Plata pentru păcat este moartea. Dar Dumnezeu, care este singurul nemuritor, le va da viaţă veşnică celor răscumpăraţi. Până în ziua aceea însă, moartea este o stare de inconştienţă pentru toţi oamenii. Când Domnul Hristos, care este viaţa noastră, va reveni, neprihăniţii înviaţi şi cei neprihăniţi în viaţă vor fi glorificaţi şi luaţi ca să-L întâmpine pe Domnul lor. A doua înviere, învierea celor nelegiuiţi, va avea loc după o mie de ani. (Rom. 6,23; 1 Tim. 6,15.16; Ecl. 9,5.6; Ps. 146,3.4; Ioan 11,11-14; Col. 3,4; 1 Cor. 15,51-54; 1 Tes. 4,13-17; Ioan 5,28.29; Apoc. 20,1-10)

Armata filistenilor a intrat în Sunem, şi-a aşezat tabăra şi s-a pregătit pentru a-l ataca pe Israel. Cu o stare sufletească ce era departe de a fi optimistă, regele Saul a desfăşurat armata lui Israel lângă Muntele Ghilboa. În trecut, certitudinea prezenţei lui Dumnezeu îl făcuse pe Saul în stare să îl conducă pe Israel fără teamă împotriva duşmanilor. Dar se îndepărtase de slujirea Domnului şi, când regele apostat a încercat să intre în legătură cu Dumnezeu cu privire la rezultatul bătăliei ce-i stătea înainte, Dumnezeu a refuzat să comunice cu el.

Teama ameninţătoare a necunoaşterii zilei de mâine apăsa greu asupra lui Saul. Dacă Samuel ar fi fost aici! Dar Samuel era mort şi nu mai putea nicidecum să-l sfătuiască. Sau oare putea…!?

Aflând locul unde stătea un medium care scăpase de vânătoarea de vrăjitoare pe care tot el o făcuse la începutul domniei, regele cel înalt s-a aplecat ca să întrebe prin ea despre rezultatul bătăliei din ziua următoare. El a cerut: „Scoală-mi pe Samuel!” În timpul acestei şedinţe spiritiste, mediumul a văzut „o fiinţă dumnezeiască sculându-se din pământ”. Acest spirit l-a informat pe neajutoratul rege nu numai că Israel va pierde războiul, dar şi că el şi fiii lui vor fi ucişi (vezi 1 Sam. 28).

Această prezicere s-a împlinit. Dar oare spiritul lui Samuel a fost acela care a făcut-o? Cum putea o vrăjitoare condamnată de Dumnezeu să aibă putere peste spiritul lui Samuel – profetul lui Dumnezeu? Şi de unde a venit Samuel? De ce spiritul său s-a „sculat din pământ?” Ce efect avusese moartea asupra lui Samuel? Dacă nu spiritul lui Samuel a fost acela care i-a vorbit lui Saul, atunci cine a fost? Să vedem ce ne învaţă Biblia cu privire la subiectul morţii, al comunicării cu cei morţi şi al învierii?

Nemurirea şi moartea

Nemurirea este starea sau calitatea de a nu fi supus morţii. Tra­ducătorii Bibliei au folosit cuvântul „nemurire” pentru a reda termenii greceşti de athanasia, „fără moarte”, şi aphtharsia, ”nedegradare”. Cum se raportează acest concept la Dumnezeu şi la fiinţele umane?

Nemurirea. Scripturile dezvăluie faptul că Dumnezeul cel veşnic este nemuritor (1 Tim. 1,17). De fapt, El este „singurul care are nemu­rirea” (1 Tim. 6,16). El este necreat, existent prin Sine Însuşi şi nu are nici început şi nici sfârşit (vezi capitolul 2 al cărţii de faţă).

„Scripturile nu descriu nicăieri nemurirea ca pe o calitate sau stare pe care omul – sau ‘sufletul’, ‘duhul’ său – o posedă în mod inerent. Termenii obişnuiţi pentru ‘suflet’ şi ‘duh’ se întâlnesc în Bi­blie de mai bine de 1.600 de ori, dar niciodată nu sunt asociaţi cu termenii ‘nemuritor’ sau ‘nemurire’” (vezi capitolul 7).[1]

În contrast, deci, cu Dumnezeu, fiinţele umane sunt muritoare. Scripturile compară viaţa lor cu „un abur, care se arată puţintel, şi apoi piere” (Iacov 4,14). Ele nu „sunt decât carne, o suflare care trece şi nu se mai întoarce” (Ps. 78,39). Omul „se naşte şi e tăiat ca o floare; fuge şi piere ca o umbră” (Iov 14,2).

Dumnezeu Se deosebeşte radical de fiinţele umane. Dumnezeu este infinit, ele sunt limitate, au un sfârşit. Dumnezeu este nemuritor, ele sunt muritoare. Dumnezeu este etern, veşnic, ele sunt trecătoare.

Nemurirea condiţionată. La creaţie, „Dumnezeu l-a făcut pe om din ţărâna pământului, i-a suflat în nări suflare de viaţă şi omul s-a făcut astfel un suflet viu” (Gen. 2,7). Relatarea procesului de creaţie arată că omenirea îşi are viaţa de la Dumnezeu (Fapte 17,25.28; Col. 1,16.17). Corolarul, concluzia logică, al acestui adevăr fundamental este acela că nemurirea nu este inerentă umanităţii, ci este un dar de la Dumnezeu.

Când i-a creat pe Adam şi pe Eva, Dumnezeu le-a lăsat voinţa liberă – puterea de alegere. Ei puteau asculta sau nu, şi continua lor existenţă depindea de ascultarea lor continuă, prin puterea lui Dumnezeu. Astfel că posesia darului nemuririi a fost condiţionată.

Dumnezeu Şi-a luat timp să le explice situaţia în care ei vor pierde acest dar, şi anume, mâncând „din pomul cunoştinţei binelui şi răului”. Dumnezeu l-a avertizat pe om că, atunci când „vei mânca din el, vei muri negreşit” (Gen. 2,17).[2]

Moartea: plata pentru păcat. Contrazicând avertizarea lui Dumnezeu că neascultarea va aduce moarte, Satana a declarat: „Hotărât că nu veţi muri” (Gen. 3,4). Dar, după ce au călcat porunca lui Dumnezeu, Adam şi Eva au descoperit că plata pentru păcat este, într-adevăr, moartea (Rom. 6,23). Păcatul lor a condus la această sentinţă: „Te vei întoarce în pământ, căci din el ai fost luat; căci ţărână eşti şi în ţărână te vei întoarce” (Gen. 3,19). Aceste cuvinte nu arată o continuare a vieţii, ci încetarea ei.

După ce a rostit această sentinţă, Dumnezeu i-a interzis perechii păcătoase accesul la pomul vieţii, ca nu cumva ei „să mănânce din el şi să trăiască în veci” (Gen. 3,22). Măsura Sa arăta clar faptul că nemurirea, promisă cu condiţia ascultării, a fost pierdută prin păcat. Ei au devenit acum muritori, supuşi morţii. Şi, pentru că Adam nu putea transmite ceea ce el nu mai avea, „moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit” (Rom. 5,12).

Numai mila lui Dumnezeu a fost aceea care i-a împiedicat pe Adam şi Eva să nu moară imediat. Fiul lui Dumnezeu S-a oferit Să-şi dea viaţa, astfel încât ei să aibă o nouă ocazie – a doua şansă – de a obţine nemurirea. El a fost „Mielul care a fost junghiat de la înteme­ierea lumii” (Apoc. 13,8).

Speranţă pentru omenire. Deşi oamenii se nasc muritori, Biblia îi încurajează să caute nemurirea (vezi Rom. 2,7). Isus Hristos este sursa acestei nemuriri: „Darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru” (Rom. 6,23; cf. 1 Ioan 5,11). El „a nimicit moartea şi a adus la lumină viaţa şi neputrezirea, prin Evanghelie” (2 Tim. 1,10). „Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos” (1 Cor. 15,22). Hristos Însuşi a spus că, la glasul Său, mormintele se vor deschide şi morţii vor învia (Ioan 5,28.29).

Dacă Domnul Hristos n-ar fi venit, situaţia omenirii ar fi fost fără nicio speranţă şi toţi aceia care au murit ar fi pierit pentru veşnicie. Totuşi, datorită Lui, nimeni nu e nevoie să piară. Ioan a spus: „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că L-a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3,16). Astfel, credinţa în Hristos nu numai că anulează pedeapsa pentru păcat, dar şi îi asigură credinciosului darul nepreţuit al nemuririi.

Hristos a adus „la lumină viaţa şi neputrezirea prin Evanghelie” (2 Tim. 1,10). Pavel ne asigură că Sfintele Scripturi „pot să [ne] dea înţelepciunea care duce la mântuire, prin credinţa în Hristos Isus” (2 Tim. 3,15). Aceia care nu acceptă Evanghelia nu vor primi nemu­rirea.

Primirea nemuririi. Momentul în care se oferă acest dar al nemu­ririi este descris de Pavel: „Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi într-o clipă, într-o clipeală din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: ‘Moartea a fost înghiţită de biruinţă’” (1 Cor. 15,51-54). Se exprimă, deci, foar­te clar faptul că Dumnezeu nu îi dă credinciosului nemurirea la moarte, ci la înviere, când „cea din urmă trâmbiţă va suna”. Atunci „trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire”. În timp ce Ioan scoate în evidenţă faptul că noi primim darul vieţii veşnice atunci când Îl acceptăm pe Hristos ca Mântuitor personal (1 Ioan 5,11-13), transpunerea în realitate a acestui dar va avea loc numai când Domnul Hristos va reveni. Numai atunci noi vom fi schimbaţi din muritori în nemuritori, din oameni supuşi degradării în oameni nesupuşi degradării.

Natura morţii

Dacă moartea este încetarea vieţii, ce spune Biblia despre starea omului în moarte? De ce este important pentru creştini să înţeleagă această învăţătură biblică?

Moartea este un somn. Moartea nu este o definitivă dispariţie – ea este numai o stare de inconştienţă temporară, în timp ce persoana aşteaptă învierea. În repetate rânduri, Biblia numeşte această stare intermediară „somn”.

Referindu-se la moartea lor, Vechiul Testament îi descrie pe David, pe Solomon şi pe alţi conducători ai lui Israel şi Iuda ca „dormind” cu părinţii lor (1 Regi 2,10; 11,43; 14,20.31; 15,8; 2 Cron. 21,1; 26,23 etc.). Iov a numit moartea un „somn” (Iov 14,10-12), aşa cum au făcut şi David (Ps. 13,3), Ieremia (Ieremia 51,39.37) şi Daniel (Daniel 12,2).

Noul Testament foloseşte aceeaşi figură de stil. În descrierea stării fiicei lui Iair, care era moartă, Domnul a spus că ea doarme (Mat. 9,24; Marcu 5,39). El S-a referit la moartea lui Lazăr într-un fel asemănător (Ioan 11,11-14). Matei scria că „multe trupuri ale sfinţilor care muriseră au înviat” după învierea Domnului Hristos (Mat. 27,52), iar în relatarea martiriului lui Ştefan, Luca a scris că acesta „a adormit” (Fapte 7,60). Atât Pavel, cât şi Petru au numit moartea „un somn”
(1 Cor. 15,51; 1 Tes. 4,13-17; 2 Petru 3,4).

Prezentarea biblică a morţii ca un somn se potriveşte foarte bine cu natura ei, aşa cum demonstrează următoarele comparaţii:

1. Cei care dorm sunt inconştienţi. „Cei morţi nu ştiu nimic” (Ecl. 9,5).
2. În somn, gândirea conştientă încetează. „Suflarea lor trece… şi în aceeaşi zi le pier şi planurile” (Ps. 146,4). 3. Somnul pune capăt tuturor activităţilor zilnice. „Căci, în locuinţa morţilor, în care mergi, nu mai este nici lucrare, nici chibzuială, nici înţelepciune” (Ecl. 9,10).
3. Somnul ne separă de aceia care nu dorm, precum şi de activităţile lor. „Niciodată nu vor mai avea parte de tot ce se face sub soare” (vers. 6). 5. Somnul normal face inactive sentimentele. „Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor de mult au şi pierit” (vers. 6). 6. În somn, oamenii nu Îl laudă pe Dumnezeu. „Nu morţii Îl laudă pe Domnul” (Ps. 115,17). 7. Somnul presupune o trezire. „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi afară din ele” (Ioan 5,28.29).[3]

Omul se întoarce în ţărână. Pentru a înţelege ce i se întâmplă unui om la moarte, trebuie să înţelegem corect componenţa naturii umane. Biblia înfăţişează omul ca o unitate organică (vezi cap. 7 al cărţii de faţă). Uneori, ea foloseşte cuvântul „suflet” pentru a se referi la întreaga persoană, iar alteori la sentimente şi emoţii. Dar Biblia nu ne învaţă că omul se compune din două părţi separate. Trupul şi sufletul nu există decât împreună; ele formează o unitate indivizibilă.

La crearea speciei umane, combinaţia dintre ţărâna pământului (elementele telurice) şi suflarea de viaţă a produs o fiinţă, sau un suflet viu. Adam nu a primit un suflet ca o entitate aparte – el a devenit un suflet viu (Gen. 2,7; vezi, de asemenea, capitolul 7 al cărţii de faţă). La moarte, are loc un proces invers; ţărâna pământului minus suflarea de viaţă are ca rezultat un om mort, sau un suflet mort, fără niciun fel de conştienţă (Ps. 146,4). Elementele ce compun corpul se întorc în pământul din care au fost luate (Gen. 3,19). Sufletul nu are o existenţă conştientă aparte de corp şi niciun text al Scripturii nu arată că, la moarte, sufletul supravieţuieşte ca o entitate conştientă. Într-ade­văr, „sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ezech. 18,20).

Locuinţa morţilor. Vechiul Testament numeşte locul unde merg oamenii la moarte şeol (în ebraică), iar Noul Testament, hades (în greacă). În Scriptură, în majoritatea cazurilor, şeol înseamnă pur şi simplu „mormânt”.[4] Sensul termenului hades este asemănător cu cel al lui şeol.[5]

Toţi morţii merg în acest loc (Ps. 89,48), atât cei drepţi, cât şi cei nelegiuiţi. Iacov spunea: „Mă voi pogorî în locuinţa morţilor” (şeol) (Gen. 37,35). Când pământul şi-a deschis gura ca să-l înghită pe Core cel răzvrătit şi grupul lui, aceştia au mers „în locuinţa morţilor” (şeol) (Num. 16,30).

Şeol primeşte, la moarte, întreaga persoană. Când a murit, Domnul Hristos a mers în mormânt (hades), dar, la înviere, sufletul Său a părăsit mormântul (hades, Fapte 2,27.31 sau şeol, Ps. 16,10). Când i-a mulţumit lui Dumnezeu pentru vindecare, David a mărturisit că sufletul său a fost scăpat din „locuinţa morţilor” (şeol) (Ps. 30,3).

Mormântul nu este un loc al conştienţei.[6] Deoarece moartea este un somn, cel mort va rămâne în stare de inconştienţă, în mormânt, până la înviere, când mormântul (hades) îi va da înapoi pe morţii lui (Apoc. 20,13).

Duhul se întoarce la Dumnezeu. Deşi trupul se întoarce în ţărână, duhul (spiritul) se întoarce la Dumnezeu. Solomon spunea că la moarte „ţărâna se întoarce în pământ, cum a fost, şi… se în­toarce duhul la Dumnezeu, care l-a dat” (Ecl. 12,7). Acest lucru este adevărat în dreptul tuturor, atât al celor drepţi, cât şi al celor răi.

Mulţi au considerat că acest text aduce dovada faptului că esenţa unei persoane continuă să trăiască şi după moarte. Dar, în Biblie, nici termenul ebraic şi nici cel grecesc pentru spirit, sau duh (ruach şi, respectiv, pneuma) nu se referă la o entitate inteligentă, capabilă de o existenţă conştientă aparte de trup. Mai degrabă, aceşti termeni se referă la „suflare” – scânteia vieţii – esenţială existenţei individului, principiul vieţii ce animă atât animalele, cât şi fiinţele umane (vezi cap. 7 al cărţii de faţă).

Solomon scria: „Căci soarta omului şi a dobitocului este aceeaşi; aceeaşi soartă o au amândoi; cum moare unul, aşa moare şi celălalt. Toţi au aceeaşi suflare [ruach] şi omul nu îl întrece cu nimic pe dobitoc; căci totul este deşertăciune. Toate merg la un loc; toate au fost făcute din ţărână şi toate se întorc în ţărână. Cine ştie dacă suflarea [ruah] omului se suie în sus şi dacă suflarea [ruach] dobitocului se pogoară în jos în pământ?” (Ecl. 3,19-21). Astfel că, după Solomon, la moarte nu este nicio deosebire între spiritul (duhul) omului şi al animalului.

Declaraţia lui Solomon, că spiritul (ruach) se întoarce la Dumnezeul care l-a dat, arată că ceea ce se întoarce la Dumnezeu este principiul de viaţă, pe care El îl dă. Nu există niciun indiciu că spiritul, sau suflarea de viaţă, era o entitate conştientă separată de trup. Poate fi pus semnul egal între acest ruach şi „suflarea de viaţă” pe care Dumnezeu a suflat-o în prima fiinţă umană, pentru a-i anima trupul fără viaţă (Gen. 2,7).

Armonie în Scriptură. Mulţi creştini sinceri care nu au studiat întreaga învăţătură a Bibliei cu privire la moarte n-au ştiut că moartea este un somn până la înviere. Ei au presupus faptul că diferite pasaje susţin ideea că spiritul, sau sufletul, are o existenţă conştientă după moarte. Un studiu atent conduce însă la concluzia că învăţătura consecventă a Bibliei este aceea că moartea pune capăt conştienţei.[7]

Spiritismul. Dacă morţii sunt complet inconştienţi, atunci cu cine sau cu ce comunică mediumul spiritist?

Fiecare persoană cinstită va admite că măcar unele dintre aceste fenomene sunt înşelăciuni, dar altele nu pot fi explicate în felul acesta. În mod clar, există unele puteri supranaturale legate de spiritism. Ce învaţă Biblia cu privire la ele?

1. Baza spiritismului. Spiritismul îşi are originea în prima min­ciună spusă de Satana Evei: „Hotărât că nu veţi muri” (Gen. 3,4). Aceste cuvinte au constituit prima predică despre nemurirea sufletului. Astăzi, în lumea întreagă, religii de tot felul repetă în mod inconştient această rătăcire. Pentru mulţi, sentinţa divină că „sufletul care păcătuieşte, acela va muri” (Ezech. 18,20) a fost inversată, fă­cân­d-o să spună că „sufletul, chiar dacă păcătuieşte, va trăi veşnic”.
Această doctrină eronată a nemuririi inerente naturii umane a dus la credinţa în conştienţa în moarte. Aşa cum am văzut, aceste poziţii contrazic în mod direct învăţătura biblică pe acest subiect. Ele au fost introduse în credinţa creştină din filozofia păgână – în mod deosebit aceea a lui Platon – în timpul marii apostazii (vezi cap. 13). Aceste credinţe au devenit concepţii predominante în creştinism şi continuă şi astăzi să fie predominante.

Credinţa că morţii sunt conştienţi i-a pregătit pe mulţi creştini să accepte spiritismul. Dacă morţii sunt vii şi în prezenţa lui Dumnezeu, atunci de ce nu se întorc pe pământ ca spirite slujitoare? Şi, dacă ei pot să se întoarcă, de ce să nu încercăm să comunicăm cu ei, să primim sfatul şi indicaţiile lor pentru a evita nenorociri sau să primim mângâiere în necaz?

Clădind pe un astfel de raţionament, Satana şi îngerii săi (Apoc. 12,4.9) au stabilit un canal de comunicare prin care să îşi realizeze înşelăciunea. Prin astfel de mijloace – cum ar fi şedinţele spiritiste – ei iau înfăţişarea celor dragi dispăruţi, aducându-le presupusă mângâiere şi asigurare celor vii. Uneori, ei prezic evenimente viitoa­re care, atunci când se dovedesc a fi exacte, le dau credibilitate. Apoi, ereziile periculoase pe care ei le proclamă capătă un aspect de autenticitate, chiar dacă vin în contradicţie cu Biblia şi Legea lui Dumnezeu. Îndepărtând barierele împotriva răului, Satana are mână liberă, conducându-i pe oameni departe de Dumnezeu şi la o distrugere sigură.

2. Avertizare împotriva spiritismului. Nimeni nu trebuie să fie înşelat de spiritism. Biblia demască în mod clar pretenţiile acestuia ca fiind false. Aşa cum am văzut, Biblia ne spune că morţii nu ştiu nimic, căci ei dorm în inconştienţă în mormânt.

Biblia interzice cu tărie orice încercare de comunicare cu cei morţi sau cu lumea spiritelor. Ea spune că aceia care pretind că iau legătura cu morţii, cum fac spiritiştii astăzi, comunică de fapt cu spi­rite demonice. Dumnezeu spune că aceste activităţi sunt o urâciune şi că aceia care le săvârşesc trebuie să fie pedepsiţi cu moartea (Lev. 19,31; 20,27; cf. Deut. 18,10.11).

Isaia exprimă bine nebunia spiritismului; „Dacă vi se zice însă: ‘Întrebaţi-i pe cei ce cheamă morţii şi pe cei ce spun viitorul, care şoptesc şi bolborosesc’, răspundeţi: ‘Nu va întreba oare un popor pe Dumnezeul său? Va întreba el pe cei morţi pentru cei vii?’ La lege şi la mărturie! Căci dacă nu vor vorbi aşa, nu vor mai răsări zorile pentru poporul acesta” (Is. 8,19.20). Într-adevăr, numai învăţăturile Bi­bliei pot să-i ferească pe creştini de aceste copleşitoare înşelăciuni.

3. Manifestări spiritiste. Biblia consemnează un număr de acţiuni spiritiste – de la vrăjitorii faraonului şi magicienii, astrologii şi vracii din Ninive şi Babilon până la vrăjitoarele şi mediumii din Israel – şi le condamnă pe toate. Un exemplu este acela al şedinţei spiritiste a vrăjitoarei din Endor, organizate pentru Saul, cu care am început acest capitol.

Scriptura spune că „Saul L-a întrebat pe Domnul şi Domnul nu i-a răspuns nici prin vise, nici prin Urim, nici prin proroci” (1 Sam. 28,6). Astfel deci, Dumnezeu n-a avut nimic de-a face cu ceea ce s-a întâmplat la Endor. Saul a fost înşelat de către un demon, apărând sub forma lui Samuel, care era mort; Saul nu l-a văzut nicidecum pe adevăratul Samuel. Vrăjitoarea a văzut „chipul” unui bătrân, în timp ce Saul numai „a înţeles”, sau a tras concluzia, că este Samuel (vers. 14).

Dacă e să credem că acea apariţie a fost într-adevăr Samuel, atunci trebuie să fim pregătiţi a crede că vrăjitoarele, vrăjitorii, necromanţii, vracii, spiritiştii sau mediumii îi pot chema pe drepţii adormiţi de oriunde s-ar duce ei atunci când mor. Trebuie să acceptăm, de asemenea, că evlaviosul Samuel a existat într-o stare conştientă în pământ, pentru că bătrânul s-a „sculat din pământ” (vers. 13).

Această şedinţă spiritistă i-a adus lui Saul disperare, şi nu speranţă. Ziua următoare el s-a sinucis (1 Sam. 31,4). Cu toate acestea, aşa-numitul Samuel a prezis despre Saul şi fiii săi: „veţi fi împreună cu mine” (1 Sam. 28,19). Ca să fim corecţi, ar trebui să tragem concluzia că, după moarte, neascultătorul Saul şi neprihănitul Samuel au locuit împreună. În schimb, trebuie să concluzionăm că un înger rău a stat în spatele înşelătoriilor ce au avut loc cu ocazia acestei şedinţe spiritiste.

4. Înşelăciunea finală. În trecut, manifestările spiritiste erau restrânse la domeniul ocultismului, dar, mai recent, spiritismul a luat o înfăţişare „creştină”, astfel încât el să poată înşela lumea creştină. Susţinând că-L acceptă pe Hristos şi Biblia, spiritismul a devenit inamicul extrem de periculos al credincioşilor. Efectele lui sunt subtile şi înşelătoare. Prin influenţa spiritismului „Biblia este interpretată într-un mod care place inimii nerenăscute, în timp ce adevărurile ei solemne şi vitale sunt făcute fără valoare. Se insistă asupra iubirii ca fiind atributul principal al lui Dumnezeu, dar ea este degradată la sentimentalism ieftin, slăbiciune, făcând o slabă deosebire între bine şi rău. Dreptatea lui Dumnezeu, acuzaţiile Sale contra păcatului, cerinţele Legii Sale sfinte, toate acestea sunt trecute cu vederea. Oamenii sunt învăţaţi să privească Decalogul ca pe o literă moartă. Povestiri plăcute, amăgitoare, captivează simţurile şi îi conduc pe oameni să respingă Biblia ca temelie a credinţei lor.”[8]

Prin aceste mijloace, binele şi răul devin relative şi fiecare persoană, situaţie sau cultură devine normă cu privire la ceea ce este „adevărul”. În esenţă, fiecare om devine atunci un dumnezeu, dovedind astfel realitatea promisiunii lui Satana că „veţi fi ca Dumnezeu” (Gen. 3,5).

Înaintea noastră stă „ceasul încercării, care are să vină peste lumea întreagă, ca să-i încerce pe locuitorii pământului” (Apoc. 3,10). Satana este pe punctul de a folosi semne mari şi minuni în efortul lui final de a înşela lumea. Vorbind despre măiestrita lui înşelăciune, Ioan spunea: „Am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura fiarei, şi din gura prorocului mincinos trei duhuri necurate, care semănau cu nişte broaşte… Acestea sunt duhuri de draci, care fac semne nemaipomenite şi care se duc la împăraţii pământului întreg, ca să-i strângă pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic” (Apoc. 16,3.14; cf. 13, 3.14).

Numai aceia care sunt întăriţi prin puterea lui Dumnezeu, având mintea fortificată cu adevărurile Scripturii, primind-o ca singura lor autoritate, vor fi în stare să scape. Toţi ceilalţi nu au nicio protecţie şi vor fi măturaţi de această înşelăciune.

Prima şi a doua moarte. Moartea a doua este pedeapsa finală suportată de păcătoşii nepocăiţi – toţi aceia ale căror nume nu sunt scrise în cartea vieţii – şi care va deveni efectivă la sfârşitul celor o mie de ani (vezi capitolul 27 al cărţii de faţă). Din această moarte nu există înviere. Odată cu nimicirea lui Satana şi a celor nelegiuiţi, păcatul este eradicat şi însăşi moartea este nimicită (1 Cor. 15,26; Apoc. 20,14; 21,8). Hristos a dat asigurarea că „cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte” (Apoc. 2,11).

Bazându-ne pe ceea ce Scriptura a numit a fi a doua moarte, pu­tem spune că prima moarte este cea pe care fiecare om – cu excepţia acelora care sunt luaţi la cer fără să vadă moartea – o suportă ca rezultat al călcării Legii de către Adam. Ea este „procesul normal suferit de omenire în urma efectelor degenerative ale păcatului”.[9]

Învierea

Învierea este „regenerarea vieţii, împreună cu plinătatea fiinţei şi a personalităţii, ce urmează morţii”.[10] Pentru că omenirea este supusă morţii, trebuie să există o înviere ca să putem vorbi de experienţa vieţii veşnice. În tot Vechiul şi Noul Testament, solii lui Dumnezeu şi-au exprimat speranţa în înviere (Iov 14,13-15; 19,25-29; Ps. 49,15; 73,24; Is. 26,19; 1 Cor. 15).

Speranţa învierii, pentru care avem dovezi temeinice, ne încura­jează prin faptul că ne putem bucura de un viitor mai bun dincolo de lumea de acum, în care moartea este partea tuturor.

Învierea lui Hristos. Învierea spre nemurire a celor neprihăniţi este strâns legată de învierea Domnului Hristos, pentru că Hristos cel înviat este Acela care, în final, îi va trezi la viaţă pe cei morţi (Ioan 5,28.29).

1. Importanţa ei. Ce s-ar fi întâmplat dacă Domnul Isus Hristos n-ar fi înviat? Pavel rezumă consecinţele: a) N-ar avea niciun rost predicarea Evangheliei: „Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propo­văduirea noastră este zadarnică, şi zadarnică este şi credinţa voastră” (1 Cor. 15,14). b) N-ar exista iertarea păcatelor: „Dacă Hristos n-a înviat… voi sunteţi încă în păcatele voastre” (vers. 17). c) N-ar avea niciun rost credinţa în Isus: „Dacă n-a înviat Hristos, credinţa voastră este zadarnică” (vers. 17). d) N-ar fi nicio înviere generală din morţi: „Iar dacă se propovăduieşte că Hristos a înviat din morţi, cum zic unii dintre voi că nu este o înviere a morţilor?” (vers. 12). e) N-ar fi nicio speranţă dincolo de mormânt: „Şi dacă n-a înviat Hristos… cei ce au adormit în Hristos sunt pierduţi” (vers. 17, 18).[11]

2. O înviere corporală. Hristos care a înviat din mormânt a fost acelaşi Isus care a trăit aici în trup. El avea acum un corp glorificat, dar era încă un corp real. Era atât de real, încât ceilalţi nu vedeau nicio deosebire (Luca 24,13-27; Ioan 20,14-18).

Isus Hristos personal a negat că ar fi fost un fel de spirit sau stafie. Adresându-Se ucenicilor, El a spus: „Uitaţi-vă la mâinile şi picioarele Mele, Eu sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi; un duh n-are nici carne, nici oase, cum vedeţi că am Eu” (Luca 24,39). Pentru a dovedi realitatea fizică a învierii Sale, Isus a şi mâncat în prezenţa lor (vers. 43).

3. Efectul ei. Învierea a avut un impact ieşit din comun asupra ucenicilor. Ea a transformat un grup de oameni slabi şi speriaţi în apostoli curajoşi, gata să facă totul pentru Domnul lor (Fil. 3,10.11; Fapte 4,33). Misiunea pe care ei şi-au asumat-o, ca rezultat, a zdruncinat Imperiul Roman şi a răscolit lumea (Fapte 17,6).

„Certitudinea învierii Domnului Hristos a fost cea care a adus ţel şi putere predicării Evangheliei (cf. Fil. 3,10-11). Petru a vorbit despre ‘învierea lui Isus Hristos din morţi’ ca producând o ‘nădejde vie’ în cei credincioşi (1 Petru 1,3). Apostolii se considerau numiţi special pentru a fi martori ai învierii Sale (Fapte 1,22) şi şi-au bazat învăţăturile despre învierea lui Hristos pe profeţiile mesianice ale Vechiului Testament (Fapte 2,31). Cunoaşterea personală a ‘învierii Domnului Isus’ a fost ceea ce le-a dat ‘multă putere’ în mărturia lor (Fapte 4,33). Apostolii şi-au atras opoziţia conducătorilor iudei atunci când au început să predice prin ‘Isus învierea din morţi’ (vers. 2). […] Când a fost dus înaintea Sinedriului, Pavel a declarat că ‘din pricina nădejdii în învierea morţilor’ a fost el dat în judecată înaintea lor (Fapte 23,6; cf. 24,21). Romanilor, Pavel le-a scris că Isus Hristos a fost confirmat cu putere a fi ‘Fiul lui Dumnezeu… prin învierea morţilor’ (Rom. 1,4). Prin botez, a explicat el, creştinul îşi mărturiseşte credinţa în învierea lui Hristos (Rom. 6,4.5).”[12]

Două învieri. Domnul Hristos a predicat că sunt două învieri generale: o „înviere pentru viaţă”, pentru cei drepţi, şi o „înviere pentru judecată”, pentru cei nedrepţi (Ioan 5,28.29; Fapte 24,15). Aceste două învieri sunt despărţite de un interval de o mie de ani (Apoc. 20,4.5).

1. Învierea pentru viaţă. Aceia care sunt înviaţi la prima înviere sunt numiţi „fericiţi şi sfinţi” (Apoc. 20,6). Ei nu vor trăi experienţa morţii a doua în lacul de foc, la sfârşitul celor o mie de ani (vers. 14). Această înviere pentru viaţă şi nemurire (Ioan 5,29; 1 Cor. 15,52.53) are loc la a Doua Venire (1 Cor. 15,22.23; 1 Tes. 4,15-18). Aceia care trăiesc această experienţă nu vor mai muri niciodată (Luca 20,36). Ei sunt uniţi pentru totdeauna cu Hristos.

Cum va arăta corpul înviat? Asemenea lui Hristos, sfinţii înviaţi vor avea corpuri reale. Şi, după cum Hristos S-a sculat din morţi ca o fiinţă glorificată, tot aşa se vor scula şi cei neprihăniţi. Pavel a spus că Hristos „va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului slavei Sale” (Fil. 3,21). El numeşte corpul neglorificat şi pe cel glorificat „trup firesc” şi, respectiv, „trup duhovnicesc”; primul fiind muritor şi, deci, degradabil, cel de-al doilea fiind nemuritor şi, deci, etern. Schimbarea de la muritor la nemuritor are loc într-o clipă, la înviere (vezi 1 Cor. 15,42-54).

2. Învierea celor condamnaţi. Cei nelegiuiţi sunt aduşi la viaţă la a doua înviere generală, care are loc la sfârşitul celor o mie de ani (vezi cap. 27 al cărţii de faţă). Această înviere conduce la judecata şi condamnarea finală (Ioan 5,29). Aceia al căror nume nu se află în cartea vieţii vor fi înviaţi acum, „aruncaţi în iazul de foc” şi vor suferi moartea a doua (Apoc. 20,15.14).

Ei ar fi putut să evite acest sfârşit tragic. Într-un limbaj clar, Scripturile prezintă calea lui Dumnezeu de scăpare: „Pocăiţi-vă, întoarceţi-vă şi abateţi-vă de la toate fărădelegile voastre, ca să nu vă ducă nelegiuirea la pieire. Lepădaţi de la voi toate fărădelegile prin care aţi păcătuit, faceţi-vă rost de o inimă nouă şi un duh nou. Pentru ce vreţi să muriţi, casă a lui Israel? Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare, zice Domnul Dumnezeu. Întoarceţi-vă dar la Dumnezeu şi veţi trăi” (Ezech. 18,30-32).

Hristos a promis că „ cel ce va birui nicidecum nu va fi vătămat de a doua moarte” (Apoc. 2,11). Aceia care-L acceptă pe Isus şi mântuirea pe care El o aduce vor trăi experienţa unei bucurii indescriptibile la momentul culminant al revenirii Sale. Cu o bucurie ce nu se va sfârşi niciodată, ei vor petrece eternitatea în comuniune cu Domnul şi Mântuitorul lor.

[1] „Immortality” (Nemurirea), SDA Bible Encyclopedia, p. 621.

[2] În decursul secolelor, creştini proeminenţi de diferite credinţe: luterani, reformaţi, anglicani, baptişti, congregaţionalişti, prezbiterieni, metodişti etc. au susţinut învăţătura biblică a nemuririi condiţionate. Printre cei mai proeminenţi au fost următorii: secolul al XVI-lea – Martin Luther, William Tyndale, John Frith, George Wishart; secolul al XVII-lea – Robert Overton, Samuel Richardson, John Milton, George Wither, John Jackson, John Canne, arhiepiscop John Tillotson, dr. Isaac Barrow; secolul al XVIII-lea – dr. William Coward, Henry Layton, dr. Joseph N. Scott, dr. Joseph Priestly, Peter Pecard, Francis Blackburne, episcop William Warburton, Samuel Bourn, dr. William Whiston, dr. John Tottie, prof. Henry Dodwell; secolul al XIX-lea – Episcop Timothy Kendrick, dr. William Thomson, dr. Edward White, dr. John Thomas, H. H. Dobney, arhiepiscop Richard Whately; vicar Henry Alford, James Panton Ham, Charles F. Hudson, dr. Robert W. Dale, vicar Frederick W. Farrar, Hermann Olshausen, preot Henry Constable, William Gladstone, Joseph Parker, episcop John J. S. Perowne, Sir George G. Stokes, dr. W. A. Brown, dr. J. Agar Beet, dr. R. F. Weymouth, dr. Lyman Abbott, dr. Edward Beecher, dr. Emmanuel Petavel-Olliff,
dr. Franz Delitzsch, episcop Charles J. Ellicott, dr. George Dana Boardman, J. H. Pettingell; secolul al XX-lea – preot William H. M. Hay Aitken, Eric Lewis, dr. William Temple, dr. Gerardus van der Leeuw, dr. Aubrey R. Vine, dr. Martin J. Heinecken, David R. Davies, dr. Basil F. C. Atkinson, dr. Emil Brunner, dr. Reinhold Niebuhr, dr. T. A. Kantonen, dr. D. R. G. Owen. Vezi Questions on Doctrine, p. 571-609: Froom, The Conditionalist Faith of Our Fathers (Washington, D.C.: Review and Herald, 1965,1966), vol. 1 şi 2.

[3] Vezi „Death” (Moarte), SDA Bible Dictionary, ed. rev., p. 277, 278.

[4] R. L. Harris, „The Meaning of the Word Sheol as Shown by Parallels in Poetic Texts”, Journal of the Evangelical Theological Society, decembrie 1961, p. 129-135. Vezi, de asemenea, Comentariul biblic adventist, vol. 3, p. 999.

[5] Vezi Comentariul biblic adventist, vol. 5, p. 387.

[6] Singura excepţie este atunci când şeol este folosit în mod figurat (vezi Ezech. 32,21) sau hades, într-o parabolă (Luca 16,23). Şeol se întâlneşte de mai bine de 60 de ori în Vechiul Testament, dar nicăieri nu se referă la un loc de pedeapsă după moarte. Această idee a fost ulterior asociată cu gheena (Marcu 9,43-48), dar nu cu hades. Există numai o singură excepţie (Luca 16,23). Vezi, de asemenea, Comentariul biblic adventist, vol. 3, p. 999.

[7] Unii au considerat că următoarele pasaje contrazic acest punct de vedere al învăţăturilor Sfintelor Scripturi cu privire la natura morţii. Dar o cercetare mai atentă le prezintă ca fiind în deplină armonie cu restul Scripturii.

a) Moartea Rahelei. Referitor la moartea Rahelei, Scriptura spune: „Pe când îşi dădea sufletul” (Gen. 35,18). Această expresie arată numai că în ultimele ei momente de viaţă, când încă era conştientă şi cu ultima suflare de viaţă, ea i-a dat un nume fiului său.
b) Ilie şi băiatul mort. Când Ilie s-a rugat ca sufletul fiului mort al văduvei din Sarepta să se întoarcă în el, Dumnezeu i-a răspuns, înviindu-l pe băiat (1 Regi 17,21.22). Aceasta s-a întâmplat ca rezultat al unirii principiului de viaţă cu trupul, niciunul dintre ele nefiind viu sau conştient atunci când erau separate.
c) Apariţia lui Moise pe munte. Apariţia lui Moise pe Muntele Schimbării la Faţă nu oferă nicio dovadă a existenţei conştiente a spiritului sau a prezenţei în ceruri a tuturor neprihăniţilor care au murit. Cu puţin timp înainte de acest eveniment, Isus le-a spus ucenicilor Săi că, înainte de a muri, unii dintre ei Îl vor vedea pe Fiul omului în împărăţia Sa. Această făgăduinţă a fost împlinită pentru Petru, Iacov şi Ioan (Mat. 16,28 – 17,3).
Pe munte, Domnul Hristos le-a arătat – în miniatură – împărăţia slavei lui Dumnezeu. Acolo se afla Hristos, Împăratul cel slăvit, împreună cu Moise şi Ilie – reprezentanţii celor două tipuri de supuşi ai împărăţiei. Moise îi reprezenta pe sfinţii cei morţi, care urmează a fi înviaţi din morminte la a Doua Venire, iar Ilie îi reprezenta pe sfinţii cei vii, care vor fi luaţi la cer fără să vadă moartea (2 Regi 2,11).

Iuda ne dă dovada învierii speciale a lui Moise. După ce Moise a murit şi a fost îngropat (Deut. 34,5.6), a avut loc o luptă între Mihail şi Satana pentru corpul lui Moise (Iuda 9). Dată fiind apariţia lui Moise pe munte, poate fi trasă concluzia că Satana a pierdut bătălia şi Moise a fost înviat din mormânt, devenind – din ceea ce cunoaştem – primul beneficiar al puterii de înviere a Domnului Hristos. Acest eveniment nu oferă o dovadă pentru doctrina nemuririi sufletului. Din contră, constituie un argument în favoarea doctrinei învierii trupului.

d) Parabola omului bogat şi a săracului Lazăr. Parabola Domnului Hristos despre omul bogat şi săracul Lazăr a fost folosită pentru a susţine ideea stării conştiente a celor morţi (Luca 16,19-31). Din nefericire, aceia care o interpretează astfel nu şi-au dat seama că este vorba de o parabolă care, luată ad litteram în toate detaliile, ar fi absurdă. Cei morţi şi-ar primi răsplata ca fiinţe reale, cu părţi distincte ale trupului, precum ochi, limbă şi degete. Toţi cei neprihăniţi ar merge în sânul lui Avraam, iar Raiul şi Iadul ar fi la o aşa distanţă, încât oamenii şi-ar putea vorbi din unul în altul. Amândouă categoriile de oameni şi-ar primi răsplata la moarte, în contrast cu învăţătura lui Hristos că ei o vor primi la a doua Sa venire (Mat. 25,31-41; Apoc. 22,12).
Această istorisire este totuşi o parabolă – una dintre metodele favorite de învăţare ale Domnului Hristos. Fiecare parabolă era menită să dea o lecţie, iar ceea ce predica Hristos cu acea ocazie nu avea nimic de-a face cu starea morţilor. Morala acestei parabole este importanţa trăirii după Cuvântul lui Dumnezeu. Isus a arătat că bogatul era preocupat de cele materiale şi neglija să aibă grijă de cei în nevoie. Destinul veşnic este decis în această viaţă şi nu există un al doilea timp de probă. Scriptura este ghidul spre pocăinţă şi mântuire şi, dacă nu dăm ascultare avertizărilor din Cuvântul lui Dumnezeu, nimic nu ne mai poate mişca. De aceea, Domnul Hristos Şi-a încheiat parabola prin cuvintele: „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morţi” (Luca 16,31).

Domnul Hristos a folosit, pur şi simplu, elementele unei poveşti iudaice banale, în care cei morţi poartă o conversaţie. (Modul în care erau repre­zentate în parabolă sânul lui Avraam şi hadesul era asemănător tradiţiei iudaice. Vezi „Discourse to the Greeks Concerning Hades”, Josephus’ Complete Work, tr. William Whiston, [Grand Rapids: Kregel, 1960], p. 637). În Biblie, mai găsim şi o parabolă în care copacii vorbesc (Jud. 9,7-15; cf. 2 Regi 14,9). Nimeni nu va folosi această parabolă pentru a demonstra că pomii vorbesc. Astfel ar trebui să ne abţinem de la a-i da parabolei Domnului Hristos un sens care să contrazică dovezile abundente ale Scripturii şi învăţătura personală a Domnului Hristos, potrivit cărora moartea este un somn.

e) Promisiunea Domnului Isus făcută tâlharului. Domnul Hristos i-a promis tâlharului de pe cruce: „Adevărat îţi spun că astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca 23,43). Raiul este, în mod clar, sinonim cu cerul (2 Cor. 12,4; Apoc. 2,7). Aşa cum ar indica traducerea textului, Hristos avea să meargă la ceruri în acea zi de vineri pentru a fi în prezenţa lui Dumnezeu şi tot la fel şi tâlharul. Cu toate acestea, în dimineaţa învierii, Domnul Hristos personal i-a spus Mariei atunci când ea a căzut la picioarele Lui ca să I se închine: „Nu mă ţine, căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci du-te la fraţii Mei şi spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi la Dumnezeul vostru” (Ioan 20,17). Faptul că Domnul Hristos a rămas în mormânt în acel sfârşit de săptămână este indicat prin cuvintele îngerului: „Veniţi să vedeţi locul unde zăcea Domnul” (Mat. 28,6).
Oare S-a contrazis Hristos singur? Nicidecum. Soluţia pentru înţelegerea textului este legată de ordinea cuvintelor şi de punctuaţie. În Biblia ediţia Cornilescu, prepoziţia „că” apare înainte de adverbul „astăzi”. Ordinea corectă este: „Adevărat îţi spun astăzi că vei fi cu Mine în rai.”

Explicaţia care urmează este valabilă pentru versiunile Bibliei în care, în loc de prepoziţia „că” este o virgulă:

Primele manuscrise ale Bibliei nu aveau virgule sau spaţii între cuvinte. Intro­ducerea punctuaţiei şi despărţirea cuvintelor poate schimba considerabil sensul textului. Traducătorii Bibliei nu au reuşit întotdeauna să redea sensul original prin plasarea semnelor de punctuaţie. Dacă ar fi plasat virgula din Luca 23,43 după „astăzi”, în loc de a o pune înainte, atunci pasajul n-ar contrazice învăţătura din restul Bibliei cu privire la moarte. Cuvintele lui Isus ar fi înţelese atunci cum se cuvine, ca însemnând: „Adevărat îţi spun astăzi (în această zi, când Eu mor ca un criminal), vei fi cu mine în rai”. În armonie cu învăţătura Bibliei, Isus l-a asigurat pe tâlhar că va fi cu El în Paradis – făgăduinţă ce avea să fie împlinită după învierea celor drepţi, la a Doua Venire.

f) Să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos. „Căci pentru mine a trăi este Hristos şi a muri este un câştig”, spunea Pavel. „Sunt strâns din două părţi: aş dori să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine” (Fil. 1,21.23). Aştepta oare Pavel să intre în cer imediat după moarte?
Pavel a scris foarte mult despre ce înseamnă „a fi cu Hristos”. Într-o altă epistolă, el a scris despre aceia care „au adormit în Isus”. La a Doua Venire, spunea el, neprihăniţii cei morţi vor fi înviaţi şi, împreună cu neprihăniţii cei vii, vor fi „răpiţi toţi împreună cu ei …ca să-L întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tes. 4,14.17).

Pe fundalul acesta, vedem că, în epistola sa către filipeni, Pavel nu prezintă amănunţit ce are loc la moarte. El doar îşi exprimă dorinţa de a renunţa la existenţa sa prezentă, plină de necazuri, şi a fi cu Hristos, fără să facă vreo referire sau să dea explicaţie cu privire la perioada de timp dintre moarte şi înviere. Speranţa sa se bazează pe promisiunea unei tovărăşii personale cu Isus în decursul veşniciei. Pentru aceia care mor, nu este lung intervalul de timp de când au închis ochii, murind, până când îi vor deschide, la înviere. Deoarece morţii nu sunt conştienţi, ei nu au conştienţa trecerii timpului, dimineaţa învierii părând că vine imediat după moarte. Pentru creştini, moartea este un câştig: nu mai sunt ispite, încercări şi dureri, iar la înviere ei au deja darul glorioasei nemuriri.

[8] White, Tragedia veacurilor, p. 558

[9] „Death” (Moarte), SDA Bible Dictionary, ed. rev., p. 278. Cf. Questions on Doctrine, p. 524.

[10] „Resurrection” (Înviere), SDA Bible Dictionary, ed. rev., p. 935.

[11] Questions on Doctrine, p. 67, 68.

[12] „Resurrection” (Înviere), SDA Bible Dictionary, ed. rev., p. 936.