Dar când ploaia cade răpăind peste singurătatea noastră din miez de noapte, mai este real harul? Mai este Dumnezeu bun? Cei mai mari sfinți ai acestei lumi spun în unanimitate: harul lui Dumnezeu nu e diminuat de întuneric, de frig, de celula închisorii, de boală sau de lacrimi.

Mărturia Cuvântului lui Dumnezeu este clară tocmai pentru astfel de momente și pentru astfel de ani: „El S-a întins din înălțime și m-a prins, m-a scos din apele cele mari, m-a scăpat de dușmanul meu cel puternic și de vrăjmașii mei, căci erau mai tari decât mine” (Psalmii 18:16-17 NTR). „Iată, mâna Domnului nu este prea scurtă să ajute, nici urechea Lui prea surdă ca să audă” (Isaia 59:1 NTR).

Da, harul este recunoscut pe bună dreptate atunci când armonii se înalță spre cer și coruri impresionante proclamă frumusețea răscumpărării. Dar harul este și mai bine cunoscut când sfinți solitari exclamă în lacrimi: „Din adâncuri strig, Doamne! Stăpâne, ascultă glasul meu! Fie urechile Tale atente la glasul cererilor mele” (Psalmii 130:1-2 NTR).

Cere harul în orice moment. Dumnezeu îți aude vocea: nu este nevoie de un cor.