Nu numai că fantoma lui Samuel era conștientă și se putea comunica cu ea, dar se pare că știa cum avea să se sfârșească lupta de a doua zi.

Ce se întâmplă? De ce a putut vorbi „fantoma” lui Samuel?

Ei bine, pentru că nu era fantoma lui Samuel. Observați detaliile.

De ce Saul nu a putut să vadă fantoma, iar, dacă era într-adevăr spiritul mort al lui Samuel, de ce i-a permis lui Saul să se plece și să i se închine? Dumnezeu este singurul în fața căruia ar fi trebuit să se plece regele, iar Samuel știa cu siguranță acest lucru.

Toate aceste detalii, împreună cu faptul că întregul scenariu se bate cap în cap cu învățăturile lui Dumnezeu despre moarte, ne determină să deducem că aceasta nu era fantoma lui Samuel, ci unul dintre agenții lui Satana. Amintește-ți că atunci când

Satana a fost alungat din Rai, a luat cu el o treime dintre îngeri. Acești îngeri au devenit slujitorii și soldații lui, lucrând pentru el în vederea distrugerii omenirii.

Acesta a fost planul acestui înger căzut, să îl lovească pe Saul când era slăbit, copleșit și speriat, să îl facă să creadă că vorbea cu un fost mentor în care avea încredere, iar apoi să îi dea cea mai proastă veste posibilă, deoarece Satana știa că

Dumnezeu nu îl mai proteja pe Saul.

Saul se întoarce la armata lui fără curaj și motivație de a mai lupta, iar prezicerea îngerului rău devine un fel de profeție auto-împlinită.

Iată o parte din motivul pentru care Dumnezeu ne avertizează să nu încercăm să vorbim cu morții. Nu doar pentru că nu este posibil, ci și pentru că, încercând să luăm legătura cu ei, putem să ne expunem unei influențe mult mai malefice. Una dintre formele preferate de atac ale lui Satana este înșelăciunea, iar el apelează la orice șiretlic pentru a ne distruge.

Prima minciună pe care Satana i-a spus-o vreodată omenirii a fost în Grădina Eden, unde a păcălit-o pe Eva să mănânce fructul interzis. El i-a spus: „Hotărât că nu veți muri” (Geneza 3:4). El a afirmat că Dumnezeu este mincinos. Prin acțiunile lor, Adam și Eva au demonstrat că l-au crezut, iar de atunci omenirea plătește prețul.

Dumnezeu ne-a dat o învățătură clară despre moarte și viața de după moarte pentru a nu fi înșelați. El vrea să ne protejeze de Satana și de înșelăciunea lui. Biblia nu interzice contactarea morților pentru că Dumnezeu este un tiran cu inima de piatră care nu vrea să îi vedem pe cei dragi care au plecat dintre noi, ci pentru că vrea să ne protejeze, să ne ferească de minciunile diavolului. Și este doar o parte a manifestării dragostei părintești a lui Dumnezeu.

DAR PILDA DESPRE OMUL BOGAT ȘI LAZĂR?

Analizând detaliile relatării despre Saul, putem înțelege că ființa care a apărut nu era fantoma lui Samuel, ci unul dintre agenții lui Satana. Este în natura unei ființe precum diavolul să încerce să păcălească oamenii, inducându-i în eroare cu privire la posibilitatea de a-i contacta pe cei morți.

Dar ce facem atunci când răspunsuri aparent contradictorii vin de la o sursă demnă de încredere? Ce facem când ceva spus de Dumnezeu despre moarte într-o parte a Bibliei nu pare să se potrivească cu ceea ce a spus în altă parte?

Aceasta este și situația cu care pare că ne confruntăm în cartea Luca, unde Isus spune o pildă destul de bizară.

Isus îi ținea o predică mulțimii și tocmai îi mustrase pe farisei, care erau iubitori de bani, pentru că se pricepeau să pară sfinți în fața celorlalți, în ciuda faptului că Dumnezeu știa cât de rele le erau inimile.

A continuat îndată cu o pildă.

Era un om foarte bogat – avea care și cai, mânca cea mai bună mâncare și purta cele mai bune haine. La porțile cetății acestui om bogat stătea un cerșetor pe nume Lazăr, care nu avea bani și era plin de răni. El stătea zilnic la poarta omului bogat, cerșind resturi de mâncare, dar omul bogat nici nu se uita la el.

„S‑a întâmplat că săracul a murit și a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam. A murit și bogatul și a fost îngropat. Pe când era el în Locuința Morților, în chinuri, și‑a ridicat privirile și l‑a văzut de departe pe Avraam, iar pe Lazăr în sânul lui.

Atunci a strigat: «Părinte Avraam, fie‑ți milă de mine și trimite‑l pe Lazăr să‑și înmoaie vârful degetului în apă și să‑mi răcorească limba, căci grozav mă chinuiesc în văpaia asta!»

Avraam i‑a răspuns: «Fiule, adu‑ți aminte că în viață tu ai avut parte de lucrurile bune, iar Lazăr de cele rele; acum, aici, el este mângâiat, iar tu ești chinuit. Pe lângă toate acestea, între noi și voi este o prăpastie mare, pentru ca cei ce ar vrea să meargă de aici la voi să nu poată, și nici de acolo la noi să nu treacă.»

Bogatul a zis: «Atunci, părinte [Avraam], te rog să‑l trimiți în casa tatălui meu, unde am cinci frați, ca să‑i avertizeze și să nu ajungă și ei în acest loc de chin.»

Avraam a răspuns: «Îi au pe Moise și pe Profeți; să asculte de ei!»

«Nu, părinte Avraam», a zis el, «ci, dacă va merge la ei cineva din morți, se vor pocăi.»

Avraam i‑a răspuns: «Dacă nu ascultă de Moise și de Profeți, nu vor fi convinși nici dacă ar învia cineva din morți»” (Luca 16:22-31).

Aparent, această pildă pare să vorbească despre o viață de apoi imediată și despre o comunicare între cei morți și cei vii.

Analizând pilda pas cu pas, poate putem să ne dăm seama ce încerca să spună Isus.

În primul rând, trebuie să ne amintim că aceasta este una dintre pildele spuse de Isus, o poveste fictivă inventată pentru a demonstra ceva. Toți cei din mulțime erau familiarizați cu această metodă a Lui.

În al doilea rând, atunci când Isus a vorbit despre omul bogat ajuns în iad, a folosit cuvântul Hades, care nu era un cuvânt ebraic. Era un cuvânt pe care îl preluase de la greci și care se referea la un tărâm al umbrelor în care morții hoinăreau ca spirite fără trup. Evreii aveau propriul lor cuvânt pentru locul în care se duceau morții după ce mureau, Sheol, care însemna pur și simplu „mormânt” și nu avea nicio conotație legată de spirite ale morților.

Isus folosea conceptul nebiblic al unei vieți de apoi conștiente pentru a-i demonstra ceva audienței Sale. De aceea, morții din această pildă pot să vorbească între ei și să comunice cu cei vii. În mod clar, Isus folosea un limbaj simbolic pentru a ilustra un punct de vedere.

Nimic din toate acestea nu trebuia să fie luat literal. Imaginați-vă un Rai în care toți morții sunt adunați în jurul lui Avraam și privesc cum sunt chinuiți cei răi. Este pur și simplu absurd.

Așadar, dacă acest limbaj simbolic este folosit pentru a demonstra ceva, ce anume încerca să demonstreze?

Când îl întâlnim pentru prima dată pe omul bogat, el este descris ca purtând cele mai bune haine și având cea mai bună mâncare. Era bogat, iar în cultura ebraică, bogăția și prosperitatea erau adesea considerate în mod eronat a fi binecuvântări oferite de Dumnezeu – dovada că persoana respectivă era neprihănită și că Dumnezeu era mulțumit de ea.

Pe de altă parte, sărăcia și bolile, cum era cazul lui Lazăr, erau semne ale nemulțumirii lui Dumnezeu. Când fariseii și cei prezenți L-au auzit pe Isus începându-Și povestea, „știau” deja cum avea să se termine. Omul bogat urma să moară fericit și binecuvântat de Dumnezeu, iar săracul Lazăr avea să fie învățat minte.

Dar, în a doua jumătate a pildei are loc o răsturnare de situație. Lazăr este dus în Rai, unde are parte de fericire și mângâiere, iar bogatul este lăsat în iad, fără a avea nici măcar apă pentru a-și răcori buzele. Pe când era în viață, a avut ocazia să împartă lucrurile bune de care se bucura, să urmeze învățăturile date de Dumnezeu prin Moise și să aibă grijă de cei săraci și nevoiași din jurul lui, dar a refuzat. Acum nu mai are nimic de dăruit, nici măcar un avertisment pentru familia lui, astfel încât aceasta să facă alegeri mai bune decât el.

Isus rezumă bine această pildă când le spune fariseilor: „Voi vă arătați drepți înaintea oamenilor, dar Dumnezeu vă cunoaște inimile. Ce este înălțat la oameni este o urâciune înaintea lui Dumnezeu” (Luca 16:15).

Fariseii puneau mare preț pe bogăția și statutul lor de copii ai lui Avraam, dar Isus le cunoștea inimile, iar în ochii Lui, modul în care îi tratau pe cei din jur era detestabil.

În plus, ilustra importanța modului în care acționăm și îi tratăm pe ceilalți în prezent, deoarece odată ce oamenii au ales să fie împotriva lui Dumnezeu, în ciuda faptului că li s-au dat șanse de a se pocăi și de a se schimba, nici măcar o persoană înviată din morți nu le va schimba părerea.

În pilda despre omul bogat și Lazăr Isus a transmis o lecție foarte importantă, dar lecția nu era despre morți. Nu există nicio contradicție între ceea ce a învățat Isus despre moarte și ceea ce spune restul Scripturii.

DE CE ESTE BINE CĂ CEI MORȚI NU POT VORBI?

Imaginează-ți ce s-ar întâmpla dacă Dumnezeu nu ar avea limite atât de stricte cu privire la ce se întâmplă cu oamenii după ce mor. Să presupunem că, din compasiune pentru omenire, El le-ar permite celor care au murit să aibă un contact limitat cu oamenii care sunt încă în viață.

Unii dintre noi ar putea spune că ar fi mult mai bine, că oameni îndurerați ar putea primi confortul și finalitatea după care tânjesc.

Această idee este adesea idealizată în povești, cei dragi decedați îndrumându-i adesea subtil pe cei pe care i-au lăsat în urmă, sau apărând în momente importante pentru a le oferi inspirație sau speranță.

Să analizăm puțin situația.

Dacă morții ar fi conștienți – indiferent dacă s-ar afla în Rai sau în iad – și ar putea să privească lumea, ce crezi că ar vedea?

Și-ar putea vedea copiii crescând. Și-ar putea privi soțul/ soția și să se asigure că se descurcă bine, dar ar vedea și toată durerea și suferința cauzate de moartea lor; ar trebui să fie martori la golul uriaș pe care îl lasă absența lor în cei care i-au iubit; ar fi obligați să privească în tăcere, cu excepția cazului în care unul dintre cei vii ar decide să încerce să ia legătura cu ei.

Ai vrea să îți petreci eternitatea astfel, așteptând ca o umbră într-un colț până când cineva te-ar observa? Ar fi deplorabil. Și probabil că nici cei vii nu s-ar simți chiar în largul lor.

Ar fi mereu conștienți de această prezență nedefinită care plutește în jurul lor, dar la care nu pot să ajungă. S-ar simți ca și cum ar fi în permanență supravegheați și nu ar ști ce să facă.

Și chiar presupunând că ar ști ce să facă, dacă ar intra în legătură cu cei decedați care îi veghează în fiecare clipă, cine poate spune că ar fi o conversație plăcută? Ar putea fi extrem de tulburătoare.

La urma urmei, nu avem nicio garanție că posibilitatea de a contacta morții ar fi atât de plăcută sau reconfortantă pe cât ne imaginăm uneori că ar fi. Dumnezeu știa ce face atunci când a decis ca morții să treacă la odihnă, nu să treacă într-o stare conștientă, de rătăcire. Într-un fel, este mai reconfortant să ne gândim că cei pe care îi iubim dorm în așteptarea revenirii lui Isus.

CE SPERANȚĂ OFERĂ BIBLIA CU PRIVIRE LA CEI CARE AU MURIT?

Prin Cuvântul Său inspirat, Dumnezeu ne-a oferit multe. Ne-a dat explicații despre moarte, astfel încât să nu ne temem să o înfruntăm când ne vine vremea.

Ne-a avertizat împotriva lui Satana și a înșelătorilor lui astfel încât să nu fim păcăliți și conduși pe o cale greșită.

Dumnezeu ne-a dat, de asemenea, speranță, o modalitate de a privi dincolo de moarte și de a ști că ea nu este sfârșitul tuturor lucrurilor. El ne-a promis că într-o zi se va întoarce și va îndrepta toate lucrurile, chiar și moartea.

„Fraților, nu vrem să fiți în necunoștință despre cei ce au adormit, ca să nu vă întristați ca ceilalți, care n‑au nădejde. Căci, de vreme ce credem că Isus a murit și a înviat, credem și că Dumnezeu, prin Isus, îi va aduce cu El pe cei ce au adormit.

Acest lucru vi‑l spunem prin cuvântul Domnului: noi, cei vii, care vom fi rămas până la venirea Domnului, nu o vom lua nicidecum înaintea celor adormiți.

Căci Însuși Domnul, cu un glas poruncitor, ca de arhanghel, și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va coborî din cer, și întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi, cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți împreună cu ei în nori ca să‑L întâmpinăm pe
Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul. Mângâiați‑vă deci unii pe alții cu aceste cuvinte” (1 Tesaloniceni 4:13-18).

Dumnezeu nu vrea să fim înșelați, să căutăm speranța acolo unde nu există. Eu nu vrea să ne irosim viața încercând să ajungem la cei pe care i-am pierdut.

Ne lăsăm adesea târâți de propria durere și ne dorim să existe o modalitate de a a-i aduce înapoi pe cei pe care îi iubim, de a le vorbi și de a le vedea chipurile. Dar poate că, mai degrabă decât să îi chemăm pe cei dragi care au murit și să încercăm să îi târâm înapoi în această lume păcătoasă și stricată, ar trebui să îi lăsăm să se odihnească în grija lui Dumnezeu, știind că El îi iubește și că îi va aduce la viață la revenirea Lui.

Pierderea cuiva este dureroasă. Acesta este tristul adevăr. Dar în această durere trebuie să ne amintim că Dumnezeu iubește acea persoană chiar mai mult decât noi. El a avut grijă de ea și i-a dat un loc liniștit în care se poate odihni și aștepta, eliberată de păcat și de durere.

Află mai multe despre viață, moarte și planul de mântuire.

ALEGE UN STUDIU BIBLIC ONLINE.

Sursa: Adventist.org