Mea cea sfântă.”Sau: „Așa vorbește Domnul: «Luați seama, în sufletele voastre, să nu purtați nicio povară în ziua Sabatului și să n-o aduceți înăuntru pe porțile Ierusalimului. Să nu scoateți din casele voastre nicio povară în ziua Sabatului și să nu faceți nicio lucrare, ci sfințiți ziua Sabatului, cum am poruncit părinților voștri.»”
În ceea ce privește esența respectării Sabatului, accentul pus pe încetarea activităților cotidiene uzuale pregătește, din punct de vedere logic, următoarea secvență a reglementării: „ca s-o sfințești”, de la verbul qadash – a pune deoparte, a consacra.
Personal, prefer traducerea engleză „to keep it holy” – „ca s-o păstrezi sfântă”, pe care o consider mai aproape de sensul firesc al discursului biblic, câtă vreme ziua a șaptea fusese deja sfințită la finalul creațiunii.
Adevărata sfințire înseamnă însă iubire desăvârșită, ascultare desăvârșită, o desăvârșită conformare față de voința lui Dumnezeu.
Experiența uzuală ne arată că respectarea Sabatului este cea mai bună modalitate de păzire a tuturor celorlalte porunci, în timp ce o atitudine de ignorare va avea ca efect încălcarea acestora.
O lecție de ucenicie
Fiul lui Dumnezeu a celebrat El Însuși cel dintâi Sabat, sfințindu-l. După întruparea Sa, problematica zilei de închinare se reia în mai multe ocazii, fie că, „după obiceiul Său, în ziua Sabatului a intrat în sinagogă. S-a sculat să citească, sau în Capernaum, cetate din Galileea, […] învăța pe oameni în ziua Sabatului”.
Confruntat cu tradițiile ebraice, Mântuitorul nu pregetă a „dezlega ziua Sabatului”, arătând că „este îngăduit a face bine în zilele de Sabat”, iar asta cu autoritatea Celui care Se proclama „Domn și al Sabatului”. Din această perspectivă, este evident că invitația „urmează-Mă” sau „vino după Mine” privește și aspectul zilei de odihnă.
Nu vom deschide o discuție privind acceptarea sau nu a schimbării zilei de închinare, preferând să detaliem lecția uceniciei cu o serie de aplicații spirituale.
Pentru păzitorii de astăzi ai Sabatului – răspândiți într-o lume ce îl ignoră, o lume cu care sunt însă puternic conectați prin relații profesionale, de rudenie, de vecinătate, sau de prietenie – aspectele practice ale respectării zilei de odihnă sunt din ce în ce mai provocatoare.
Adevărata provocare a zilelor noastre în ceea ce privește ziua Sabatului este porunca „s-o sfințești”. Atitudinea manifestată în acest sens face diferența dintre o simplă preferință culturală și o trăire spirituală autentică.
Profanarea poate lua forme aparent neutre, precum o conversație lejeră pe teme profane, o lenevire totală sub pretextul odihnei trupului, acceptarea distracției lumești ca mod de exprimare a bucuriei și, mai perfid, imprimarea unor tipare rigide ce ignoră „desfătarea” la care suntem chemați de Întemeietorul acestei instituții.
Suntem mult mai dispuși să asimilăm automatismul participării la un program prestabilit de servicii publice, decât să rememorăm (adu-ți aminte!) granițele naturale ale Sabatului prin scurte servicii de cântare și rugăciune. Trăirea bucuriilor speciale ale Sabatului în familie, în natură, în grupuri mai largi sau mai restrânse de activitate misionară pot constitui repere ale unei autentice reforme în domeniul la care ne referim.
Desigur, nu toate Sabatele trebuie petrecute la fel. Nu poate fi înlocuit serviciul de închinare cu acțiuni umanitare, ca o regulă. Dar dacă Sabatul nostru nu este o bucurie și pentru cei din jurul nostru, ei nu vor avea niciun motiv să-l poftească în viața lor.
Conștienți că „orice ni se dă bun și orice dar desăvârșit este de sus”, concluzia este cât se poate de limpede: Sabatul, ca dar al lui Dumnezeu și ca semn al legământului cu poporul Său, nu poate fi altceva decât o bucurie (o desfătare) sfântă, care merită a fi împărtășită. n
- Ezechiel 20:12.
- Exodul 31:13.
- Geneza 2:3.
- Exodul 20:8.
- Vezi Exodul 16:22-27.
- Ellen G. White, Patriarhi și profeți, p. 310.
- Isaia 58:13.
- Ieremia 17:21,22.
- Ellen G. White, Faptele apostolilor, p. 565.
- Luca 4:16,31,32.
- Ioan 5:18.
- Matei 12:8,12.
- Sfințirea Sabatului, Viață și Sănătate, p. 57, 101.
- F. Lăiu, Sabatul, provocare pentru lume și pentru adventiști, p. 91.
- Iacov 1:17.
Dan Constantinescu, doctor în economie, licențiat în teologie