Exploziile zguduiau micile sate din sudul Libanului, în timp ce avioanele zburau deasupra lor, detonând încărcăturile letale. Localnicii, dându-și seama că doar fuga le va salva viețile, au adunat ce au putut, s-au îngrămădit cu bunurile lor în vehicule și s-au alăturat coloanelor lungi de oameni care se îndreptau undeva, oriunde.

Nimeni nu știa unde să meargă, nimeni nu știa unde urma să doarmă în acea noapte, dar acestea erau detalii. Cel mai important gând din inima fiecărui părinte era să își ducă părinții în vârstă și copiii într-un loc sigur. În timp ce coloana lungă de vehicule înainta încet spre Beirut, capitala țării, și spre alte zone sigure, nimeni nu știa că pentru acea noapte, pentru cel mai disperat moment al vieții lor, Dumnezeu pregătise deja o soluție – o soluție care implica Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea.

Relatarea unui martor ocular

Am ajuns în Mouseitbeh, un cartier din centrul agitat a Beirutului. Făcând parte din echipa de comunicare a Uniunii de Misiuni Africa de Nord – Orientul Mijlociu (MENAUM), am vizitat școala adventistă din zonă, care își redeschisese porțile pentru familiile care fugeau din calea conflictului.

Început în octombrie 2023, conflictul se intensificase în ultimele două săptămâni, fiind afectate diferite părți ale Libanului, inclusiv multe orașe din sud, Valea Beqaa, părți din suburbiile sudice ale Beirutului și alte locuri. Locuitorii din aceste zone au fost nevoiți să fugă. Școala a început să fie un loc de refugiu încă din 1978, crize similare având loc în 1982, 1996, 2006 și acum, în 2024. Experiența s-a dovedit neprețuită în actuala situație de criză.

Timp de aproape douăzeci de minute ne-am învârtit pe străzile supraaglomerate, hotărâți să găsim un loc de parcare, deoarece mii de civili s-au refugiat în cartier. Tensiunea se simțea în aer. Cu câteva minute înainte de a ajunge la porțile școlii, inimile noastre ni s-au oprit – două bubuituri au răsunat în tot orașul, provocându-ne fiori pe șira spinării.

Răspuns la un apel urgent

La sosire am fost întâmpinați cu căldură de o parte din personalul vizibil obosit. Cu toate acestea, pe chipul fiecăruia se citea hotărârea. De la izbucnirea conflictului, școala a creat un grup de lucru care a monitorizat situația și a gândit posibile răspunsuri pe baza experiențelor anterioare.

Pe măsură ce tensiunile au escaladat în ultimele luni, planul grupului de lucru a devenit din ce în ce mai concret. Situația a atins rapid un punct critic luni, 22 septembrie, când școala a primit un apel urgent prin care era informată că familii strămutate din cel puțin cinci sate din sudul Libanului urmau să sosească dintr-un moment în altul. Cu puțin timp la dispoziție pentru a pregăti lenjerii de pat, produse de igienă sau alimente, școala și-a deschis totuși porțile.

După ce am fost conduși într-o sală de ședințe cu vedere spre curtea din spate, m-am îndreptat spre fereastră și am privit scena de afară: cel puțin 20 de persoane, majoritatea femei, stăteau cu copiii agățați pe lângă ele, hainele spălate în grabă erau întinse la uscat de-a lungul unei bănci și a unei frânghii. Grupuri de oameni stăteau și discutau în liniște, pe față citindu-li-se greutatea pierderii. Atunci ne-a întâmpinat Dima Choufani, nedormit, și ne-a povestit cum s-au desfășurat evenimentele.

În calitate de lider al grupului de lucru, Dima supervizează îngrijirea, protecția și nevoile de bază ale persoanelor strămutate intern (IDP). Ea era însoțită de sora ei, Jana, care este profesoară a școlii. Directorul Elias Choufani ni s-a alăturat și el mai târziu.

Primirea familiilor strămutate

Marți, 23 septembrie, personalul școlii a primit în jur de 35 de familii cu peste 250 de membri, printre care se numărau 55 de copii cu vârste cuprinse între 1 lună și 15 ani, care căutau refugiu din cauza amenințării bombelor din orașele lor.

„Toate aceste familii vin din sud, unde conflictele sunt mai intense”, a explicat Dima. În prima noapte, familiile au fost nevoite să doarmă pe podea din cauza lipsei așternuturilor adecvate. În ciuda circumstanțelor dificile, grupul de lucru a lucrat neobosit pentru a oferi tot confortul posibil.

„Îngrijirea familiilor necesită o atenție deosebită noaptea, pentru că atunci sunt toți împreună, iar nevoile lor sunt cele mai evidente. Facem tot posibilul, dar condițiile sunt departe de a fi ideale”, a explicat Elias Choufani. „Fac dușuri cu găleți, pentru că nu avem instalații de duș. Nu există intimitate. Mănâncă mâncare gata preparată, deoarece în clădire nu există bucătării.”

Grupul de lucru al școlii a planificat mai multe inițiative pentru a sprijini familiile strămutate, precum un club de lectură și un comitet sportiv. Cu toate acestea, activitățile nu au început încă, deoarece familiile încă se adaptează la această soluție temporară și își deplâng pierderile.

Reacția comunității a fost remarcabilă, profesorii, personalul, părinții, elevii și absolvenții implicându-se toți pentru a ajuta. O mare parte a acestui ajutor a constat din inițiative personale ale membrilor administrației, care au contactat prieteni, rude și colegi de clasă. Această abordare din om în om a creat un lanț de sprijin care în prezent asigură satisfacerea nevoilor de bază ale familiilor.

Toată lumea s-a implicat

În acest moment, fața lui Elias Choufani s-a luminat povestind ceva ce trăise cu o zi înainte. „Un elev din clasa a treia a venit ieri la școală însoțit de părinți și mi-a spus: «Vreau să ajut. Vreau să donez un sistem de filtrare a apei». A fost ceva mic, dar a fost fericit să contribuie, iar eu nu mi-am putut stăpâni bucuria de a-i vedea pe elevii noștri făcând tot posibilul pentru a ajuta în orice fel.”

Toți cei din Mouseitbeh sunt implicați non-stop, 18 ore pe zi, în numeroase activități. „Întotdeauna este ceva de făcut, un mod de a ajuta. Nu există nici măcar un minut în care să nu se întâmple nimic”, a declarat Dima Choufani.

Deși criza continuă fără să se întrevadă sfârșitul, școala se află la limită. „Suntem acum la capacitate maximă”, a declarat Jana, unul dintre profesorii implicați. „Am primit cât de multe familii am putut, iar resursele noastre sunt întinse la limită. Avem nevoie urgentă de sprijin susținut pentru a continua să ne ocupăm de aceste familii strămutate.”

„Este frustrant pentru noi toți să știm că aceste familii au nevoie de lucruri esențiale, să vedem pierderile suferite și să simțim că nu putem face mare lucru pentru a le ajuta”, a adăugat Jana. „Dar vrem să ajutăm. Toată lumea vrea să ajute. Ne doare inima pentru că am vrea să putem face mai mult.”

Un mod de a trăi credința

Am întrebat-o pe Jana cum am putea ajuta. Ne-a spus că este îngrijorată pentru familiile care au mare nevoie de produse de igienă de bază, alimente, lenjerie de pat, (…) îmbrăcăminte și articole pentru bebeluși. Situația actuală este și mai complicată din cauza crizei economice cu care se confruntă Libanul, prețurile pentru bunurile de bază crescând vertiginos. O saltea uzată care în mod normal e echivalentul a 30 de lei a ajuns recent la 230. Dar școala face tot posibilul să se descurce cu fondurile limitate, deși nevoile depășesc cu mult resursele disponibile.

„În ciuda acestor provocări, pentru noi, acesta este un mod de a ne trăi credința. Ne demonstrăm identitatea – identitatea Bisericii noastre, identitatea noastră creștină, identitatea noastră umană – prin acțiune. Personalul nostru este ca o familie. Suntem o familie. Avem grijă unii de alții și ne susținem reciproc în timp ce lucrăm intens pentru a fi martori.”

Dedicarea personalului școlii nu a trecut neobservată. Membrii comunității l-au luat pe Choufani deoparte și i-au spus: „Nimeni altcineva nu face ceea ce faceți voi”, însă de-a lungul drumului spre școala adventistă, sunt cel puțin alte șapte școli și toate sunt la capacitate maximă, adăpostind mai mult de 1.500 de persoane strămutate.

Deși criza continuă, fără a se întrezări un sfârșit clar și cu incertitudinea că aceste familii se vor putea întoarce vreodată la casele lor, școala adventistă din Beirut reprezintă o rază de speranță. Ea întruchipează principiile compasiunii, slujirii și comunității care se află în centrul educației adventiste.

Sursa: Adventist Review