Când Iacov a murit, iar Iosif „s-a aruncat pe fața tatălui său, l-a plâns şi l-a sărutat” (Geneza 50:1), a dat dovadă de lipsă de credință? Când Ana era întristată de infertilitatea ei și a spus: „sunt o femeie care suferă în inima ei” (1 Samuel 1:15), a dat pe față o credință slabă? Când Avraam s-a dus să o „jelească pe Sara și s-o plângă” (Geneza 23:2), arăta o lipsă de tărie de caracter? Ar trebui oare să scoatem din Sfânta Scriptură fraze precum „mi s-a supt fața de întristare” (Psalmii 6:7) și „până când voi avea sufletul plin de griji şi inima plină de necazuri în fiecare zi?” (Psalmii 13:2) deoarece dezvăluie un mod de gândire nepotrivit pentru un credincios?

Texte ca acestea arată că Dumnezeu nu condamnă durerea și tristețea noastră, ci înțelege că ele reprezintă o parte firească a experienței umane după căderea în păcat. Când apostolul Pavel credea că avea să piardă un colaborator apropiat, el le-a spus prietenilor săi din Filipi că ar fi avut „întristare peste întristare” (Filipeni 2:27) dacă prietenul lui ar fi murit. Ar trebui să-i spunem acestui mare lider al credinței creștine timpurii: „Hei, unde îți este credința?!”? Același Pavel le-a spus credincioșilor într-o altă scrisoare: „să nu vă întristați ca ceilalți, care n-au nădejde” (1 Tesaloniceni 4:13). Ce a vrut să spună Pavel? Unii au folosit acest text pentru a susține că oamenii credincioși nu trebuie să se întristeze deoarece au speranță.

Oameni ai speranței

Am fost rugat să îi vorbesc despre doliu unui grup de persoane de la o biserică din apropierea spitalului în care lucram în calitate de capelan. Acest grup era instruit pentru a sluji în cadrul Stephen’s Ministers, o organizație națională dedicată pregătirii oamenilor pentru a fi alături de cei care trec printr-o criză. Înainte de a începe prezentarea, o femeie mai în vârstă din primul rând a izbucnit: „Nu știu ce rost are această discuție. Când soțul meu a murit, nu am fost îndurerată, pentru că aveam credință”. M-am gândit că puteam fi acasă, lucrând în grădină. Ce căutam acolo? Apoi mi-am amintit care era scopul meu.

Am întrebat-o pe femeie dacă ar vrea să citească un text și l-am indicat pe cel din Faptele Apostolilor 8:2. În timp ce îl căuta, le-am reamintit tuturor contextul. Ștefan tocmai ținuse ultima predică și fusese ucis cu pietre pentru mărturia sa credincioasă. Femeia a citit în fața grupului: „niște oameni temători de Dumnezeu…”

Am întrerupt-o la mijlocul frazei și am întrebat-o: „Ce fel de oameni?”. Ea a citit din nou: „oameni temători de Dumnezeu”. Am întrebat: „Acești oameni temători de Dumnezeu ar fi considerați „oameni care aveau credință”? Tot grupul a răspuns: „Da”. Apoi am rugat-o să continue.

„Niște oameni temători de Dumnezeu l-au îngropat pe Ștefan și l-au jelit cu mare tânguire.”

Am întrebat-o din nou cu blândețe pe femeie: „Ce au făcut acești bărbați credincioși când l-au îngropat pe Ștefan?”. Ea a rămas tăcută, privind în jos, studiind cuvintele pe care tocmai le citise. Apoi a început să plângă în tăcere. Câteva femei s-au așezat lângă ea și au ținut-o în brațe în timp ce lăsa să curgă lacrimile întârziate.

Când Pavel a spus că nu trebuie „să ne întristăm ca ceilalți, care n-au nădejde”, el nu spunea că nu trebuie să ne întristăm datorită credinței noastre. El spunea că, în timp ce ne întristăm, nu trebuie să ne întristăm ca cei care nu au nicio speranță. Speranța noastră ne susține atunci când durerea amenință să ne copleșească.

Un alt tip de durere

În calitate de capelan la spital, am avut privilegiul de a fi alături de persoane din toate denominațiunile atunci când ele sau cei dragi lor erau pe moarte. Am fost, de asemenea, alături de persoane atee, care nu credeau într-un dincolo, nu credeau că ar putea sau că își vor revedea membrii familiei.

Durerea pe care am observat-o părea a fi diferită de cea pe care o trăiesc creștinii. Atunci când suferim, avem speranța binecuvântată de care să ne agățăm. Pavel continuă să le vorbească cititorilor săi din Tesalonic despre speranța glorioasă a revenirii lui Hristos, iar apoi încheie cu „mângâiați-vă dar unii pe alții cu aceste cuvinte” (1 Tesaloniceni 4:18).

În calitate de creștini, nu ar trebui să se aștepte de la noi să ne reprimăm durerea pentru pierderile pe care le experimentăm. Ne întristăm, dar știm că va veni o zi mai bună, când toate lacrimile noastre vor fi șterse și nu va mai exista moarte, tristețe sau durere.

Oricât de reconfortante ar fi toate promisiunile referitoare la viața viitoare, dacă ele îi sunt impuse unei persoane îndurerate în timpul unei suferințe acute, pot avea un efect dăunător. Cum ar fi fost pentru Isus dacă, pe când se afla în Grădina Ghetsimani și le spunea ucenicilor Săi „sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte”, unul dintre ei I-ar fi spus: „Hai, ai credință, zâmbește. Va fi o zi frumoasă!”

Ni se spune că „toate își au vremea lor”: „nașterea își are vremea ei şi moartea își are vremea ei”, iar „plânsul își are vremea lui” (Eclesiastul 3:1-4). Durerea nu este un semn că ne-am pierdut credința, ci este nevoie de mai mult curaj și credință pentru a simți și a ne exprima durerea decât pentru a ne preface că totul este în regulă. Unii oameni trăiesc într-o lume de tipul una sau cealaltă. Ei cred că ori ai credință, ori ai durere. Un mod mai potrivit de a privi această problemă este de tipul „ambele/și”. Mai degrabă decât durere sau credință, modelul biblic este durere și credință: o credință care ne ajută să dăm cumva un sens pierderilor noastre în această lume păcătoasă.

Vine o zi mai bună

Va veni o zi mai bună, dar deocamdată trăim zi de zi în această lume. Este în regulă să fim triști, supărați, înfricoșați și întristați. Este uman să ne fie greu atunci când ni se întâmplă lucruri rele. Asta a făcut Ilie (care a fost, în cele din urmă, înălțat la cer) când lucrurile nu au mers așa cum voia el. Dacă aș fi fost ales să fac parte din comitetul care a decis ce este inclus în Biblie și ce nu, probabil că m-aș fi opus includerii pasajului din 1 Regi 19 în care Ilie, fugind de Izabela, își dorește moartea. Dar este acolo.

Și povestea lui Iov devine urâtă când Iov are timp să se gândească la toate pierderile lui. „Strig către Tine şi nu-mi răspunzi… Ești fără milă împotriva mea” (Iov 30:20, 21). Important este că aceste personaje biblice au așteptat în continuare un răspuns. Ele nu și-au pierdut credința din cauza durerii. În cele din urmă, credința lor a devenit mai puternică pentru că au așteptat mângâierea lui Dumnezeu. În calitate de urmași ai lui Isus, exemplul nostru perfect, trebuie să ne amintim că El a plâns, a fost tulburat, a trăit angoasa și a fost copleșit de durere. Suferința și necazurile noastre dor, dar sunt temporare. Psalmistul a spus: „seara vine plânsul, iar dimineața, veselia” (Psalmii 30:5). Acea noapte ar putea dura mai mult decât o noapte literală de opt ore, dar prin credință știm că ne așteaptă o dimineață glorioasă!

Autor: Michael Lombardo

Sursa: Adventist Review