„Nu vedem lucrurile așa cum sunt, ci așa cum suntem.”¹ Este adevărat în ceea ce privește modul în care Îl vedem pe Dumnezeu? Este adevărat în modul în care îi vedem pe ceilalți? Și, în cele din urmă, este adevărat în modul în care ne vedem pe noi înșine?

În viața de fiecare zi, cei mai mulți dintre noi funcționăm crezând că experimentăm lucrurile așa cum sunt. Este posibil să nu avem capacitatea, interesul sau abilitatea de a reflecta profund asupra adevăratei naturi a tot ceea ce experimentăm în mod constant. Cu toate acestea, știm că modul în care experimentez eu realitatea poate fi radical diferit de modul în care experimentează altcineva realitatea – chiar și cei pe care îi iubim și cu care trăim. Cum putem să experimentăm realitatea într-un mod atât de diferit?

Acest lucru este valabil și în ceea ce privește imaginea noastră despre noi înșine, despre ceilalți și despre Dumnezeu. Imaginea mea despre mine va fi adesea diferită de cea a părinților, a soției, a copiilor, a prietenilor și a colegilor mei. Atunci când văd pe cineva, imaginea mea despre acea persoană va avea adesea la bază o înțelegere și cunoștințe limitate cu privire cine este acea persoană cu adevărat. Prin urmare, este posibil să îmi lipsească aspecte importante ale adevărului și realității cu privire la acea persoană. Cât despre imaginea cu privire la Dumnezeu și experiențele cu El, există mii de religii care pretind că știu adevărul și realitatea, însă viziunile lor diferă și sunt adesea în conflict. În cadrul adventismului există o diversitate de convingeri și imagini ale lui Dumnezeu. Cum se formează și se modelează imaginile noastre despre noi înșine, despre ceilalți și despre Dumnezeu?

IMAGINEA DE SINE

Modul în care ne vedem pe noi înșine este în mare măsură format și modelat de modul în care suntem văzuți de alții. Oamenii au tendința de a deveni ceea ce li se spune că sunt. Dacă în copilărie mi s-a spus de alte persoane importante, precum familia și prietenii, că sunt rău, prost sau lipsit de valoare, atunci este posibil să ajung să cred astfel de „adevăruri” negative despre mine, să dezvolt o imagine de sine negativă și poate chiar să devin exact așa. Sau aș putea să-mi creez o imagine de sine narcisistă ca mijloc de autoapărare, crezând că sunt opusul a toate acestea și, în schimb, să proiectez acele trăsături negative asupra celorlalți. Pe de altă parte, dacă aș simți că sunt iubit, valoros, iar ceilalți cred în mine, ar fi probabil să dezvolt o imagine de sine pozitivă și să devin o persoană iubitoare care face lucruri care merită efortul.

Psihiatrul și psihoterapeutul Irvin Yalom a recunoscut importanța relațiilor în viața noastră:

„Suntem în mod intrinsec ființe sociale. De-a lungul vieții, mediul interpersonal din jurul nostru – colegii, prietenii, profesorii, precum și familia – are o influență enormă asupra tipului de om care devenim. Imaginea de sine se formează în mare măsură pe baza evaluărilor pe care le percepem reflectate în ochii persoanelor importante din viața noastră.”²

IMAGINEA CELORLALȚI

Modul în care îi vedem pe ceilalți este format și modelat în mod predominant de experiențele noastre relaționale anterioare. Am așteptări pozitive sau negative atunci când interacționez cu ceilalți? Îi abordez cu încredere sau cu teamă? Astfel de modele relaționale se bazează adesea pe presupunerile pe care le formulăm pe baza trecutului nostru. Acesta este motivul pentru care psihologia caută adesea să înțeleagă trecutul pentru a schimba prezentul și viitorul.

Creierul nostru devine cablat de experiențe, iar recablarea, atunci când este necesară, este un proces biologic care necesită dezvoltarea unor noi căi neuronale. Experiențele pozitive repetate pot schimba treptat o imagine negativă cu privire la ceilalți cu una mai pozitivă. De asemenea, ceea ce inițial a fost o imagine pozitivă cu privire la ceilalți se poate transforma în una mai negativă prin experiențe dureroase și traumatizante.

IMAGINEA LUI DUMNEZEU

Cum se formează și se modelează imaginea noastră despre Dumnezeu și atașamentul față de El? Cercetările psihologice relevă faptul că imaginea noastră despre Dumnezeu se formează în moduri similare imaginii pe care o avem despre ceilalți. Ceea ce experimentăm cu ceilalți, în special cu figurile parentale la începutul vieții, are adesea un impact important asupra modului în care ajungem să-L vedem pe Dumnezeu. S-ar putea să nu fim conștienți de modul în care relațiile noastre cu alte persoane semnificative ne influențează imaginea și atașamentul față de Dumnezeu.

Este posibil ca majoritatea oamenilor să nu vadă o asemănare între imaginea lor despre Dumnezeu și figurile parentale, însă cercetările raportează în mod constant existența unei relații. În primii ani de viață va exista adesea o corespondență între imaginea pe care o avem despre figurile parentale și imaginea noastră despre Dumnezeu, însă pe măsură ce creștem, ne dezvoltăm și dobândim noi experiențe, imaginea despre Dumnezeu poate deveni mai detașată de imaginea figurilor parentale. Atunci când nu am fost suficient de iubiți și îngrijiți în relațiile anterioare, Dumnezeu poate deveni prietenul și refugiul nostru, cel care compensează pentru ceea ce am avut nevoie, dar nu am primit niciodată. Imaginea noastră despre Dumnezeu se poate transforma atunci dintr-o imagine negativă asociată cu relațiile interpersonale neîmplinite într-o imagine pozitivă bazată pe înțelegerea și experiența noastră cu Dumnezeu.

CONCEPTUL DE DUMNEZEU VERSUS IMAGINEA LUI DUMNEZEU

Este demn de remarcat faptul că înțelegerea noastră intelectuală și cea emoțională cu privire la Dumnezeu pot să nu corespundă. Am văzut pacienți și alte persoane ale căror convingeri și teologie despre Dumnezeu – conceptul lor despre Dumnezeu – pot fi pozitive, dar a căror relație și experiență emoțională cu El fac ca imaginea lor despre El să fie mai degrabă negativă. În lupta dintre convingeri și experiență, experiența învinge adesea. Pentru ca o relație cu Dumnezeu să fie sigură și sănătoasă, o cunoaștere teoretică a lui Dumnezeu trebuie să fie susținută de cunoașterea Lui din experiență. Astfel, teologia și predicile „corecte” nu sunt suficiente pentru a-i apropia pe oameni de Dumnezeu. Relația trebuie să fie o experiență trăită. Deși conceptul nostru despre Dumnezeu poate fi informat în primul rând de lectură, învățătură și predici, imaginea noastră despre Dumnezeu este informată în primul rând de experiențele relaționale cu Dumnezeu și cu alții.

TEORIA ATAȘAMENTULUI

Psihologul, psihiatrul și psihanalistul britanic John Bowlby a contribuit la înțelegerea dinamicii relațiilor apropiate și a căutării umane de „securitate, sens și autoreglare” cu unul dintre cele mai importante modele din psihologie, cunoscut astăzi sub numele de teoria atașamentului.³

În cartea sa din 1988, A Secure Base: Parent-Child Attachment and Healthy Human Development [O bază sigură: Atașamentul părinte-copil și dezvoltarea umană sănătoasă], Bowlby afirmă: „Teoria atașamentului consideră că înclinația de a stabili legături emoționale intime cu anumite persoane este o componentă de bază a naturii umane, prezentă deja în formă germinală la nou-născut și care continuă pe parcursul vieții adulte până la bătrânețe. În timpul stadiului sugarului și al copilăriei, legăturile sunt cu părinții (sau cu înlocuitorii părinților), la care se caută protecție, mângâiere și sprijin. În timpul adolescenței sănătoase și al vieții adulte, aceste legături persistă, dar sunt completate de altele noi.”⁴

Teoria atașamentului oferă o înțelegere profundă a nevoii omului de a forma relații apropiate și a dependenței noastre de ceilalți, inclusiv de Dumnezeu. Bowlby a argumentat în mod specific împotriva ideii că dependența de ceilalți este imatură sau patologică, indiferent de vârstă, sau că doliul în urma unei pierderi este patologic sau indezirabil. El a înțeles că până și adulților pe deplin maturi și relativ autonomi – mai ales atunci când se simt amenințați sau suferă, sunt singuri sau demoralizați – le este benefic să ceară și să fie îngrijiți de alte persoane. Atunci când relațiile de atașament funcționează bine, o persoană învață că distanța și autonomia sunt complet compatibile cu apropierea și dependența de ceilalți.⁵

Dincolo de aceasta, teoria atașamentului explică și dinamica luptelor și a nesiguranței în aceste relații. Ori de câte ori o figură de atașament – indiferent că este vorba de un părinte, un partener, un prieten sau altcineva care este o persoană la care se apelează pentru protecție, mângâiere și sprijin – nu este disponibilă, sensibilă și receptivă, acest lucru poate provoca o suferință și o anxietate semnificative. În mod conștient sau subconștient, se poate declanșa o alarmă: „Sunt în siguranță? Pot avea încredere în ceilalți? Va fi cineva acolo pentru mine atunci când voi avea nevoie? Pot să mă descurc singur?”

ATAȘAMENT SIGUR

Persoanele care au experimentat preponderent atașamentul cu persoane disponibile, sensibile și receptive vor duce de obicei o viață mai robustă și mai rezistentă atunci când se confruntă cu situații dificile. Ei au ceea ce numim un tip de „atașament sigur”. Principala lor strategie atunci când sunt în dificultate este să caute apropierea de o figură de atașament, fie că este vorba de o persoană, de Dumnezeu sau de altceva care le dă un sentiment de siguranță sau se întorc la depozitul lor de experiențe mângâietoare și liniștitoare din trecut, apelează la ele și sunt astfel mângâiați în prezent. De obicei, au încredere în ceilalți și se simt siguri că nu sunt singuri în această lume. Astfel, ei sunt bine pregătiți pentru a gestiona apropierea și distanța în viața de zi cu zi.

Mikulincer și Shaver rezumă caracteristicile persoanelor cu un tip de atașament sigur:

„Persoanele sigure își dezvăluie în mod deschis gândurile și sentimentele personale partenerilor de relație (chiar dacă acestea conduc la dezacorduri), își expun vulnerabilitatea și nevoia de sprijin chiar dacă acest lucru le lasă expuse la dezaprobare, își deschid schemele cognitive la informații noi chiar dacă acestea implică incertitudine și reorganizare, explorează circumstanțe de viață dificile și schimbătoare și experiențe noi și sunt devotate alegerilor personale pe care le fac în ceea ce privește cariera și relațiile apropiate. Ele progresează atât în ceea ce privește încrederea, cât și în ceea ce privește credința.”⁶

Atașamentul sigur are la bază o imagine pozitivă de sine și a celorlalți.

ATAȘAMENTUL NESIGUR

Persoanele cu stiluri de atașament nesigur se luptă adesea cu imaginea de sine și/sau despre ceilalți, inclusiv despre Dumnezeu. Ele sunt mai puțin rezistente atunci când se confruntă cu suferința emoțională. Deoarece nu au siguranța că vor găsi alinare în ceilalți, dezvoltă, de obicei, una dintre cele trei strategii de maximizare a apropierii și de minimalizare a suferinței: lupta, fuga sau înghețarea.

Răspunsul de luptă este o hiperactivare a sistemului de atașament. Deoarece nu au încredere că ceilalți le vor oferi apropierea de care au nevoie, vor lupta pentru ea. Ei au ceea ce numim un stil de atașament anxios. De obicei, se află într-o stare de activare cronică a sistemului de atașament, căutând în mod constant apropierea de figurile de atașament și fiind hipersensibili la semnele de respingere, fie că sunt reale sau percepute.

Răspunsul de fugă este o dezactivare a sistemului de atașament. În loc să lupte pentru apropiere, cei care au un stil de atașament evitant se îndepărtează de celălalt. Presupunerea lor este că nu vor obține mângâierea de care au nevoie de la ceilalți, așa că nu are rost nici măcar să încerce. De obicei, își blochează nevoia de mângâiere și de a se apropia de ceilalți. Cu sistemul de atașament dezactivat, nu le rămâne altă opțiune decât să se descurce singuri, fiind independenți și autosuficienți.

Un al treilea tip de atașament nesigur este stilul de atașament ambivalent. Îl întâlnim, de obicei, la persoanele care au trecut prin experiențe de atașament traumatizante și extrem de confuze. Aspectul ambivalent al modelului lor de angajament constă în faptul că nici lupta, nici fuga nu au funcționat în mod constant pentru ei. Astfel, au rămas fără nicio strategie preferată de a face față nesiguranței și stresului. Ei pot fi prinși în capcana de a tânji după mângâiere, temându-se, în același timp, de cei care ar putea să le-o ofere. Ei pot tânji după apropiere, dar în același timp se tem de ea. Astfel, ei pot fi pierduți pe mare într-o barcă fără motor sau o cârmă care să îi îndrepte spre portul sigur al mângâierii și al siguranței. Este un loc dureros.

SPRE RELAȚII MAI BUNE

În această lume imperfectă, cu oameni imperfecți în relații imperfecte, cum putem dobândi mai multă siguranță și încredere în relația noastră cu ceilalți și cu Dumnezeu? Ceea ce face ca atașamentul să fie mai sigur sunt experiențele pozitive cu figuri de atașament disponibile, sensibile și receptive. Fie că suntem siguri sau nesiguri, avem nevoie de experiențe pozitive în mod repetat și constant. Avem nevoie să fim înconjurați de figuri de atașament care doresc să ne ofere mângâiere și siguranță. Și nu trebuie să fie oferite perfect. Necesară este grija oferită suficient de des și în mod constant pentru a face din relație un loc sigur.

Pe măsură ce creștem și trecem dincolo de lumea mică a figurilor noastre parentale și a familiilor de origine, intrăm într-o lume cu multe potențiale figuri de atașament, precum soți, frați, membri ai familiei, prieteni, colegi și alții. În plus, pe măsură ce oamenii trec printr-o viață plină de dificultăți, Dumnezeu poate deveni o figură de atașament importantă. Dacă cineva crede și are încredere în Dumnezeu ca fiind iubitor și grijuliu, disponibil, sensibil și receptiv, atunci El poate fi o figură de atașament sigură pentru acea persoană.

Dacă Dumnezeu este cu adevărat așa cum este prezentat în Biblie, atunci El va fi întotdeauna alături de noi, indiferent prin ce trecem. El nu ne va abandona și nu ne va părăsi niciodată. El va fi cineva la care vom putea apela întotdeauna, indiferent de situația sau de circumstanțele vieții noastre. Relația cu El ne va oferi mângâiere și siguranță în călătoria prin viață. El va fi Tatăl nostru, iar noi vom fi fiii și fiicele Lui, copiii Lui. El va compensa neajunsurile și eșecurile oamenilor. În cartea profetului Isaia, Dumnezeu spune: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine; nu te uita cu îngrijorare, căci Eu sunt Dumnezeul tău; Eu te întăresc, tot Eu îţi vin în ajutor. Eu te sprijin cu dreapta Mea biruitoare” (Isaia 41:10).⁷

Când imaginea noastră distorsionată despre Dumnezeu este transformată în imaginea Lui de Creator și Tată iubitor, atunci suntem transformați după chipul Său. Când imaginea lui Dumnezeu este reprodusă în noi, atunci imaginea noastră de sine poate fi, pe bună dreptate, una pozitivă. Ellen White a spus atât de bine: „Caracterul și destinul omului au fost schimbate pentru că el a crezut minciunile lui Satana despre Dumnezeu, dar, dacă oamenii vor crede Cuvântul lui Dumnezeu, caracterul și mintea lor vor fi schimbate și pregătite pentru viața veșnică. Credința că «atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viața veșnică» (Ioan 3:16) va schimba inima și va reproduce în om chipul lui Dumnezeu.”⁸

Indiferent dacă figurile noastre de atașament sunt părinții noștri, alții sau Dumnezeu, întotdeauna vom avea nevoie să avem în viața noastră alte persoane care să fie disponibile, sensibile și receptive din punct de vedere afectiv. Atunci când avem acest lucru, ne putem îndrepta spre o mai mare siguranță în relațiile noastre. Importanța relațiilor și a iubirii în viața oamenilor este recunoscută atât de știință, cât și de filosofie, artă și religie. Iar pentru cel credincios, Dumnezeu este inclus și El în universul relațiilor și al iubirii. Întrebat de unul dintre intelectualii vremii Sale, Isus a rezumat esența vieții, care este mesajul fundamental al Bibliei și care ar trebui să fie convingerea oricărui creștin: „Unul din cărturari, care-i auzise vorbind, fiindcă știa că Isus răspunsese bine saducheilor, a venit la El şi L-a întrebat: «Care este cea dintâi dintre toate poruncile?»

Isus i-a răspuns: «Cea dintâi este aceasta: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este un singur Domn” şi „Să iubești pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău şi cu toată puterea ta”. Iată porunca dintâi.

Iar a doua este următoarea: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți”.

Nu este altă poruncă mai mare decât acestea»” (Marcu 12:28-31).

Nu există o rețetă mai bună pentru viață decât aceea de a fi iubit de cineva care este disponibil, sensibil și receptiv. Esența creștinismului este că Dumnezeu ne iubește astfel și că cea mai mare poruncă este să îi iubim pe ceilalți în acest fel. „Cel mai mare lucru pe care îl vei învăța vreodată este… doar să iubești și să fii iubit în schimb.”⁹

Autor: Torben Bergland, psihiatru și director adjunct al Departamentului Sănătate din cadrul Conferinței Generale a Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea

Sursa: Adventist Review

1. Origine necunoscută.
2. Irvin Yalom, The Gift of Therapy: An Open Letter to a New Generation of Therapists and Their Patients (New York: HarperCollins, 2001).
3. Mario Mikulincer & Phillip R. Shaver, Attachment in Adulthood: Structure, Dynamics, and Change, ed. a II-a (New York: The Guilford Press, 2017).
4. John Bowlby, A Secure Base: Parent-Child Attachment and Healthy Human Development (New York: Basic Books, 1988).
5. Mikulincer & Shaver.
6. Ibid.
7. Biblia sau Sfânta Scriptură, traducerea Dumitru Cornilescu, revizuită ortografic 2010, 2014.
8. Ellen White, Solii alese, vol. 1, pag. 171.
9. Eden Ahbez, „Nature Boy” (1947).