Deși știm că toată lumea moare, pierderea unei persoane dragi pare nedreaptă – foarte nedreaptă. Adesea exprimăm aceste sentimente prin fraze precum „a plecat prea devreme” sau „avea toată viața înainte”.

Atunci de ce face moartea parte din realitate? De unde a apărut? Și de ce unii oameni „răi” au o viață lungă, în timp ce unii oameni „buni” mor tineri?

Să căutăm răspunsurile în Biblie! Vom afla despre:
• Moarte și formula vieții
• Introducerea conceptului de moarte în Grădina Eden
• Prima crimă și consecințele ei
• Are moartea un scop?
• Remediul lui Dumnezeu pentru moartea veșnică

După cum se întâmplă în cazul multora dintre cele mai dificile întrebări existențiale, Cuvântul lui Dumnezeu deține cheia pentru a înțelege exact ce este moartea și de ce este prezentă în fiecare zi a vieții noastre. Dacă parcurgem Biblia și înțelegem originea și scopul morții putem afla și despre planul lui Dumnezeu de a învinge moartea și de a ne salva pe fiecare de la pieire veșnică.

MOARTEA ȘI FORMULA VIEȚII

Înainte de a putea vorbi despre de unde și cum a apărut moartea, trebuie să avem o idee concretă cu privire la ce este ea. Este un fel de forță sau un eveniment, sau este o ființă conștientă cu pelerină și coasă, precum „îngerul nimicitor” pe care Îl trimite uneori Dumnezeu să aducă pedeapsa (2 Samuel 24:16) sau să lupte împotriva dușmanilor lui Israel (2 Regi 19:35)?

Poate cel mai bun mod de a înțelege ce este moartea presupune a înțelege ce nu este. Dacă înțelegem cum funcționează viața și de unde provine, atunci avem o idee mai clară cu privire la ceea ce ne lipsește după moarte. Iar cel mai bun mod de a înțelege cum funcționează viața este să știm cum a început.

Acest demers ne duce la Geneza, începutul vieții pe Pământ. Pentru Dumnezeu, era a șasea zi a procesului de creare a planetei. El crease deja, prin cuvânt, lumina, cerul, solul și vegetația și a populat planeta cu pești, păsări și animale. Dar ceva încă lipsea – ceva ce necesita o implicare mai personală.

„Domnul Dumnezeu l-a plămădit pe om din țărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viață, și omul a devenit un suflet viu” (Geneza 2:7 EDCR).

Acest act de creație este mai personal și mai intim decât orice altceva făcut de Dumnezeu până atunci. Marea, pământul și animalele fuseseră create prin cuvânt. Acum, El S-a plecat spre pământ și l-a modelat pe om cu propriile mâini, asemenea unui olar care modelează lutul. Iar după ce omul a fost format, Dumnezeu i-a suflat viață în trup, iar omul a devenit viu.

Așadar, Geneza ne prezintă formula de bază a vieții:

Țărână + suflarea de viață de la Dumnezeu = o ființă vie

Această formulă se aplică atât din punct de vedere spiritual, cât și științific. Dacă ai izola elementele de bază care alcătuiesc corpul uman, ai descoperi că suntem în esență pe bază de carbon, din aceleași elemente pe care le găsim când curățăm coșul de fum.

Însă un pumn de praf și funingine nu are emoții. Un pumn de substanțe chimice nu poate gândi, urî sau iubi; nu are personalitate. Aici intervine Dumnezeu. Suflarea de viață dată primului om este cea care ne permite să trăim, să gândim și să simțim.

Aceasta este formula de bază a vieții. Când Dumnezeu îi dă țărânei o scânteie de viață, acesta devine un suflet viu. Și ce se întâmplă când dispare această scânteie? Ei bine, formula se inversează. Ceea ce a fost un suflet viu se întoarce în țărână, descompunându-se în pământ, exact așa cum a spus psalmistul:

„Îți ascunzi Tu Fața, ele tremură; le iei Tu suflarea, ele mor şi se întorc în țărâna lor” (Psalmii 104:29).

Pe scurt, aceasta este moartea.

Este o pierdere a scânteii dătătoare de viață cu care ne-a creat Dumnezeu. Odată pierdută acea scânteie, redevenim simple componente chimice, incapabile să gândească sau să simtă. Regele Solomon a înțeles acest lucru când a scris:

„Cei vii știu că vor muri, dar cei morți nu știu nimic şi nu mai au nicio răsplată, fiindcă până şi amintirea li se uită. Şi dragostea lor, şi ura lor, şi invidia lor au pierit demult, iar ei niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare” (Eclesiastul 9:5-6 EDCR).

Nu este cea mai frumoasă imagine a vieții de apoi. Moartea nu este un bilet spre Cer pentru a fi cu Isus, ci o stare de inconștiență, fără gânduri și emoții. Din fericire, putem să ne agățăm de promisiunea lui Dumnezeu cu privire la înviere. Altfel, moartea ar fi o imagine într-adevăr sumbră.

De ce ar permite un Dumnezeu iubitor o astfel de pierdere? Dacă moartea nu face parte din planul Lui pentru omenire, de ce permite să existe?

Aceasta este o întrebare foarte importantă și, pentru a-i răspunde, va trebui să ne întoarcem în Grădina Eden, locul în care nu a luat naștere doar viața, ci și moartea.

CONCEPTUL DE MOARTE, INTRODUS ÎN GRĂDINA EDEN

Când încercăm să ne imaginăm Grădina Eden, majoritate evocăm o imagine caracterizată de pace, perfecțiune și o frumusețe idilică, ultimul loc pe care l-am asocia cu moartea. Cu toate acestea, moartea a început cu primii noștri părinți în grădina pe care Dumnezeu o crease pentru ei.

Povestea începe în Geneza 3, imediat după ce autorul relatează cum Dumnezeu i-a creat pe Adam și Eva și i-a făcut stăpâni peste toate animalele. Când Dumnezeu i-a așezat pe Adam și pe Eva în grădină, le-a dat instrucțiuni exacte. El i-a spus lui Adam:

„Poți să mănânci în voie din orice pom din grădină, dar din pomul cunoașterii binelui și răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreșit” (Geneza 2:17 EDCR).

Pare destul de clar. O vreme, Adam și Eva au respectat cu credincioșie poruncile lui Dumnezeu. Au îngrijit grădina, au stăpânit peste animale și au mâncat din pomul vieții. Dumnezeu mergea în fiecare zi să se plimbe și să vorbească cu ei, bucurându-se de compania oamenilor extraordinari pe care îi crease. Era paradisul.

Apoi, într-o zi, în timp de trecea pe lângă pomul cunoașterii binelui și răului, Eva a privit în sus și a văzut un șarpe frumos încolăcit printre ramuri. Dintr-o dată, șarpele i-a vorbit.

„El i-a zis femeii: «Oare a spus Dumnezeu cu adevărat să nu mâncați din orice pom din grădină?»

Femeia i-a răspuns șarpelui: «Putem să mâncăm din rodul oricărui pom din grădină. Dar din rodul pomului din mijlocul grădinii, Dumnezeu a zis: „Să nu mâncați din el și să nu vă atingeți de el, ca să nu muriți!”»

Atunci, șarpele i-a zis femeii: «Hotărât că nu veți muri! Dimpotrivă, Dumnezeu știe că, în ziua în care veți mânca din el, vi se vor deschide ochii și veți fi ca Dumnezeu, cunoscând ce este bine și ce este rău.»

Femeia a văzut că pomul era bun de mâncat, că era o încântare pentru ochi și că era de dorit să deschidă cuiva mintea. A luat deci din rodul lui și a mâncat. Apoi i-a dat și bărbatului ei, care a mâncat și el” (Geneza 3:1-6 EDCR).

Iar acesta a fost primul păcat al omenirii, un păcat care a ajuns să fie plătit de fiecare dintre noi printr-o viață de durere și suferință. A reprezentat modul în care omenirea își folosește libertatea de alegere.

Consecințele neascultării lui Adam și a Evei au fost imediate. Biblia spune că de îndată ce au mâncat fructul „li s-au deschis amândurora ochii”. Au văzut că erau goi și s-au grăbit să își facă haine din frunze de smochin.

Aceasta nu fusese niciodată o problemă. Când Dumnezeu i-a creat, erau desăvârșiți, puri și inocenți. Dar când au mâncat fructul au văzut clar greșeala pe care o făcuseră. Pentru prima dată, au avut de ce să se rușineze, au avut ceva de ascuns.

Și s-au ascuns. L-au auzit pe Dumnezeu apropiindu-Se, același Dumnezeu care întotdeauna umblase și vorbise cu ei, creatorul și prietenul lor, și au fugit, ascunzându-se în grădină. Dumnezeu știa unde se aflau și i-a chemat. Știind că nu se poate ascunde la nesfârșit, Adam a ieșit să vorbească cu Dumnezeu.

„«Ți-am auzit glasul în grădină și mi-a fost frică, pentru că sunt gol, așa că m-am ascuns.»

Și Domnul Dumnezeu i-a zis: «Cine ți-a spus că ești gol? Nu cumva ai mâncat din pomul din care îți poruncisem să nu mănânci?»

Omul a răspuns: „Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie cu mine, ea mi-a dat din pom și am mâncat.»

Atunci Domnul Dumnezeu i-a zis femeii: «Ce ai făcut?»

Femeia i-a răspuns: «Șarpele m-a amăgit și am mâncat din pom»” (Geneza 3:10-13 EDCR).

S-au dus zilele inocenței lui Adam și a Evei, când trăiau în armonie și puteau vorbi cu Dumnezeu față în față. Acum se comportau ca niște condamnați vinovați, ascunzându-se de lege și dând vina unul pe celălalt când erau prinși.

O ocazie de răzvrătire nu a deteriorat doar relația lor cu Dumnezeu, ci și relația dintre ei. În timp ce înainte avuseseră o relație perfectă de iubire, acum se învinovățeau unul pe celălalt pentru a-și salva pielea.

Dumnezeu întrerupe acuzațiile și anunță pedeapsa. Adam și Eva I-au întors spatele și au ales să nu se supună legilor Lui, alegând ispita necunoscutului. În plus, au cedat impulsurilor egoiste, întinzând mâna să ia ceva ce știau că nu le aparține pentru că era de dorit să devină „ca Dumnezeu”.

Acest egoism, această nepăsare față de poruncile lui Dumnezeu, a reprezentat începutul păcatului. El a pus stăpânire pe Adam și Eva și i-a afectat aproape instantaneu, de la egoismul de a nu-L asculta pe Dumnezeu și de a fura din pom până la egoismul de a se ghemui de frică și de a da vina pe alții atunci când au fost prinși.

Aceasta este esența păcatului – punerea propriei persoane înaintea celorlalți și înaintea lui Dumnezeu. Și pentru păcatul lor, trebuiau alungați din grădina Eden.

„Domnul Dumnezeu le-a făcut lui Adam şi femeii lui haine din piele şi i-a îmbrăcat cu ele.

Domnul Dumnezeu a zis: «Iată, omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Acum, să nu cumva să-și întindă mâna să ia şi din pomul vieții, să mănânce din el şi să trăiască în veci!» De aceea, Domnul Dumnezeu l-a alungat din grădina Eden ca să lucreze pământul din care fusese luat. Astfel l-a izgonit El pe om; iar la răsăritul grădinii Eden a pus niște heruvimi care să învârtă o sabie învăpăiată, ca să păzească drumul spre pomul vieții” (Geneza 3:21-24 EDCR).

Astfel, Dumnezeu i-a pregătit pe primii oameni pentru viața de afară, dintr-o lume nouă și aspră. A trebuit să folosească piei de animale pentru a-i îmbrăca, înlocuind frunzele de smochin pe care încercaseră să le folosească. Adam și Eva nu mai văzuseră niciodată o ființă murind. Înaintea acelei zile, moartea nici măcar nu existase pentru ei. Dar acum au privit cum Dumnezeu a ucis unele dintre animalele lor iubite pentru ca ei să aibă haine care să le ascundă rușinea.

Vă puteți imagina durerea și regretul care i-au cuprins pe primii doi oameni când au fost alungați din casa lor din grădină și conduși într-o lume ciudată, necunoscută, în care începuseră deja să se facă simțite efectele păcatului.

Dar, oricât de grea ar fi fost suferința lui Adam și a Evei în acele prime zile după ce au părăsit Edenul, ce era mai rău abia urma. Zi de zi, ei realizau cât de mare era prețul păcatului. Au început să înțeleagă la cât de mult au renunțat întorcându-I spatele lui Dumnezeu și respingând Legea Sa. Dar nimic nu i-ar fi putut pregăti pentru ceea ce avea să se întâmple.

PRIMA CRIMĂ – UN OM ÎI IA VIAȚA ALTUIA

Când Dumnezeu i-a alungat pe Adam și Eva din Grădina Eden, El nu i-a lăsat pur și simplu în iarbă și a plecat. Nu i-a lăsat fără speranță. Înainte ca primele ființe umane să înțeleagă pe deplin ce era de fapt păcatul, să înțeleagă pe deplin viața pentru care se angajaseră alegând cunoașterea binelui și a răului, Dumnezeu avea deja un plan pentru a-l combate. Avea un plan pentru a-i răscumpăra pe copiii Săi și a-i aduce înapoi acasă.

El i-a spus Evei despre copiii pe care îi va naște că vor începe o linie importantă de urmași. Din acest neam urma să vină Cineva care va pune capăt păcatului o dată pentru totdeauna.

Această promisiune a unui Salvator care urma să vină i-a făcut pe Adam și Eva să meargă mai departe, așteptând cu nerăbdare ziua în care ar putea fi lăsați să se întoarcă în Eden.

Când Eva a născut primul ei fiu, primul copil născut vreodată în familia omenească, l-a numit Cain. La scurt timp după aceea, ea a dat naștere unui alt fiu pe care l-a numit Abel. Adam și Eva și-au crescut bine fiii și i-au învățat totul despre Dumnezeu, crezând că unul dintre cei doi băieți ai lor ar putea fi Urmașul pe care Dumnezeu Îl promisese, Cel care va distruge păcatul și le va permite să se întoarcă în Eden.

Ei știau că pedeapsa lui Dumnezeu împotriva păcatului nu va dura la nesfârșit. Fără îndoială, sperau ca soluția la păcat să fie găsită în timpul vieții lor. Dar au aflat cât de mult s-au înșelat în scurt timp, atunci când o crimă teribilă s-a abătut asupra tinerei familii omenești: prima crimă din lume.

Cain și Abel creșteau și își descopereau propriile abilități și capacități. Cain era bun la lucratul pământului, cultivând fructe și legume. Abel a devenit un păstor priceput, cu multe turme de oi. A venit timpul ca cei doi frați să își prezinte ofrandele Domnului. Cain a adus cele mai bune fructe pe care le cultivase, iar Abel a adus unele dintre cele mai alese animale din turma sa.

„Domnul a privit cu plăcere către Abel şi jertfa lui, dar către Cain şi jertfa lui n-a privit cu plăcere. Cain s-a mâniat foarte tare şi i s-a posomorât fața. Atunci Domnul i-a zis lui Cain: «De ce te-ai mâniat şi de ce ți s-a posomorât fața? Nu-i așa?

Dacă faci binele, vei fi bine primit, dar dacă nu faci binele, păcatul pândește la ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu să-l stăpânești” (Geneza 4:4-7 EDCR).

Aceste jertfe aduse lui Dumnezeu trebuiau să presupună uciderea unui miel ca simbol al modului în care un Salvator nevinovat urma să se dea într-o zi pe Sine pentru a salva familia omenească. Dar Cain a ales să aducă roadele muncii lui, chiar dacă erau cele mai bune.

Dumnezeu l-a avertizat pe Cain că nu făcuse ceea ce i se ceruse și ce se va întâmpla dacă nu va scăpa de mânie și resentimente. Dar, asemenea părinților săi în Grădina Eden, Cain a ignorat avertismentul lui Dumnezeu. Și-a lăsat emoțiile să se intensifice și să clocotească în interiorul lui.

Într-o zi, Cain l-a chemat pe Abel pe câmp pentru a vorbi cu el. În timp ce vorbeau, furia veninoasă din interiorul lui Cain a început să preia controlul. A continuat să vorbească, devenind din ce în ce mai furios, până când, în cele din urmă, și-a apucat fratele, l-a trântit la pământ și l-a ucis (Geneza 4:8).

Aceasta a fost prima crimă din lume. Un om care și-a ucis propriul frate dintr-o furie oarbă. Dumnezeu a știut de crimă de îndată ce a fost comisă, iar Cain a început să se teamă pentru propria viață. S-a gândit că oricine ar fi aflat despre crimă l-ar fi ucis pe loc pentru ceea ce îi făcuse fratelui său, așa că Dumnezeu l-a trimis în exil într-un ținut îndepărtat din care avea să nu se mai întoarcă niciodată.

Vă puteți imagina prin ce suferință au trecut Adam și Eva. Într-o zi fatidică, și-au pierdut ambii fii. Abia atunci și-au dat seama cât de teribilă era moartea. Au văzut sfârșitul amar al acesteia asupra unei vieți umane. Acum înțelegeau cu adevărat lucrul oribil care se dezlănțuise în lume atunci când ei I-au întors spatele lui Dumnezeu.

Primele capitole din Geneza ne prezintă în mod clar planul lui Dumnezeu de a avea o lume perfectă, răzvrătirea lui Adam și a Evei și consecințele teribile pe care le resimțim și astăzi. Oriunde ne uităm, există dovezi ale stricăciunii aduse lumii de păcat. Pe Pământ nu există nicio persoană care să nu fi avut contact cu moartea, și știm că toți vom muri la un moment dat.

Dar întrebarea rămâne. Are moartea un scop? A fost doar un blestem arbitrar aruncat asupra familiei omenești pentru că a încălcat Legea lui Dumnezeu, sau înseamnă mai mult? Și de ce i-a avertizat Dumnezeu că vor muri chiar în ziua în care vor mânca din pomul cunoașterii binelui și răului?

ARE MOARTEA UN SCOP?

Cartea Geneza ne prezintă o imagine foarte clară cu privire la originea morții și rapiditatea cu care aceasta a afectat rasa umană. Dar de ce ar permite Dumnezeu ca moartea să facă parte din ciclul vieții umane?

La urma urmei, ea nu a făcut niciodată parte din planul Lui cu privire la lume. De ce nu a putut să-i șteargă pur și simplu efectele și să-i lase pe oameni să trăiască în continuare? De ce nu a putut să readucă lumea la starea inițială? Este posibil ca durerea și pierderea cauzate de moarte să facă parte din planul Său? Dacă este astfel, cum poate fi Dumnezeu iubitor?

Există câteva lucruri de care trebuie să ținem cont atunci când răspundem la această întrebare. Primul este că moartea nu este o pedeapsă nemiloasă inventată de Dumnezeu. Moartea este consecința firească atunci când ceva este deconectat de la sursa puterii sale.

Gândește-te la un ventilator electric scos din priză sau la o mașină cu rezervorul spart. Paletele ventilatorului s-ar mai putea învârti câteva momente sau mașina ar putea să mai meargă încă puțin, dar mai devreme sau mai târziu vor încetini până la oprire și vor rămâne nemișcate. Există o cantitate limitată de energie pe care un obiect și-o poate furniza. În cele din urmă, dacă nu este reconectat la sursa de energie, moare.

Moartea urmează același principiu. Păcătuind, Adam și Eva au creat o prăpastie între ei și Dumnezeu. Ei avuseseră o legătură strânsă și plină de iubire cu El, dar când s-au îndoit de bunătatea Lui și au respins Legea Sa, această legătură a fost ruptă.

Adam și Eva au întrerupt legătura dintre ei și Creatorul care le dăduse viață. Și ce se întâmplă atunci când ceva este deconectat de la sursa de viață? Începe să moară.

Într-un act de răzvrătire, primii noștri părinți au decis să rupă relația cu Dumnezeu. Urmașii lor au moștenit această răzvrătire, iar din acel moment familia omenească a mers din rău în mai rău. Toți ne-am comportat exact așa cum au făcut Adam și Eva după ce au mâncat fructul, ascunzându-ne de Dumnezeu și aruncând vina pentru păcatele noastre asupra celor din jur. Am moștenit o înclinație spre egoism, spre neîncredere în ceilalți și spre dorința de a avea tot ce este mai bun pentru noi înșine. Am moștenit păcatul în inimile și mințile noastre, iar Biblia ne spune că „plata păcatului este moartea” (Romani 6:23).

Păcatul pune o barieră între noi și Dumnezeu. Relația față în față pe care omenirea o avea cândva cu El nu mai este posibilă. Oamenii s-au luptat cu această problemă de-a lungul istoriei Pământului. Am fost creați copii ai lui Dumnezeu pentru a avea o relație cu El.

„Nelegiuirile voastre pun un zid de despărțire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund Fața Lui şi-L împiedică să v-asculte” (Isaia 59:2).

Astfel, fără acea legătură strânsă cu Dumnezeu, nu mai avem acces la viața veșnică și la desăvârșirea pe care o aveau odată Adam și Eva. Devenim supuși efectelor păcatului, rănind și fiind răniți de alți oameni și începem să murim. Acum trăim în mijlocul lumii pe care am spus că vrem să o cunoaștem – o lume a binelui și răului.

Nu este cea mai frumoasă imagine și, date fiind durerea și stricăciunea pe care păcatul li le aduce oamenilor în mod regulat, probabil că cei mai mulți dintre noi nu și-ar dori să trăiască veșnic într-o lume păcătoasă, chiar dacă ar fi posibil.

Iar acesta este celălalt lucru de care trebuie să ținem cont. Deși moartea este o consecință tristă și dureroasă a ruperii relației noastre cu Dumnezeu, atunci când blestemul și-a făcut simțit efectul El a pus în ea un pic din mila Sa.

Imaginează-ți o lume foarte asemănătoare cu a noastră. Oamenii mint, fură, se folosesc unii de alții și acționează din mânie. Numai că în această lume, nimeni nu moare. O persoană care și-a petrecut întreaga viață rănindu-i și manipulându-i pe alții va
petrece secole întregi ofilindu-se încet sub propria vină. Cineva care suferă de o boală teribilă provocată de decizii greșite luate an de an va continua să sufere. Nu există remediu, dar cumva, boala nu-i ucide. Pur și simplu continuă să sufere.

Ar permite un Dumnezeu iubitor existența unei astfel de lumi? Ar permite El suferința și durerea continue ale oamenilor pe care i-a creat fără ca ei să le poată pune capăt? Bineînțeles că nu. El a blocat drumul spre Grădina Eden pentru ca nimeni să nu poată mânca din pomul vieții și să trăiască veșnic în păcat.

„Domnul Dumnezeu a zis: «Iată, omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Acum, să nu cumva să-și întindă mâna să ia şi din pomul vieții, să mănânce din el şi să trăiască în veci!»” (Geneza 3:22 EDCR).

Într-un anumit sens, acesta este scopul morții – să împiedice păcatul să facă parte din viața omenirii pentru totdeauna.

Dar Dumnezeu nu a vrut ca omenirea însăși să fie pierdută. De aceea, El a avut un plan de răscumpărare a copiilor Săi prin manifestarea supremă a iubirii perfecte.

REMEDIUL LUI DUMNEZEU PENTRU MOARTE

Când deschidem pentru prima dată Biblia și privim în Cuvântul lui Dumnezeu, vedem o imagine destul de deprimantă. O lume perfectă care a fost distrusă de o decizie fatală. O rasă de oameni, cândva perfectă, care și-a pierdut legătura cu sursa vieții și
a ajuns într-o lume de durere și necazuri cu care urmașii lor sunt nevoiți să se lupte secole la rând.

Dar ne oferă o idee cu privire la motivul pentru care lumea este așa cum este și ce s-a întâmplat în Eden. Înțelegem mai bine de ce natura umană este pervertită, de ce acționăm în mod egoist și îi rănim pe cei pe care îi iubim chiar și atunci când facem tot posibilul să fim buni. Aceste prime capitole din Geneza ne arată clar cât de oribil este păcatul și prețul greu pe care, într-o zi, trebuie să-l plătim cu toții. Prin intermediul Bibliei, înțelegem ce este cu adevărat moartea.

Dar Geneza înseamnă mai mult decât cunoașterea locului în care a apărut moartea. Ea ne oferă, de asemenea, speranță. Aceeași speranță pe care Dumnezeu le-a dat-o lui Adam și Evei atunci când au fost alungați din Grădină. El le-a promis că într-o zi avea să se nască un copil deosebit, un copil care urma să crească pentru a lupta împotriva răului și pentru a pune capăt morții odată pentru totdeauna. Și, deși a durat mai mult decât se așteptau ființele omenești, acel copil a venit și s-a născut într-o iesle din Betleem.

Isus a fost remediul suprem al lui Dumnezeu împotriva morții, singura persoană care a trăit o viață pe Pământ, dar nu a păcătuit niciodată. Și pentru că nu a păcătuit niciodată, Isus a putut să preia pedeapsa pentru păcatele altora. Fiind singura persoană fără păcat, El a purtat vina și rușinea pe care ar fi trebuit să le purtăm noi pentru păcatele noastre. El a luat asupra Lui pedeapsa noastră și a plătit prețul la Calvar, iar oricine Îi acceptă sacrificiul și alege să Îl urmeze nu trebuie să se teamă de moarte.

Isus a plătit deja prețul păcatului pentru noi. Și nu numai atât, ci a și învins moartea, arătând că ea nu mai are o influență permanentă asupra noastră. Cât a fost pe Pământ, a înviat oameni din morți și într-o zi va face același lucru pentru toți cei care aleg să Îl urmeze.

Așadar, suntem în fața unei alegeri. Ce vom face cu păcatul și cu prețul pe care va trebui să îl plătim într-o zi pentru el? Am putea alege să suportăm noi înșine pedeapsa, să continuăm să păcătuim și să plătim prețul morții atunci când va veni momentul. Sau am putea să ne întoarcem la Isus, să-I mărturisim păcatele și să-I permitem să ia povara morții în locul nostru.

Alegându-L pe Isus și urmând calea Lui, putem să ne refacem relația cu Dumnezeu, iar într-o zi să fim cu El în Ceruri.

Acesta este remediul lui Dumnezeu pentru moarte. Aceasta este soluția Lui la problema păcatului cu care ne confruntăm cu toții. El este pregătit și dispus să ne salveze de moarte și de pieire.

Află mai multe despre viață, moarte și planul de mântuire.

ÎNCEPE UN STUDIU BIBLIC ONLINE.

Sursa: Adventist.org