Dumnezeu a revărsat daruri spirituale asupra tuturor membrilor bisericii Sale din orice generaţie, pe care fiecare membru trebuie să le folosească într-o slujire plină de iubire şi pentru binele comun al bisericii şi al omenirii. Date prin intermediul Duhului Sfânt, care le împarte fiecărui membru după cum voieşte, darurile aduc cu ele toate aptitudinile şi capacităţile de slujire de care are nevoie biserica pentru a-şi îndeplini funcţiile stabilite de Dumnezeu. Conform Sfintelor Scripturi, aceste daruri presupun activităţi de slujire, precum darul vindecării, al credinţei, al profeţiei, predicării, învăţării altora, al administrării, împăcării, compasiunii, slujirii din iubire până la sacrificiu de sine, pentru ajutarea şi încurajarea oamenilor. Unii membri sunt chemaţi de Dumnezeu şi înzestraţi de Duhul Sfânt pentru îndeplinirea funcţiilor recunoscute de către biserică în lucrarea de pastoraţie, cea evanghelistică, apostolică şi de învăţare a altora, lucrări necesare în mod deose­bit pentru pregătirea membrilor în vederea slujirii, pentru dezvoltarea bisericii şi atingerea maturităţii spirituale, precum şi pentru realizarea unităţii în credinţă şi în cunoaşterea lui Dumnezeu. Când membrii folosesc aceste daruri spirituale, ca nişte administratori credincioşi ai harului felurit al lui Dumnezeu, biserica este ocrotită de influenţele distructive ale falselor învăţături, progresează cu puterea de creştere ce vine de la Dumnezeu şi se zideşte în credinţă şi dragoste.
(Rom. 12,4-8; 1 Cor. 12,9-11.27.28; Ef. 4,8.11-16; Fapte 6,1-7; 1 Tim. 3,1-13; 1 Petru 4,10.11.)

Cuvintele pe care Isus le-a rostit chiar înainte să Se înalţe la cer aveau să schimbe istoria. „Duceţi-vă în toată lumea”, le-a poruncit El ucenicilor „şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură” (Marcu 16,15).

În toată lumea? La orice făptură? Ucenicii trebuie să fi conside­rat că era o sarcină imposibilă. Domnul Hristos, sesizând neputinţa lor, i-a sfătuit să nu părăsească Ierusalimul, ci să „aştepte acolo făgăduinţa Tatălui”. Apoi, i-a asigurat: „Veţi primi o putere când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului” (Fapte 1,4.8).

După înălţarea lui Isus, ucenicii au petrecut mult timp în ru­găciune. Armonia şi umilinţa au luat locul discordiei şi geloziei, care tulburaseră o mare parte din timpul lor petrecut cu Isus. Ucenicii au fost convertiţi. Relaţia lor strânsă cu Hristos şi unitatea ce rezultă din aceasta au fost necesare pregătirii pentru revărsarea Duhului Sfânt.

După cum Isus a primit o ungere specială cu Duhul Sfânt, care să-L facă capabil pentru lucrarea Sa (Fapte 10,38), tot astfel ucenicii au primit botezul Duhului Sfânt (Fapte 1,5) pentru a-i face în stare să dea mărturie. Rezultatele au fost electrizante. În ziua în care L-au primit în dar pe Duhul Sfânt, ei au botezat 3.000 de persoane (vezi Fapte 2,41).

Darurile Duhului Sfânt

Hristos a ilustrat darurile Duhului Sfânt cu o parabolă: „Împărăţia cerurilor se va asemăna cu un om care, când era să plece într-o altă ţară, i-a chemat pe robii săi şi le-a încredinţat avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia, doi, şi altuia, unu, fiecăruia, după puterea lui şi a plecat” (Matei 25,14.15).

Omul care a plecat în călătorie într-o altă ţară Îl reprezintă pe Hristos mergând la cer. Robii omului sunt urmaşii Săi, care au fost „cumpăraţi cu un preţ” (1 Cor. 6,20) – „cu sângele scump al lui Hristos” (1 Petru 1,19). Hristos i-a răscumpărat în vederea lucrării de slujire, iar ei nu mai trăiesc „pentru ei înşişi, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor. 5,15).

Hristos i-a dat fiecărui slujitor bunuri în raport cu capacitatea lui şi i-a arătat „fiecăruia datoria lui” (Marcu 13,34). Alături de alte daruri şi aptitudini (vezi cap. 21 al cărţii de faţă), aceste „bunuri” reprezintă darurile speciale date de Duhul.[1]

Într-un sens special, Hristos i-a oferit aceste daruri spirituale bisericii Sale la Ziua Cincizecimii. Când El „S-a suit sus”, spunea Pa­vel, „le-a dat daruri oamenilor”. Astfel că „fiecăruia dintre noi, harul i-a fost dat după măsura darului lui Hristos” (Ef. 4,8.7). Duhul Sfânt este instrumentul prin care El oferă „fiecăruia în parte, cum voieşte”
(1 Cor. 12,11) aceste daruri, care să facă biserica în stare să aducă la îndeplinire lucrarea ce i-a fost încredinţată.

Scopul darurilor spirituale

Duhul Sfânt îi conferă o capacitate specială unui membru, făcându-l în stare să ajute biserica să-şi aducă la îndeplinire misiunea ei divină.

Armonie în interiorul bisericii. Biserica din Corint nu ducea lipsă de vreun dar spiritual (1 Cor. 1,4.7). Dar, din nefericire, membrii se certau între ei, ca nişte copii, cu privire la care daruri erau mai importante.

Preocupat de divizările din comunitatea lor, Pavel le-a scris corintenilor despre adevărata natură a acestor daruri şi cum trebuie să acţioneze ele. Darurile spirituale, explica el, sunt daruri ale harului. De la acelaşi Spirit vin „felurite daruri”, care duc la „felurite slujbe” şi „felurite lucrări”. Dar Pavel subliniază faptul că este „acelaşi Dumnezeu, care lucrează totul în toţi” (1 Cor. 12,4-6).

Duhul distribuie daruri fiecărui credincios pentru consolidarea bisericii. Nevoile lucrării lui Dumnezeu sunt cele care determină ce şi cui distribuie Duhul. Nu toţi primesc aceleaşi daruri. Pavel spunea că Duhul îi dă unuia înţelepciune, altuia, cunoştinţă, altuia, credinţă, altuia, darul minunilor, altuia, darul prorociei, altuia, darul de a cerceta duhurile, altuia, darul vorbirii în limbi şi altuia, darul tălmăcirii limbilor. „Dar toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh, care îi dă fiecăruia în parte cum voieşte” (vers. 11). Recunoştinţa pentru acţiunea unui dar în biserică trebuie să fie îndreptată spre Dătător, nu spre persoana care exercită darul. Şi, pentru că darurile sunt ofe­rite pentru biserică, nu pentru individ, cei care le primesc nu trebuie să le considere proprietate personală.

Deoarece Duhul împarte darurile după cum voieşte El, niciun dar nu trebuie să fie dispreţuit sau socotit fără valoare. Niciun membru al bisericii nu are dreptul să fie arogant ca urmare a unei numiri sau poziţii deosebite şi nimeni n-ar trebui să se simtă inferior din cauza deţinerii unei poziţii umile.

1. Modul de funcţionare. Pavel a folosit corpul omenesc pentru a ilustra armonia în diversitatea darurilor. Corpul are multe părţi şi fiecare îşi aduce contribuţia într-un mod unic. „Acum dar Dumnezeu a pus mădularele în trup, pe fiecare aşa cum a voit El” (vers. 18).
Nicio parte a corpului nu ar trebui să-i spună alteia: „N-am nevoie de tine!” Ele toate sunt dependente unele de altele şi „mădularele trupului care par mai slabe sunt de neapărată trebuinţă şi părţile trupului care par vrednice de mai puţină cinste le îmbrăcăm cu mai multă podoabă. Aşa că părţile mai puţin frumoase ale trupului nostru capătă mai multă frumuseţe, pe când cele frumoase n-au nevoie să fie împodobite. Dumnezeu a întocmit trupul în aşa fel ca să dea mai multă cinste mădularelor lipsite de cinste” (vers. 21-24).

Lipsa sau îmbolnăvirea unui organ va afecta întregul corp. Dacă trupul nu are creier, stomacul nu va funcţiona; dacă nu are stomac, creierul este nefolositor. Tot astfel şi biserica va suferi dacă vreun membru, indiferent cât de umil ar fi el, lipseşte.

Anumite părţi ale corpului care structural sunt mai slabe au nevoie de o protecţie deosebită. Se poate trăi fără o mână sau fără un picior, dar nu fără ficat, inimă sau plămâni. În mod normal, noi ne expunem faţa şi mâinile, dar acoperim celelalte părţi ale corpului cu haine, din motive de modestie sau decenţă. Departe de a preţui mai puţin darurile mai mici, mai neînsemnate, noi trebuie să le tratăm cu o mai mare grijă, pentru că sănătatea bisericii depinde de ele.

Dumnezeu a intenţionat ca prin împărţirea darurilor spirituale în biserică să prevină „dezbinarea în trup” şi să genereze un spirit de armonie şi dependenţă, astfel încât „mădularele să îngrijească deopotrivă unele de altele. Şi dacă suferă un mădular, toate mădu­larele suferă împreună cu el; dacă este preţuit un mădular, toate mădularele se bucură împreună cu el” (vers. 25, 26). Tot astfel, când un credincios suferă, întreaga biserică trebuie să cunoască acest lucru şi să contribuie la alinarea suferinţei. Numai când această persoană este refăcută, însănătoşită, numai atunci sănătatea bisericii este asigurată.

După discutarea valorii şi importanţei fiecărui dar, Pavel le enumeră pe unele dintre ele: „Şi Dumnezeu a rânduit în biserică, întâi apostoli, al doilea, proroci; al treilea, învăţători; apoi pe cei ce au darul minunilor; apoi pe cei ce au darul tămăduirilor, cârmuirilor şi vorbirii în felurite limbi” (vers. 28; cf. Ef. 4,11). Deoarece niciun membru nu are toate darurile, el îi încurajează pe toţi să-şi dorească „darurile cele mai bune” (vers. 31), referindu-se la acelea care sunt cele mai folositoare în biserică.[2]

2. O dimensiune indispensabilă. Darurile Duhului Sfânt nu sunt totuşi suficiente în ele însele. Există „o cale nespus mai bună” (vers. 31). În timp ce darurile de la Duhul Sfânt vor dispărea la revenirea Domnului Hristos, roadele Duhului Sfânt vor fi veşnice. Aceste roade constau în virtutea eternă a iubirii şi în pacea, bunătatea şi neprihănirea pe care iubirea le aduce cu ea (vezi Gal. 5,22.23; Ef. 5,9). În timp ce profeţia, sau prorocia, vorbirea în limbi şi cunoştinţa vor dispărea, credinţa, speranţa şi dragostea vor rămâne. „Dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (1 Cor. 13,13).[3]
Această dragoste dată de Dumnezeu (agape, în limba greacă) este o dragoste care se sacrifică, o dragoste care se dăruieşte (1 Cor. 13,4-8). Ea este „cel mai înalt tip de iubire, care recunoaşte ceva de valoare în persoana sau obiectul iubit; o iubire bazată pe principiu, nu pe sentiment; o iubire ce izvorăşte din respectul faţă de calităţile admirabile ale obiectului ei.”[4] Darurile lipsite de iubire generează confuzie şi dezbinare în biserică. „Calea nespus mai bună” este deci aceea ca fiecare, odată cu darurile spirituale, să aibă această iubire în totul neegoistă. „Urmăriţi dragostea. Umblaţi şi după darurile duhovniceşti” (1 Cor. 14,1).

Trăind spre slava lui Dumnezeu. Pavel vorbeşte despre darurile spirituale şi în Epistola către Romani. Făcând apel la fiecare credincios să trăiască spre slava lui Dumnezeu (Rom. 11,36 – 12,2), Pavel foloseşte din nou părţile corpului pentru a ilustra diversitatea şi totuşi unitatea ce-i caracterizează pe credincioşii care se strâng în biserică (vers. 3-6).

Atunci când recunosc faptul că atât credinţa, cât şi darurile spirituale au ca sursă harul lui Dumnezeu, credincioşii rămân smeriţi. Cu cât îi sunt date unui credincios mai multe daruri şi cu cât este mai mare influenţa lui spirituală, cu atât mai mare trebuie să fie dependenţa lui de Dumnezeu.

În acest capitol, Pavel enumeră următoarele daruri: prorocia (vorbirea inspirată, proclamarea), slujba (slujirea, servirea), învăţarea altora, îmbărbătarea (sfătuirea, încurajarea), dărnicia, conducerea şi mila (compasiunea). Ca şi în 1 Corinteni 12, încheie prezentarea cu cel mai mare principiu al creştinismului – iubirea (vers. 9).

Petru abordează tema darurilor spirituale pe fundalul faptului că sfârşitul tuturor lucrurilor „este aproape” (1 Petru 4,7). Urgenţa momentului îi obligă pe credincioşi să-şi folosească darurile. „Ca nişte buni ispravnici ai harului felurit al lui Dumnezeu”, spunea el, „fiecare din voi să le slujească altora după darul pe care l-a primit” (vers. 10). Asemenea lui Pavel, Petru a predicat faptul că aceste daruri nu sunt pentru glorificarea eului, ci pentru ca „în toate lucrurile să fie slăvit Dumnezeu” (vers. 11). Şi el asociază acestor daruri iubirea (vers. 8).

Creşterea bisericii. În cea de-a treia şi ultima examinare a darurilor spirituale, Pavel îi îndeamnă pe credincioşi: „Purtaţi-vă într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduiţi-vă unii pe alţii în dragoste şi căutaţi să păstraţi unirea Duhului prin legătura păcii” (Ef. 4,1-3).

Darurile spirituale contribuie la cultivarea unei unităţi ce face ca biserica să crească. Fiecare credincios a primit „harul… după măsura darului lui Hristos” (vers. 7).

Domnul Hristos, personal, „i-a dat pe unii apostoli, pe alţii, proroci, pe alţii, evanghelişti, pe alţii, păstori şi învăţători”. Aceste daruri sunt oferite în vederea slujirii, pentru „desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos, până vom ajunge cu toţii la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (vers. 11-13). Aceia care primesc daruri spirituale trebuie, în mod deosebit, să le slujească semenilor, instruindu-i în vederea acelui tip de slujire ce corespunde darurilor primite. Aceasta zideşte biserica spre a ajunge la o maturitate care să atingă înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos.

Aceste acte de slujire fac să crească stabilitatea spirituală şi întăresc apărarea bisericii împotriva falselor învăţături, astfel încât credincioşii să nu mai fie copii, „plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire; ci, credincioşi adevărului, în dragoste, să [crească] în toate privinţele, ca să ajung[ă] la Cel ce este Capul, Hristos” (vers. 14,15).

În cele din urmă, în Hristos, darurile spirituale aduc atât unitate, cât şi prosperitate în biserică: „Din El, tot trupul, bine închegat şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei, şi se zideşte în dragoste” (vers. 16). Pentru ca biserica să experimenteze dezvoltarea dorită de Dumnezeu, fiecare membru trebuie să folosească darurile harului pe care El i le dă.

Ca rezultat, comunitatea de credincioşi cunoaşte o dublă creştere – o creştere în numărul membrilor şi o creştere a darurilor spirituale individuale. Şi, din nou, iubirea este o parte esenţială, pentru că biserica poate să realizeze această consolidare şi creştere numai dacă foloseşte cu iubire aceste daruri.

Implicaţii ale darurilor spirituale

O slujire comună. Scriptura nu susţine părerea conform căreia pastorii trebuie să slujească, în timp ce membrii laici n-au altceva de făcut decât să încălzească băncile din biserică şi să aştepte să fie hrăniţi. Atât pastorii, cât şi membrii laici formează biserica, „un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui” (1 Petru 2,9). Împreună, ei sunt responsabili de binele şi prosperitatea bisericii. Sunt chemaţi să lucreze împreună, fiecare după darul special primit de la Hristos. Diversitatea darurilor duce la o varietate a slujirii sau a funcţiilor, toate unindu-se în mărturia lor comună pentru lărgirea împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru pregătirea lumii în vederea întâlnirii cu Mântuitorul (Mat. 28,18-20; Apoc. 14,6-12).

Rolul corpului pastoral. Doctrina darurilor spirituale aşază pe umerii pastorului responsabilitatea instruirii congregaţiei. Dumnezeu a numit apostoli, profeţi, evanghelişti, pastori şi educatori, pentru a înzestra poporul Său în vederea slujirii. „Pastorii nu trebuie să facă lucrarea care aparţine bisericii locale, epuizându-se pe ei şi împiedicându-i pe alţii să-şi îndeplinească îndatoririle. Ei trebuie să-i înveţe pe membri cum să lucreze în biserică şi în societate.”[5]

Pastorul care nu are darul instruirii nu aparţine lucrării pastorale, ci unei alte ramuri a lucrării lui Dumnezeu.[6] Succesul planului lui Dumnezeu pentru biserică depinde de dispoziţia şi capacitatea pastorilor ei de a-i instrui pe membri să folosească darurile date lor de Dumnezeu.

Darurile şi misiunea. Dumnezeu oferă daruri spirituale pentru folosul întregului corp, nu al persoanelor care le primesc. Şi, aşa după cum primitorul nu primeşte darul pentru sine, tot astfel biserica nu primeşte totalitatea darurilor pentru ea. Dumnezeu înzestrează comunitatea bisericii cu daruri ca s-o pregătească pentru a-şi împlini misiunea pe care i-a dat-o El în lume.

Darurile spirituale nu sunt o răsplată pentru un lucru bine făcut, ci sunt instrumente pentru ca respectivul lucru să fie bine făcut. De obicei, Duhul oferă daruri compatibile cu darurile naturale ale persoanei, căci darurile naturale, în ele însele, nu sunt daruri spirituale. Este necesară naşterea din nou pentru ca un credincios să fie revigorat de Duhul Sfânt. Noi trebuie să fim născuţi din nou pentru a fi înzestraţi cu daruri spirituale.

Unitate în diversitate, nu uniformitate. Unii creştini încearcă să-i facă pe toţi ceilalţi credincioşi asemenea lor. Acesta este planul omului, nu al lui Dumnezeu. Faptul că biserica rămâne unită, în ciuda diversităţii darurilor spirituale, arată natura complementară a darurilor. Aceasta înseamnă că progresul bisericii lui Dumnezeu depinde de fiecare credincios. Dumnezeu intenţionează ca toate darurile, toate tipurile de slujire şi toate acţiunile din cadrul bisericii să se împletească în lucrarea de zidire, pe temelia pusă de biserică de-a lungul timpului. În Isus Hristos, piatra din capul un­ghiului, „toată clădirea, bine închegată, creşte ca să fie un templu sfânt în Domnul” (Ef. 2,21).

Scopul darurilor: a da mărturie. Credincioşii primesc o diversitate de daruri, ceea ce demonstrează faptul că fiecare are o misiune individualizată. Cu toate acestea, fiecare credincios trebuie să fie în stare să dea mărturie despre credinţa sa, împărtăşindu-le şi altora, spunându-le ce a făcut Dumnezeu în viaţa lui. Scopul pentru care Dumnezeu oferă fiecare dar, indiferent care este acela, este de a-l face pe posesorul lui în stare să dea mărturie.

Insuccesul folosirii darurilor spirituale. Credincioşii care refuză să-şi folosească darurile spirituale nu numai că îşi vor da seama că darurile lor se atrofiază, dar îşi pun şi viaţa veşnică în pericol. Cu o preocupare plină de iubire, Isus a avertizat solemn că slujitorul care nu-şi foloseşte talantul nu este decât „un rob viclean şi leneş”, care va ajunge să piardă răsplata veşnică (Mat. 25,26-30).[7] Robul necre­dincios admite de bunăvoie că eşecul lui a fost deliberat şi premeditat. Astfel, a trebuit să-şi asume răspunderea pentru eşecul său. „În marea zi finală a judecăţii, aceia care s-au lăsat purtaţi de val încoa­ce şi-ncolo, refuzând ocazii şi micşorându-şi responsabilităţile, vor fi aşezaţi de către Marele Judecător între făcătorii de rele.”[8]

Descoperirea darurilor spirituale

Pentru ca membrii să fie implicaţi cu succes în misiunea bisericii, ei trebuie să îşi înţeleagă darurile. Darurile funcţionează ca o busolă, direcţionându-l pe posesor spre slujire şi spre a se bucura de o viaţă împlinită (Ioan 10,10). Dacă noi „nu ne hotărâm (sau, pur şi simplu, neglijăm) să ne recunoaştem, să ne dezvoltăm şi să ne exercităm darurile, biserica va fi mai puţin decât poate să fie, mai puţin decât Dumnezeu a intenţionat ca ea să fie”.[9]

Procesul descoperirii darurilor noastre spirituale[10] trebuie să aibă următoarele caracteristici:

Pregătire spirituală. Apostolii s-au rugat cu stăruinţă pentru destoinicia de a rosti cuvinte care să-i conducă pe păcătoşi la Hristos. Ei au dat la o parte diferenţele dintre ei şi dorinţa de supremaţie care stătuse între ei. Mărturisirea păcatului şi pocăinţa i-au adus într-o strânsă legătură cu Hristos. Aceia care Îl acceptă astăzi pe Hristos au nevoie de o experienţă asemănătoare în pregătirea lor pentru bo­tezul Duhului Sfânt.

Botezul Duhului nu este un eveniment unic; noi îl putem trăi zilnic.[11] Avem nevoie să insistăm înaintea Domnului pentru acest botez, pentru că el îi dă bisericii puterea de a da mărturie şi de a vesti Evanghelia. Pentru a face acest lucru, trebuie să ne supunem viaţa continuu lui Dumnezeu, rămânând pe deplin în Hristos, cerându-I înţelepciunea de a ne descoperi darurile (Iacov 1,5).

Studierea Scripturii. Studierea, cu rugăciune, a ceea ce ne în­vaţă Noul Testament despre darurile spirituale îi permite Duhului Sfânt să ne impresioneze mintea cu lucrarea deosebită pe care El o are pentru noi. Este important să credem că Dumnezeu ne-a dat cel puţin un dar care să fie folosit în slujirea Sa.

Deschidere faţă de călăuzirea Providenţei. Noi nu putem să folosim Duhul, ci Duhul Sfânt este Acela care ne foloseşte pe noi, pentru că Dumnezeu este Cel care lucrează în poporul Său „şi voinţa, şi înfăptuirea… după plăcerea Lui” (Fil. 2,13). Este un privilegiu să activăm în orice ramură a lucrării pe care ne-o prezintă Dumnezeu, în providenţa Sa. Noi trebuie să-I dăm ocazia de a lucra prin alţii, ca aceştia să solicite ajutorul nostru. Astfel, trebuie să fim gata să răspundem la nevoile bisericii ori de câte ori este necesar. Nu trebuie să ne temem să încercăm lucruri noi, dar trebuie să ne simţim, de asemenea, liberi să-i informăm pe aceia care ne solicită ajutorul despre talentele şi experienţa noastră.

Confirmarea din partea corpului bisericii. Deoarece Dumnezeu ne acordă aceste daruri pentru zidirea bisericii Sale, ne putem aştepta ca o confirmare finală a darurilor noastre să vină din partea trupului lui Hristos, nu din partea propriilor noastre simţăminte. Ade­sea, este mult mai dificil a recunoaşte propriile daruri decât pe cele ale altora. Nu numai că trebuie să fim dispuşi să ascultăm ce au alţii de spus despre darurile noastre, dar este important şi să recunoaştem şi să confirmăm darurile date altora de Dumnezeu.

Nimic nu este mai entuziasmant şi nimic nu generează mai bine senzaţia de împlinire decât faptul de a şti că noi ocupăm poziţia sau împlinim lucrarea pe care Providenţa ne-a hotărât-o. Ce binecuvântare este pentru noi să folosim în slujba Sa darul deosebit pe care Hristos ni l-a dat prin Duhul Sfânt! Domnul Hristos Îşi doreşte mult să ne ofere darurile harului Său! Astăzi, putem să acceptăm invitaţia Sa şi să descoperim ce pot să facă darurile Sale într-o viaţă umplută cu Duhul Sfânt!

[1] Vezi E. G. White, Parabolele Domnului Hristos, p. 327, 328. Nu putem face întotdeauna distincţie între capacităţile supranaturale, cele moşte­nite şi cele dobândite. În aceia care sunt sub controlul Duhului Sfânt, aceste capacităţi par adesea că se împletesc.

[2] Vezi Richard Hammill, „Spiritual Gifts in the Church Today”, Ministry, iulie 1982, p. 15, 16.

[3] În sensul cel mai larg al cuvântului, dragostea este un dar de la Dumnezeu, căci toate lucrurile bune vin de la El (Ioan 1,17). Ea este unul dintre roadele Duhului (Gal. 5,22), însă nu este un dar spiritual, în sensul că Duhul Sfânt le-a dat acest dar unor credincioşi, dar nu l-a dat tuturor. Fiecare om trebuie să „urmărească dragostea” (1 Cor. 14,1).

[4] Comentariul biblic adventist, vol. 6, p. 778.

[5] White, „Appeals for Our Missions” în Historical Sketches of the Foreign Missions of the Seventh-day Adventists (Basel, Elveţia: Imprimerie Polyglotte, 1886), p. 291; cf. Rex D. Edwards, A New Frontier – Every Believer a Minister, [Mountain View, CA.: Pacific Press, 1979] p. 58-73).

[6] Cf. J. David Newman, „Seminar in Spiritual Gifts”, manuscris nepublicat, p. 3.

[7] Cu referire la seriozitatea acestei condiţii, vezi White, „Home Discipline”, Review and Herald, 13 iunie 1882, p. 1.

[8] Comentariul biblic adventist, vol. 5, p. 511.

[9] Don Jacobsen, „What Spiritual Gifts Mean to Me”, Adventist Review, 25 de­cembrie 1986, p. 12.

[10] Vezi Roy C. Naden, Discovering Your Spiritual Gifts, (Berrien Springs MI: Institute of Church Ministry, 1982); Mark A. Finley, The Way to Adventist Church Growth, (Siloam Springs, AR: Concerned Communications, 1982); C. Peter Wagner, Your Spiritual Gifts Can Help Your Church Grow (Glendale, CA: Regal Books, 1979).

[11] Cf. White, Faptele apostolilor, p. 50; White, Sfaturi pentru părinţi, educatori şi elevi, 1943, p. 131.