Biserica este un corp de credincioşi, compus din mulţi membri, chemaţi din toate naţiunile, limbile şi popoarele. În Hristos, noi suntem o nouă creaţie; deosebirile de rasă, cultură, educaţie şi naţionalitate, precum şi diferenţele dintre cei de sus şi cei de jos, dintre cei bogaţi şi cei săraci, dintre bărbaţi şi femei nu trebuie să genereze dezbinări între noi. Suntem cu toţii egali în Hristos, care, prin acelaşi Spirit, ne-a legat printr-o comuniune unică de El şi unii de alţii; noi trebuie să slujim şi să fim slujiţi fără discriminare şi prejudecăţi. Prin descoperirea lui Isus Hristos în Scriptură, noi împărtăşim aceeaşi credinţă şi speranţă şi le oferim tuturor oamenilor o mărturie unanimă. Această unitate are drept sursă unitatea Treimii divine, care ne-a adoptat ca să fim copii ai Săi. (Rom. 12,4.5; 1 Cor. 12,12-14; Mat. 28,19.20; Ps. 133,1.2; 2 Cor. 5,16.17; Fapte 17,26.27; Gal. 3,27.29; Col. 3,10-15; Ef. 4,14-16; 4,1-6; Ioan 17,20-23.)

Terminându-Şi lucrarea pe pământ (Ioan 17,4), Isus, chiar în seara dinaintea morţii Sale, nu înceta să fie preocupat de situaţia ucenicilor Săi.

Gelozia a dus la ceartă cu privire la cine va fi cel mai mare şi cui i se vor atribui cele mai înalte poziţii în împărăţia lui Hristos. Explicaţia lui Isus că umilinţa era esenţială în împărăţia Sa şi că adevăraţii Săi urmaşi aveau să fie slujitori, sacrificându-se bucuroşi fără să aştepte nici chiar un „mulţumesc” în schimb, părea să fi căzut în urechi surde (Luca 17,10). Însuşi exemplul pe care El li l-a dat, aplecându-Se să le spele picioarele când niciunul dintre ei nu făcuse acest lucru din cauza înţelesurilor pe care le-ar fi avut acest gest, părea că fusese în zadar (vezi cap. 16 al cărţii de faţă).

Isus este iubire. Bunătatea Lui a făcut ca masele să-L urmeze. Neînţelegând această iubire neegoistă, ucenicii Săi au fost stă­pâ­niţi de puternice prejudecăţi faţă de cei ce nu erau iudei, faţă de femei, „păcătoşi” şi săraci, ceea ce îi împiedica să vadă iubirea atotcu­prinzătoare a lui Hristos, care îi includea şi pe aceşti renegaţi ai societăţii. Când L-au găsit stând de vorbă cu o samariteancă de proastă reputaţie, ucenicii încă nu învăţaseră faptul că holdele ce erau coapte, gata pentru seceriş, cuprindeau diferite soiuri de grâu, gata să fie secerate.

Dar Hristos nu putea fi influenţat de tradiţie, de opinia publică şi nici chiar de părerea familiei. Iubirea Sa de nereţinut a coborât până la fiinţa umană decăzută, refăcând-o. O astfel de iubire, care avea să-i distingă de mulţimea nepăsătoare, urma să fie semnul adevăraţilor ucenici. Ei trebuiau să iubească aşa cum a iubit El. Lumea trebuia să fie întotdeauna în stare să-i deosebească pe creştini – nu datorită mărturisirii lor de credinţă, ci datorită manifestării iubirii lui Hristos în ei (Ioan 13,34-35).

Astfel, chiar şi în Grădina Ghetsemani, principala preocupare a Domnului Hristos a fost unitatea bisericii Sale – a acelora care au ieşit „din lume” (Ioan 17,6). El a pledat înaintea Tatălui Său pentru o unitate a bisericii asemănătoare aceleia cunoscute de Dumnezeire: „Mă rog ca toţi să fie una, cum Tu, Tată, eşti în Mine şi Eu, în Tine; ca şi ei să fie una în Noi, pentru ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis” (Ioan 17,21).

O astfel de unitate e instrumentul cel mai puternic de mărturisire a lui Hristos, deoarece demonstrează iubirea neegoistă a lui Hristos pentru omenire. El a spus: „Eu, în ei şi Tu, în Mine; pentru ca ei să fie în chip desăvârşit una, ca să cunoască lumea că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit, cum M-ai iubit pe Mine” (Ioan 17,23).

Unitatea biblică şi biserica

La ce fel de unitate se referă Domnul Hristos pentru biserica vizibilă de astăzi? Cum este posibilă o astfel de iubire şi unitate? Care este temelia ei? Care sunt componentele ei? Obligă la uniformitate sau permite diversitatea? Cum funcţionează această unitate?

Unitate datorită Duhului. Duhul Sfânt este forţa activă care conduce la unitatea bisericii. Prin El, credincioşii sunt conduşi la biserică. Prin El, ei sunt „botezaţi de un singur Duh, ca să alcătu[iască] un singur trup” (1 Cor. 12,13). Aceşti membri botezaţi trebuie să aibă o unitate pe care Pavel o descrie ca fiind „unirea Duhului” (Ef. 4,3).

Apostolul a menţionat componentele de bază ale unităţii Duhului: „Este un singur trup, un singur Duh, după cum şi voi aţi fost chemaţi la o singură nădejde a chemării voastre. Este un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez. Este un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor, care este mai presus de toţi, care lucrează prin toţi şi care este în toţi” (Ef. 4,4-6). Repetarea de şapte ori a cuvântului „singură” sau „singur” scoate în evidenţă unitatea completă pe care o între­vedea Pavel.

Chemându-i din diferite naţionalităţi şi rase, Duhul Sfânt îi botează pe oameni într-un singur trup – trupul lui Hristos, biserica. Pe măsură ce ei cresc în Hristos, deosebirile de cultură nu mai sunt deloc un motiv de divizare. Duhul Sfânt dărâmă barierele dintre superiori şi inferiori, bogaţi şi săraci, bărbaţi şi femei. Realizând faptul că înaintea lui Dumnezeu sunt egali cu toţii, ei se respectă unul pe celălalt.

Această unitate funcţionează, de asemenea, la nivelul organizaţiei. Aceasta înseamnă că bisericile locale de pretutindeni sunt egale, chiar dacă unele sunt în situaţia de a primi bani şi misionari din alte ţări. O astfel de unitate spirituală nu cunoaşte ierarhie. Băştinaşii şi misionarii sunt egali înaintea lui Dumnezeu.

Biserica unită are aceeaşi speranţă – „fericita noastră nădejde” a mântuirii, care se va împlini la „arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Isus Hristos” (Tit 2,13). Această speranţă este o sursă de pace şi bucurie şi ne oferă un motiv întemeiat pentru o măr­turie unită (Mat. 24,14). Ea produce transformare, căci „oricine are nădejdea aceasta în El se curăţeşte, după cum El este curat” (1 Ioan 3,3).

Printr-o credinţă comună – credinţa personală în jertfa ispăşitoare a lui Isus Hristos – noi toţi devenim o parte a trupului. Acel unic botez, ce simbolizează moartea şi învierea lui Hristos (Rom. 6,3-6), exprimă în mod desăvârşit această credinţă, dând mărturie despre o unire cu trupul lui Hristos.

În cele din urmă, Scriptura ne învaţă că există un singur Duh, un singur Domn, un… Dumnezeu şi un… Tată. Toate aspectele unităţii bisericii au la bază unitatea Treimii divine. „Sunt felurite daruri, dar este acelaşi Duh; sunt diferite slujbe, dar este acelaşi Domn; sunt felurite lucruri, dar este acelaşi Dumnezeu care lucrează totul în toţi” (1 Cor. 12,4-6).

Gradul de unitate. Credincioşii cunosc o unitate a minţii şi a modului de gândire. Să luăm seama la următoarele sfaturi: „Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă facă să aveţi aceleaşi simţăminte unii faţă de alţii, după pilda lui Hristos Isus; pentru ca toţi împreună, cu o inimă şi o gură, să-L slăviţi pe Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos” (Rom. 15,5.6). „Vă îndemn, fraţilor, pentru Numele Domnului nostru Isus Hristos, să aveţi toţi acelaşi fel de vorbire, să n-aveţi dezbinări între voi, ci să fiţi uniţi în chip desăvârşit într-un gând şi o simţire [judecată]” (1 Cor. 1,10). „Fiţi cu un cuget, trăiţi în pace şi Dumnezeul dragostei şi al păcii va fi cu voi” (2 Cor. 13,11).

Biserica lui Dumnezeu, deci, trebuie să manifeste o unitate a simţămintelor, a gândirii şi a faptelor. Înseamnă oare aceasta că membrii trebuie să aibă sentimente, gânduri şi fapte identice? Unitatea biblică implică uniformitate?

Unitate în diversitate. Unitatea biblică nu înseamnă uniformitate. Metafora biblică a corpului omenesc demonstrează faptul că unitatea bisericii există în diversitate.

Corpul are multe organe, toate contribuind la optima lui funcţio­nare. Fiecare îndeplineşte un rol vital, deşi diferit; niciunul nu este nefolositor.

Acelaşi principiu operează şi în biserică. Dumnezeu distribuie darurile Sale „fiecăruia în parte, cum voieşte” (1 Cor. 12,11), creând o sănătoasă diversitate, de pe urma căreia biserica are de câştigat. Nu toţi membrii gândesc la fel şi nici nu sunt calificaţi să aducă la îndeplinire aceeaşi lucrare. Cu toate acestea, toţi acţionează sub conducerea aceluiaşi Duh, zidind biserica prin folosirea la maximum a capacităţilor date de Dumnezeu.

Pentru îndeplinirea misiunii ei, biserica are nevoie de contribuţia tuturor darurilor. Împreună, ele constituie o completă forţă evanghelistică. Succesul bisericii nu depinde de faptul ca fiecare membru să fie la fel, făcând acelaşi lucru pe care îl face orice alt membru, ci, dimpotrivă, depinde de faptul ca toţi membrii să-şi aducă la îndeplinire sarcinile date de Dumnezeu.

În natură, viţa şi mlădiţele ei ne ilustrează unitatea în diversitate. Isus a folosit metafora viţei pentru a ilustra unitatea credinciosului cu Sine (Ioan 15,1-6). Mlădiţele, credincioşii, sunt extensii ale adevăratei Viţe – Hristos. Asemenea fiecărei mlădiţe şi frunze, fiecare creştin se deosebeşte de ceilalţi, dar cu toate acestea, există o unitate, deoa­rece toţi îşi primesc hrana din aceeaşi sursă – Viţa. Mlădiţele viţei sunt separate şi nu se amestecă unele cu altele; cu toate acestea, fiecare mlădiţă va fi în strânsă legătură cu celelalte, dacă sunt le­gate de acelaşi butuc. Toate se hrănesc din aceeaşi sursă, asimilând aceleaşi proprietăţi dătătoare de viaţă.

Tot astfel, unitatea creştină depinde de altoirea în Hristos a membrilor. De la El vine puterea ce vitalizează viaţa creştină. El este izvorul talentului şi al puterii necesare pentru a îndeplini lucrarea bisericii. Legătura cu El modelează gusturile, obiceiurile şi stilul de viaţă ale tuturor creştinilor. Prin El, toţi membrii sunt legaţi unul de altul, uniţi într-o misiune comună. Când membrii rămân în El, atunci egoismul este îndepărtat şi unitatea creştină este realizată, făcându-i în stare să-şi îndeplinească misiunea.

Astfel, deşi în biserică există diferite temperamente, toţi mem­brii lucrează sub un singur Conducător. Deşi există multe daruri, nu este decât un singur Duh. Deşi darurile diferă, interacţiunea lor este armonioasă. „Este acelaşi Dumnezeu care lucrează totul în toţi” (1 Cor. 12,6).

Unitate datorită credinţei. Diversitatea darurilor nu înseamnă totuşi o diversitate de convingeri. În zilele de pe urmă, biserica lui Dumnezeu va fi compusă din oameni care împărtăşesc aceleaşi convingeri bazate pe Evanghelia cea veşnică – viaţa lor fiind caracte­rizată de păzirea poruncilor lui Dumnezeu şi de credinţa lui Isus (Apoc. 14,12). Împreună, ei adresează lumii invitaţia la mântuire.

Cât de importantă este unitatea bisericii?

Unitatea este esenţială pentru biserică. Fără ea, biserica va da greş în împlinirea misiunii sale sfinte.

Unitatea face ca eforturile bisericii să fie eficiente. Într-o lu­me împărţită de diferenţe de păreri şi de conflicte, iubirea şi unita­tea dintre membrii bisericii – cu personalităţi, temperamente şi dispoziţii diferite – dau mărturie în favoarea mesajului bisericii mult mai puternic decât o poate face orice altceva. Această unitate oferă dovezi incontestabile ale legăturii membrilor cu cerul şi ale valabilităţii acreditării lor ca ucenici ai lui Hristos (Ioan 13,35). Unitatea dovedeşte puterea Cuvântului lui Dumnezeu.

Conflictul dintre cei care mărturisesc a fi creştini a stârnit dezgust în cei necredincioşi şi a fost, poate, cel mai mare obstacol în calea acceptării credinţei creştine. Adevărata unitate dintre credincioşi spulberă această atitudine. Ea este o dovadă majoră în faţa lumii, spunea Hristos, că El este Mântuitorul (Ioan 17,23).

Unitatea dovedeşte realitatea împărăţiei lui Dumnezeu. O biserică într-adevăr unită pe pământ dovedeşte că membrii ei sunt consecvenţi în speranţa lor de a trăi împreună în ceruri. Unitatea pe pământ demonstrează realitatea împărăţiei veşnice a lui Dumnezeu. Pentru aceia care trăiesc în acest fel, se împlineşte textul Scripturii care spune: „Iată ce plăcut şi ce dulce este să locuiască fraţii împreună” (Ps. 133,1).

Unitatea arată puterea bisericii. Unitatea aduce putere, iar lipsa unităţii, slăbiciune. O biserică este, cu adevărat, prosperă şi puternică atunci când membrii ei sunt uniţi cu Hristos şi unul cu altul, lucrând în armonie pentru salvarea lumii. Atunci, şi numai atunci, sunt ei în adevăratul sens „împreună-lucrători [colaboratori] cu Dumnezeu” (1 Cor. 3,9).

Unitatea creştină lansează o provocare lumii noastre din ce în ce mai divizate de un egoism lipsit de iubire. O biserică unită re­pre­zintă soluţia pentru o societate dezbinată de cultură, rasă, sex şi naţiona­litate. O biserică unită va rezista atacurilor satanice. Cu adevărat, puterile întunericului sunt neputincioase împotriva bisericii ai cărei membri se iubesc unii pe alţii, aşa după cum Hristos i-a iubit pe ei.

Efectul plăcut şi binefăcător al unei biserici unite poate fi comparat cu reprezentaţia unei orchestre. În momentele de dinaintea apariţiei dirijorului, în timp ce instrumentiştii îşi acordează instrumentele şi le încălzesc, ei produc o adevărată hărmălaie de sunete. Dar când dirijorul apare, zgomotul acesta haotic se opreşte şi toţi ochii se îndreaptă spre el. Fiecare membru al orchestrei stă pregătit, gata să cânte după cum dirijează el. Urmărindu-l pe dirijor, orchestra dă naştere unei muzici frumoase, armonioase.

„Unitatea trupului lui Hristos înseamnă împletirea instrumentului vieţii mele în marea orchestră a celor chemaţi sub bagheta divinului Dirijor. La semnul Său de începere, urmărind partitura originară a creaţiei, noi avem privilegiul de a executa, pentru omenire, simfonia iubirii lui Dumnezeu.”[1]

Realizarea unităţii

Dacă biserica trebuie să trăiască experienţa unităţii, atunci atât Dumnezeirea, cât şi credincioşii trebuie să participe la realizarea ei. Care este sursa unităţii şi cum poate fi ea realizată? Credinciosul ce rol joacă?

Originea unităţii. Scriptura scoate în evidenţă faptul că unitatea îşi are originea în: (1) puterea Tatălui care ne păzeşte (Ioan 17,11); (2) slava Tatălui, pe care Hristos le-a dat-o urmaşilor Săi (Ioan 17,22) şi (3) prezenţa lui Hristos în cei credincioşi (Ioan 17,23). Duhul Sfânt – „Duhul lui Hristos” în mijlocul trupului lui Hristos – este puterea de coeziune şi prezenţa ce menţine unit fiecare segment.

Asemenea butucului şi spiţelor unei roţi, cu cât membrii bisericii (spiţele) vin mai aproape de Hristos (butucul), cu atât mai aproape vor fi şi unii de alţii. „Secretul adevăratei unităţi în biserică şi în familie nu este diplomaţia, nici capacitatea de administrare, nici un efort supraomenesc de a înfrânge dificultăţile – deşi sunt multe de făcut în privinţa aceasta –, ci unirea cu Hristos.”[2]

Duhul Sfânt ca agent unificator. Ca „Duh al lui Hristos” şi „Duh al adevărului”, Duhul Sfânt aduce unire.

1. Punctul central al unităţii. Când Duhul intră în cei credincioşi, El îi face să treacă peste prejudecăţile omeneşti legate de cultură, rasă, sex, culoare, naţionalitate şi stare socială (vezi Gal. 3,26-28). El realizează acest lucru aducându-L pe Hristos în inima credinciosului. Aceia în care El locuieşte vor avea privirile fixate asupra lui Isus, şi nu asupra lor. Unirea lor cu Hristos duce la formarea legăturii strânse între ei – rod al locuirii lăuntrice a Duhului. Atunci, diferenţele dintre ei se vor estompa şi ei se vor uni în lucrarea de a-L glorifica pe Isus.

2. Rolul darurilor spirituale în realizarea unităţii. Cât de realizabilă este ţinta unităţii bisericii? Când Şi-a început lucrarea de mijlocire la dreapta Tatălui Său, în ceruri, Hristos a garantat faptul că obiectivul de a avea un popor unit nu era o iluzie. Prin Duhul Sfânt, El a oferit daruri speciale, destinate în mod deosebit formării în mijlocul credincioşilor a „unităţii credinţei”.
Discutând despre aceste daruri, Pavel spunea că Domnul Hristos „i-a dat pe unii apostoli; pe alţii, proroci; pe alţii, evanghelişti; pe alţii, păstori şi învăţători”. Aceste daruri au fost oferite bisericii „pentru desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea trupului lui Hristos până vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la starea de om mare, la înălţimea staturii plinătăţii lui Hristos” (Ef. 4,11-13).

Aceste daruri unice sunt menite să dezvolte „unirea Duhului” în „unirea credinţei” (Ef. 4,3.13), pentru ca cei credincioşi să fie maturi şi statornici, astfel încât „să nu mai fim copii, plutind încoace şi încolo, purtaţi de orice vânt de învăţătură, prin viclenia oamenilor şi prin şiretenia lor în mijloacele de amăgire” (Ef. 4,14; vezi şi cap. 17 al cărţii de faţă).

Prin aceste daruri, credincioşii rostesc adevărul cu dragoste şi cresc în Hristos – Capul bisericii –, dezvoltând o unitate dinamică a dragostei. În Hristos, spunea Pavel, „tot trupul, bine închegat şi strâns legat prin ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea, potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei şi se zideşte în dragoste” (Ef. 4,16).

3. Baza unităţii. Pentru a împlini promisiunea făcută de Hristos, Duhul Sfânt lucrează ca Duh al adevărului (Ioan 15,26). Sarcina Sa este aceea de a-i călăuzi pe cei credincioşi în tot adevărul (Ioan 16,13). Este clar, deci, că baza unităţii este adevărul ce Îl are în centru pe Isus Hristos.
Misiunea Duhului este aceea de a-i călăuzi pe credincioşi în adevăr, aşa cum este el în Isus. Un astfel de studiu are un efect unificator. Cu toate acestea, numai studiul nu este suficient pentru a se realiza adevărata unitate. Comuniunea, darurile spirituale şi iubirea sunt toate foarte importante, dar manifestarea lor plenară este posibilă numai prin Acela care a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14,6). Domnul Hristos S-a rugat: „Sfinţeşte-i prin Ade­vărul Tău, Cuvântul Tău este Adevărul” (Ioan 17,17). Pentru a expe­rimenta unitatea, cei credincioşi trebuie să primească lumina aşa cum luminează ea din Cuvânt.

Când adevărul, aşa cum este el în Isus, va pătrunde în inimă, el va înnobila, va înălţa şi va purifica viaţa, eliminând toate prejudecăţile şi neînţelegerile.

Noua poruncă a lui Hristos. Asemenea omului, biserica a fost făcută după chipul lui Dumnezeu. După cum fiecare membru al Trinităţii divine are iubire faţă de ceilalţi, tot astfel membrii bisericii trebuie să aibă iubire unii faţă de alţii. Hristos le-a poruncit credincioşilor să-şi demonstreze iubirea faţă de Dumnezeu iubindu-i pe semenii lor aşa cum se iubesc pe ei înşişi (Mat. 22,39).

Domnul Isus Însuşi, pe Golgota, a făcut demonstraţia supremă a acestui principiu al iubirii. Chiar înainte de moarte, El a lărgit porunca pe care o rostise mai devreme, dându-le ucenicilor o nouă poruncă: „Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu” (Ioan 15,12; conf. 13,34). Era ca şi când le-ar fi spus: „Nu vă cer să vă luptaţi pentru drepturile voastre, să vă asiguraţi că primiţi ceea ce vi se cuvine şi, dacă nu, să acţionaţi în judecată. Vă cer să vă dezveliţi spatele pentru a fi biciuiţi, să întoarceţi şi obrazul celălalt, să suportaţi acuzaţia falsă, batjocura, derâderea, să fiţi răniţi, zdrobiţi, răstigniţi pe o cruce şi înmormântaţi, dacă de asta e nevoie ca să-i iubiţi pe alţii. Pentru că aceasta înseamnă a-i iubi pe alţii aşa cum vă iubesc Eu.”

1. Imposibila posibilitate. Cum putem iubi aşa cum a iubit Hristos? E imposibil. Hristos a cerut imposibilul, dar El poate realiza imposibilul. El a promis: „Şi după ce voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage la Mine pe toţi oamenii” (Ioan 12,32). Unitatea în trupul lui Hristos este legată de întrupare – deoarece unirea credincioşilor cu Dumnezeu s-a realizat prin Cuvântul ce a devenit trup. Ea este, de asemenea, legată de relaţii – deoarece unitatea se realizează datorită rădăcinilor comune în Butucul Viţei. Şi, în cele din urmă, unitatea are la bază crucea – iubirea Golgotei răsărind înăuntrul credincioşilor.

2. Unitatea la cruce. Unitatea bisericii se realizează la cruce. Numai atunci când ne dăm seama că noi nu iubim şi nu putem să iubim aşa cum a iubit Isus, ne recunoaştem nevoia după prezenţa Lui statornică şi Îl credem atunci când spune: „Despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15,5). La cruce, noi ne dăm seama de faptul că El a murit nu numai pentru noi, ci pentru orice om de pe pământ. Aceasta înseamnă că El i-a iubit pe toţi oamenii, de toate naţionalităţile, rasele, culorile şi clasele sociale. El iubeşte în mod egal, indiferent de deosebirile ce pot exista. De aceea, unitatea îşi are rădăcina în Dumnezeu. Viziunea umană îngustă tinde să-i despartă pe oameni. Crucea răzbate prin orbirea omenească şi le pune oamenilor eticheta cu preţul stabilit de Dumnezeu. Aceasta arată că nimeni nu este fără valoare. Toţi oamenii sunt doriţi. Dacă Hristos îi iubeşte, atunci şi noi trebuie să-i iubim.
Când a profetizat că moartea Sa pe cruce îi va atrage pe toţi oamenii la El, Hristos a vrut să spună că atracţia magnetică a fiinţei Sale, zdrobite pe cruce de cea mai mare suferinţă cunoscută vreodată, va aduce unitate în trupul Său, biserica. Vasta prăpastie dintre cer şi noi – prăpastie pe care Hristos a trecut-o – face ca pasul pe care noi îl facem ca să trecem strada sau să traversăm oraşul, pentru a ajunge la un frate, să pară un gest simplu şi uşor.

Calvarul înseamnă a ne „purta sarcinile unii altora” (Gal. 6,2). El a purtat toată povara întregii omeniri, care a zdrobit viaţa Sa, astfel încât să poată să ne dea nouă viaţă şi să ne facă liberi de a ne ajuta unii pe alţii.

Paşi spre unitate. Unitatea nu vine în mod automat. Cei credin­cioşi trebuie să facă paşi pentru a şi-o asigura.

1. Unitatea în familie. Locul ideal pentru exersarea unităţii bisericii este familia (vezi cap. 23 al cărţii de faţă). Dacă învăţăm ce înseamnă conducerea înţeleaptă, bunătatea, amabilitatea, răbdarea şi iubirea, având ca centru crucea, vom fi în stare să aducem aceste principii şi în biserică.

2. Să facem din unitate obiectivul nostru. Nu vom ajunge niciodată la unitate, dacă nu vom depune eforturi conştiente în acest sens. Şi niciodată nu trebuie să ne declarăm mulţumiţi că am dobândit-o în suficientă măsură. Trebuie să ne rugăm zilnic pentru unitate şi să o cultivăm cu grijă.
Trebuie să acţionăm pentru atenuarea diferenţelor dintre noi şi să evităm disputele pentru ceea ce este neesenţial. În loc să ne fixăm asupra a ceea ce ne desparte, noi trebuie să vorbim despre multele şi preţioasele adevăruri asupra cărora suntem de acord. Vorbiţi despre unitate şi rugaţi-vă ca rugăciunea Domnului Hristos să fie împlinită! Făcând astfel, putem realiza unitatea şi armonia dorite de Dumnezeu.

3. Să acţionăm împreună pentru o ţintă comună. Biserica nu va trăi experienţa unităţii până când, acţionând ca un tot organic, nu se va implica în vestirea Evangheliei lui Isus Hristos. O astfel de misiune constituie un exerciţiu ideal pentru dobândirea armoniei. Îi face pe credincioşi să înţeleagă faptul că toţi sunt părţi individuale ale marii familii a lui Dumnezeu şi că fericirea întregului se bazează pe binele fiecărui credincios în parte.
În lucrarea Sa de slujire, Hristos a împletit refacerea sufletului cu refacerea trupului. Şi atunci când i-a trimis pe ucenici în lucrare, El a insistat asupra aceloraşi două aspecte: predicarea şi vindecarea (Luca 9,2; 10,9).

Tot astfel, biserica lui Hristos trebuie să aducă la îndeplinire atât lucrarea de predicare – slujirea Cuvântului –, cât şi lucrarea misionară medicală. Niciuna dintre aceste faze ale lucrării lui Dumnezeu nu trebuie să fie realizată independent sau exclusiv. Ca şi în zilele Domnului Hristos, echilibrul şi colaborarea armonioasă trebuie să caracterizeze misiunea noastră pentru suflete.

Aceia care sunt angrenaţi în diferite faze ale lucrării bisericii trebuie să coopereze în mod strâns, dacă vor să transmită cu putere lumii invitaţia Evangheliei. Metafora corpului arată că fiecare organ, mare sau mic, este important. Cooperarea – şi nu rivalitatea – este planul lui Dumnezeu pentru lucrarea Sa mondială. În acest fel, unitatea înăuntrul trupului lui Hristos devine o demonstrare a iubirii neegoiste a Domnului Hristos, atât de minunat manifestată la cruce.

4. Să adoptăm o perspectivă globală. O biserică nu dă dovadă de adevărată unitate dacă nu este activă în dezvoltarea lucrării lui Dumnezeu în toate zonele pământului. Biserica trebuie să facă tot ce poate spre a evita izolarea naţională, culturală sau regională. Pentru a se realiza unitatea în gândire, scop şi acţiune, credincioşii de dife­rite naţionalităţi trebuie să se contopească şi să slujească împreună.
Biserica trebuie să aibă grijă să nu întreţină interese naţionale separatiste, care ar dăuna efortului ei mondial unit. Conducerea bisericii trebuie să acţioneze în aşa fel încât să păstreze egalitatea şi unitatea, având grijă să nu dezvolte programe sau instituţii în vreo regiune care să fie finanţate în dauna dezvoltării lucrării în alte regiuni ale lumii.

5. Să evităm atitudinile care ne despart. Atitudinea de egoism, mândrie, încredere în sine, superioritate, independenţă, critică, prejudecată, condamnare şi găsirea de greşeli printre credincioşi contribuie la lipsa de unitate în biserică. Adesea, în spatele acestor atitudini se află pierderea iubirii de la început. O nouă privire la darul lui Dumnezeu, în Hristos, la Golgota poate reînnoi iubirea unuia pentru celălalt (1 Ioan 4,9-11). Prin mijlocirea Duhului Sfânt, harul lui Dumnezeu poate nimici aceste surse de dezbinare din inima firească.
Când într-o biserică a Noului Testament s-a ivit o situaţie de dezbinare, Pavel a sfătuit ca biserica să „umble cârmuită de Duhul” (Gal. 5,16). Prin rugăciune continuă, noi trebuie să căutăm călăuzirea Duhului, care ne va conduce la unitate. Umblarea în Duhul produce roadele Duhului – dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor – care sunt un antidot eficient al lipsei de unitate (Gal. 5,22.23).

Iacov se exprimă împotriva unei alte surse de disensiune, şi anume felul în care ne comportăm cu oamenii, ţinând seama de averea sau poziţia lor socială. În cuvinte aspre, el denunţă favoritismul: „Dar dacă aveţi în vedere faţa omului faceţi un păcat şi sunteţi osândiţi de Lege ca nişte călcători de lege” (Iacov 2,9). Pentru că Dumnezeu este imparţial (Fapte 10,34), noi nu trebuie să le acordăm unor membri ai bisericii mai multă cinste sau respect decât altora, datorită poziţiei, averii sau capacităţilor lor. Este normal să îi respectăm, dar nu trebuie să-i considerăm mai importanţi pentru Tatăl ceresc decât este cel mai umil copil al lui Dumnezeu. Cuvintele Domnului Hristos corectează perspectiva noastră: „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut” (Mat. 25,40). El este reprezentat de persoana celui mai neînsemnat, ca şi a celui mai binecuvântat dintre membri. Toţi sunt copiii Lui şi, de aceea, sunt de o egală importanţă pentru El.

Aşa cum Domnul nostru, Fiul omului, a devenit frate pentru fie­care fiu şi fiică a lui Adam, tot astfel şi noi, urmaşii Săi, suntem chemaţi să ne îndreptăm, în unitatea Duhului şi a lucrării de salvare, spre fraţii şi surorile noastre din „orice neam, seminţie, limbă şi norod” (Apoc. 14,6).

[1] Benjamin F. Reaves, „What Unity Means to Me” Adventist Review, 4 dec. 1986, p. 20.

[2] White, Căminul adventist, p. 179.