Avraam primise, fără să mai pună la îndoială, făgăduința unui fiu, dar el n-a așteptat ca Dumnezeu să împlinească Cuvântul Său, la timpul și în modul cuvenit. A fost îngăduită o amânare pentru a pune la probă credința sa în puterea lui Dumnezeu; el însă n-a reușit să treacă cu bine încercarea. Gândindu-se că este imposibil să aibă un copil la vârsta ei înaintată, Sara a dat ideea – ca un plan prin care scopul divin putea fi realizat – ca una dintre roabele ei să fie luată de Avraam ca a doua soție a sa. Poligamia devenise atât de răspândită încât încetase să mai fie privită ca păcat, deși aceasta nu însemna că ea nu mai era o violare a Legii lui Dumnezeu, ci că era fatală sfințeniei și păcii în relațiile familiale. Urmarea căsătoriei lui Avraam cu Agar a fost nefericită atât pentru propria familie, cât și pentru generațiile următoare.
Măgulită de onoarea noii sale poziții, ca soție a lui Avraam, și nădăjduind să fie mama unei mari națiuni care să descindă din ea, Agar a devenit mândră și îndrăzneață, tratând-o cu dispreț pe stăpâna ei. O gelozie mută a tulburat pacea unui cămin cândva fericit. Obligat să asculte plângerile fiecăreia, Avraam s-a străduit zadarnic să restabilească armonia. Deși s-a căsătorit cu Agar la cererea insistentă a Sarei, acum aceasta îi reproșa lui Avraam ca unuia care era vinovat. Ea dorea să o izgonească pe rivala ei. Dar Avraam a refuzat să fie de acord cu dorința ei; Agar urma să fie mama fiului său, pe care îl dorea atât de mult, fiul făgăduinței. Ea era totuși roaba Sarei și el o lăsă mai departe sub porunca stăpânei ei. Spiritul irascibil al lui Agar nu putea să se mai supună asprimii pe care obrăznicia ei a provocat-o – când „Sarai s-a purtat rău cu ea… Agar a fugit de ea” (Gen. 16,6).
Ea a fugit în pustie și, pe când se odihnea lângă un izvor de apă, singură și fără prieteni, a întâmpinat-o un înger al Domnului, în chip omenesc, adresându-i-se: „Agar, roaba Sarei” pentru a-i aminti de poziția și de datoria ei; el îi spuse: „Întoarce-te la stăpâna ta și supune-te sub mâna ei” (vers. 8). Și totuși, odată cu mustrarea, erau amestecate și cuvinte de mângâiere: „Domnul a auzit mâhnirea ta…”. „Îți voi înmulți foarte mult sămânța, și ea va fi atât de multă la număr, că nu va putea fi numărată” (vers. 10). Și ca o veșnică aducere-aminte a milei Sale, i s-a spus să-l numească pe fiul ei Ismael – „Domnul aude”.
Când Avraam a ajuns la vârsta de aproape o sută de ani, i-a fost repetată făgăduința unui fiu, cu asigurarea că viitorul moștenitor va fi fiul Sarei. Avraam însă n-a înțeles încă făgăduința și mintea lui s-a îndreptat imediat spre Ismael, agățându-se de credința că prin el planul cel milostiv al lui Dumnezeu avea să fie realizat. În iubirea sa față de fiul său, el a exclamat:
„Să trăiască Ismael înaintea Ta!” (Gen. 17,18). Din nou făgăduința i-a fost dată, în cuvinte ce nu puteau fi înțelese greșit: „Cu adevărat nevastă-ta Sara îți va naște un fiu; și-i vei pune numele Isaac. Eu voi încheia legământul Meu cu el”. Totuși Dumnezeu n-a fost neatent față de rugăciunea tatălui. „Dar cu privire la Ismael”, spuse El, „te-am ascultat: Iată, îl voi binecuvânta… voi face din el un neam mare” (Gen. 17,18-20).
Nașterea lui Isaac, aducând, după o viață întreagă de așteptare, împlinirea celor mai scumpe dorințe ale lor, a umplut corturile lui Avraam și Sarei de bucurie. Pentru Agar însă, acest eveniment a însemnat prăbușirea celor mai plăcute ambiții pe care ea le cultivase. Ismael, acum un tânăr, fusese considerat de toți cei din tabără moștenitorul averii lui Avraam și al făgăduințelor făcute urmașilor săi. Acum, dintr-odată, el a fost dat la o parte; și, în dezamăgirea lor, mama și fiul îl urau pe copilul Sarei. Bucuria generală n-a făcut decât să mărească gelozia lor până într-atât încât Ismael a îndrăznit să-și bată joc în mod deschis de moștenitorul făgăduinței lui Dumnezeu. Sara a văzut în pornirea răzvrătită a lui Ismael un izvor continuu de discordie și a apelat la Avraam, insistând ca Agar și Ismael să fie alungați din tabără. Patriarhul se afla într-o mare încurcătură. Cum să-l izgonească pe Ismael, fiul său, pe care încă îl iubea foarte mult? În frământarea sa, el a apelat la sfatul divin. Domnul, printr-un înger sfânt, îl sfătui să împlinească dorința Sarei; iubirea sa pentru Ismael sau Agar nu trebuia să constituie o piedică, căci numai astfel putea restabili armonia și fericirea familiei sale. Îngerul i-a dat făgăduința consolatoare că, deși despărțit de casa tatălui său, Ismael nu avea să fie uitat de Dumnezeu; viața lui avea să fie ocrotită și avea să devină tatăl unei mari națiuni. Avraam a ascultat de cuvintele îngerului, dar nu fără o mare suferință. Inima tatălui a fost cuprinsă de o durere nespusă când i-a izgonit pe Agar și pe fiul său.
Învățătura dată lui Avraam cu privire la sfințenia legăturilor de căsătorie avea să fie o lecție pentru toate veacurile. Ea spune că drepturile și fericirea acestei legături trebuie să fie păstrate cu multă grijă, chiar cu prețul unor mari sacrificii. Sara era singura soție legitimă a lui Avraam. Drepturile ei de soție și de mamă nu puteau fi împărțite cu nicio altă persoană.
Ea l-a respectat pe soțul ei și, din acest punct de vedere, ea este înfățișată în Noul Testament ca un exemplu vrednic de urmat. Dar ea nu era de acord ca iubirea lui Avraam să fie împărțită cu o alta și Dumnezeu n-a mustrat-o pentru faptul că a cerut alungarea rivalei sale. Nici Avraam și nici Sara nu s-au încrezut în puterea lui Dumnezeu, iar greșeala aceasta a condus la căsătoria lui cu Agar.
Dumnezeu îl chemase pe Avraam să fie tatăl celor credincioși și viața sa trebuia să stea ca un exemplu de credință pentru generațiile care aveau să vină. Dar credința sa n-a fost desăvârșită. El a dat pe față neîncredere în Dumnezeu atunci când a ascuns faptul că Sara este soția lui și, de asemenea, atunci când a luat-o pe Agar de soție. Pentru ca el să poată atinge cel mai înalt standard, Dumnezeu l-a supus la o altă încercare, cea mai grea pe care omul a fost chemat vreodată s-o suporte. Într-o vedenie de noapte, el a fost înștiințat să meargă în ținutul Moria și acolo să-l aducă pe fiul său ca jertfă – ardere-de-tot – pe un munte care urma să-i fie arătat.
La data când a primit această poruncă, Avraam atinsese vârsta de o sută douăzeci de ani. El era privit ca om bătrân chiar de către cei din generația sa. În tinerețea sa, el fusese destul de puternic ca să poată îndura greutăți și să înfrunte primejdii, dar acum înflăcărarea tinereții sale trecuse. Cineva care este în puterea bărbăției poate înfrunta plin de curaj încercările și durerile care ar face ca inima să cadă înfrântă la o vârstă mai înaintată, când picioarele merg tremurând spre mormânt. Dar Dumnezeu a păstrat ultima și cea mai grea încercare a Sa pentru Avraam până când povara anilor apăsa greu asupra sa și el dorea foarte mult să se odihnească de griji și necazuri.
Patriarhul locuia la Beer-Șeba, înconjurat de belșug și de cinste. El era foarte bogat și nespus de onorat, ca un prinț puternic, de către conducătorii țării. Mii de oi și de vite acopereau câmpiile ce se întindeau în jurul taberei sale. De jur-împrejur erau corturile păstorilor lui, căminul sutelor de slujitori credincioși. Fiul făgăduinței crescuse, ajungând la maturitate lângă el. Cerul părea că încoronase cu binecuvântările lui o viață de sacrificiu și de așteptare răbdătoare a speranței mereu amânate.
În ascultarea credinței, Avraam părăsise țara sa natală – se depărtase de mormintele părinților săi și de casa rudelor sale. El peregrinase ca un străin în țara moștenirii sale. El așteptase mult nașterea moștenitorului făgăduit. La porunca lui Dumnezeu, îl alungase pe fiul său, Ismael. Și acum, când copilul atât de mult dorit ajunsese la vârsta de bărbat și patriarhul părea că ajunsese să întrezărească roadele nădejdii sale, îi stătea înainte o încercare mai mare decât toate celelalte de mai înainte.
Porunca a fost rostită în cuvinte care trebuie să fi chinuit îngrozitor inima tatălui: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac… și adu-l ardere-de-tot” (Gen. 22,2). Isaac era lumina căminului său, mângâierea bătrâneților sale și, mai presus de toate, moștenitor al binecuvântărilor promise. Pierderea unui astfel de fiu, din cauza vreunui accident sau a unei boli, i-ar fi sfâșiat inima acestui tată iubitor, ar fi încovoiat de durere capul său albit; dar lui i se dăduse porunca să verse sângele fiului său cu propriile mâini. Lucrul acesta i se părea îngrozitor și imposibil de îndeplinit.
Satana era alături, gata să-i sugereze ideea că trebuie să se fi înșelat, căci Legea divină poruncește „Să nu ucizi”, iar Dumnezeu nu poate cere ceea ce El a interzis cândva. Ieșind din cortul său, Avraam privi în sus la strălucirea liniștită a cerului fără nori și își reaminti făgăduința făcută lui cu aproape cincizeci de ani înainte, și anume că sămânța sa va fi ca stelele de numeroasă. Dacă această făgăduință avea să fie împlinită prin Isaac, cum putea el să fie dat morții? Avraam era ispitit să creadă că este victima unei înșelăciuni. În îndoiala și chinul său sufletesc, se plecă la pământ și se rugă așa cum nu se mai rugase niciodată pentru o confirmare a poruncii că, într-adevăr, el trebuie să aducă la îndeplinire datoria aceasta teribilă. El și-a adus aminte de îngerii trimiși pentru a-i descoperi planul lui Dumnezeu de a nimici Sodoma și care-i aduseseră făgăduința că i se va naște acest fiu, Isaac, și s-a dus la locul unde de atâtea ori îi întâmpinase pe solii cerești, nădăjduind să-i întâlnească din nou și să primească noi îndrumări; dar nimeni nu veni în ajutorul său. Întunericul părea că-l copleșise; dar porunca lui Dumnezeu suna în urechile sale: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești, pe Isaac.” Porunca trebuia să fie ascultată, iar el nu îndrăzni să zăbovească. Ziua se apropia și el trebuia să pornească la drum.
Întorcându-se la cortul său, el merse la locul în care Isaac dormea somnul adânc și netulburat al tinereții și nevinovăției. Pentru un moment, tatăl privi chipul cel scump al fiului său și apoi se îndepărtă cutremurându-se. El merse apoi până la Sara, care de asemenea dormea. Să o trezească oare, pentru ca să-și mai îmbrățișeze o dată fiul? Să-i spună oare care era cerința lui Dumnezeu? El dorea să-și despovăreze inima și să împărtășească cu ea această teribilă responsabilitate; dar s-a reținut, de teamă ca nu cumva ea să-i pună piedici. Isaac era bucuria și mândria ei. Viața ei era strâns legată de viața lui și iubirea mamei putea să refuze sacrificiul.
În cele din urmă, Avraam îl trezi pe fiul său, spunându-i despre porunca primită de a aduce jertfă pe un munte îndepărtat. Isaac mersese adesea cu tatăl său să se roage la vreunul dintre diferitele altare care marcaseră pelerinajul său și această chemare nu trezi nicio surpriză. Pregătirile pentru călătorie au fost foarte repede făcute. Lemnele au fost pregătite și așezate pe măgar și, împreună cu doi slujitori, au pornit la drum.
Alături unul de altul, tatăl și fiul au călătorit în tăcere. Patriarhul, cugetând la marea sa taină, nu mai avea inimă să vorbească. Gândurile lui erau la mama cea mândră și iubitoare și la ziua când se va întoarce singur la ea. El știa bine că, atunci când cuțitul va lua viața fiului ei, acesta va străpunge și inima ei.
Ziua aceea – cea mai lungă zi din câte trăise Avraam – se târa încet spre sfârșit. În timp ce fiul său și cei doi tineri au adormit, el a petrecut noaptea în rugăciune, tot mai nădăjduind că un sol ceresc va veni să-i spună că încercarea fusese îndestulătoare și că tânărul se putea întoarce nevătămat la mama sa. Dar nicio izbăvire n-a venit pentru sufletul său chinuit. A urmat o altă zi lungă și încă o noapte de umilință și rugăciune, în timp ce porunca aceea care avea să-l lase fără copil stăruia mereu în urechile sale. Satana era acolo ca să șoptească îndoieli și necredință, dar Avraam a rezistat șoptirilor lui. Pe când se pregăteau de călătorie în cea de a treia zi, patriarhul, privind spre nord, a văzut semnul făgăduit, un nor de slavă plutind deasupra muntelui Moria, și și-a dat seama că glasul care i-a vorbit era din cer.
Nici chiar acum el nu murmură împotriva lui Dumnezeu, ci își îmbărbătă sufletul, cugetând la dovezile bunătății și ale credincioșiei lui Dumnezeu. Acest fiu îi fusese dat pe neașteptate; și oare Acela care îi dăduse acest dar prețios nu avea dreptul de a cere înapoi ceea ce era al Lui? Apoi credința repetă iarăși făgăduința: „Numai din Isaac va ieși o sămânță” (Gen. 21,12), o sămânță tot atât de numeroasă ca și boabele de nisip de pe țărmul mării. Isaac era fiul unei minuni și nu putea oare puterea care i-a dat viață să i-o redea? Privind dincolo de ceea ce se vedea, Avraam se agăță de cuvântul lui Dumnezeu, „căci se gândea că Dumnezeu poate să învieze chiar și din morți” (Evr. 11,19).
Cu toate acestea, numai singur Dumnezeu putea înțelege cât de mare a fost sacrificiul tatălui, care trebuia să dea morții pe fiul său; Avraam dorea ca nimeni, în afară de Dumnezeu, să nu fie martor la scena despărțirii. El porunci slujitorilor săi să rămână pe loc, spunând: „Eu și băiatul ne vom duce până acolo să ne închinăm și apoi ne vom întoarce la voi” (Gen. 22,5-8).
Lemnele au fost puse pe spinarea lui Isaac, cel care avea să fie adus jertfă, tatăl luă cuțitul și focul și împreună urcară astfel pe vârful muntelui, tânărul întrebându-se în tăcere de unde se va lua jertfa în locul acesta atât de depărtat de turme și staule. În cele din urmă, el zise: „Tată, iată focul și lemnele; dar unde este mielul pentru arderea-de-tot?” Vai, ce încercare grea era aceasta! Cum străpunsese inima lui Avraam cuvântul plin de gingășie: „Tată”! Nu, încă nu-i putea spune. „Fiul meu”, spuse el, „Dumnezeu Însuși va purta de grijă de mielul pentru arderea-de-tot”.
La locul rânduit, ei au zidit un altar și au pus lemnele pe el. Apoi, cu glasul tremurând, Avraam îi descoperi fiului său solia divină. Cu groază și uimire Isaac află ce soartă îl aștepta, dar nu se împotrivi. El ar fi putut să scape de ceea ce-l aștepta, dacă ar fi ales să facă așa; bătrânul, paralizat de durere, istovit de lupta celor trei zile îngrozitoare, nu s-ar fi putut împotrivi voinței tânărului plin de vigoare. Dar Isaac fusese educat din copilărie să asculte de îndată și cu încredere, și când planul lui Dumnezeu i-a fost descoperit, el a dat pe față o supunere plină de bunăvoință. El era părtaș al credinței lui Avraam și și-a dat seama că era onorat prin faptul că era chemat să-și dea viața ca jertfă lui Dumnezeu. Cu duioșie, el căută să ușureze durerea tatălui și să încurajeze mâinile lui înțepenite să lege frânghiile ce-l fixau de altar.
Apoi, au fost rostite ultimele cuvinte pline de iubire, s-au vărsat ultimele lacrimi și a avut loc ultima îmbrățișare. Tatăl ridică cuțitul pentru a-l junghia pe fiul său, când, deodată, brațul său fu oprit. Un înger al Domnului îl chemă pe patriarh, vorbindu-i din ceruri: „Avraame! Avraame!” El răspunse îndată: „Iată-mă!” și din nou se auzi glasul rostind: „Să nu pui mâna pe băiat și să nu-i faci nimic; căci știu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine” (Gen. 22,11.12).
Avraam a văzut atunci „un berbec încurcat cu coarnele într-un tufiș” și, luând imediat noua victimă, a adus-o ca „ardere-de-tot în locul fiului său”. În bucuria și recunoștința sa, Avraam a dat un nume nou acelui loc sfânt „Iehova-iire”, „la muntele unde Domnul va purta de grijă” (Gen. 22,13.14).
Pe muntele Moria, Dumnezeu Și-a reînnoit legământul Său, întărind printr-un jurământ solemn binecuvântarea făgăduită lui Avraam și seminței sale de-a lungul tuturor generațiilor viitoare: „Pe Mine Însumi jur, zice Domnul: pentru că ai făcut lucrul acesta, și n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, te voi binecuvânta foarte mult și-ți voi înmulți foarte mult sămânța și anume: ca stelele cerului și ca nisipul de pe țărmul mării; și sămânța ta va stăpâni cetățile vrăjmașilor ei. Toate neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânța ta, pentru că ai ascultat porunca Mea” (vers. 16-18).
Marele act al credinței lui Avraam stă asemenea unui stâlp de lumină, iluminând calea slujitorilor lui Dumnezeu din toate veacurile. Avraam n-a căutat o scuză pentru a se sustrage aducerii la îndeplinire a voii lui Dumnezeu. În timpul celor trei zile cât a ținut călătoria, el a avut suficient timp să se gândească și să se îndoiască de Dumnezeu, dacă ar fi dorit să se îndoiască. El s-ar fi putut gândi că, prin sacrificarea fiului său, avea să fie privit ca un ucigaș, un al doilea Cain, că acest fapt ar fi făcut ca învățătura lui să fie lepădată și disprețuită, nimicindu-i astfel puterea de a face bine semenilor săi. El ar fi putut argumenta că vârsta sa îl scutea de ascultare. Dar patriarhul n-a căutat refugiu în niciuna dintre aceste scuze. Avraam era și el om; sentimentele și atașamentele lui erau ca și ale noastre; dar el nu s-a oprit să întrebe cum avea să se împlinească făgăduința făcută, dacă Isaac avea să fie sacrificat. El n-a stat să discute cu inima lui chinuită. El știa că Dumnezeu este drept și neprihănit în toate cerințele Lui și împlini porunca primită până la litera ei.
„Avraam a crezut pe Dumnezeu, și i s-a socotit ca neprihănire; și el a fost numit prietenul lui Dumnezeu” (Iacov 2,23). Iar Pavel spune: „Fii ai lui Avraam sunt cei ce au credință” (Gal. 3,7). Credința lui Avraam s-a manifestat însă prin faptele sale. „Avraam, părintele nostru, n-a fost el socotit neprihănit prin fapte, când a adus pe fiul său Isaac jertfă pe altar? Vezi că credința lucra împreună cu faptele lui, și, prin fapte, credința a ajuns desăvârșită” (Iacov 2,21.22). Mulți nu izbutesc să înțeleagă legătura dintre credință și fapte. Ei spun: „Credeți numai în Hristos și n-aveți de ce să vă temeți. Nu trebuie să vă faceți griji pentru că nu țineți Legea.” Dar adevărata credință se va manifesta prin ascultare. Iisus le spunea iudeilor necredincioși: „Dacă ați fi copii ai lui Avraam, ați face faptele lui Avraam” (Ioan 8,39). Iar cu privire la părintele credincioșilor Domnul declară: „Avraam a ascultat de porunca Mea și a păzit ce i-am cerut, a păzit poruncile Mele, orânduielile Mele” (Gen. 26,5). Apostolul Iacov zice: „Credința, dacă n-are fapte, este moartă” (Iacov 2,17). Iar Ioan, care stăruiește atât de mult asupra iubirii, ne spune: „Dragostea lui Dumnezeu stă în păzirea poruncilor Lui” (1 Ioan 5,3).
Prin simboluri și făgăduințe, Dumnezeu „a propovăduit lui Avraam înainte de Evanghelie” (Gal. 3,8 KJV). Iar credința patriarhului s-a prins de Răscumpărătorul ce avea să vină. Iisus le spunea iudeilor: „Tatăl vostru, Avraam, a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o și s-a bucurat” (Ioan 8,56). Berbecul adus ca jertfă în locul lui Isaac Îl reprezenta pe Fiul lui Dumnezeu, care avea să fie sacrificat în locul nostru. Când omul a fost dat morții din cauza călcării Legii lui Dumnezeu, Tatăl, privind la Fiului Său, îi spuse păcătosului: „Trăiește, am găsit un preț de răscumpărare.”
Pentru ca să imprime în mintea lui Avraam valoarea Evangheliei și pentru a-i pune la probă credința îi poruncise Dumnezeu să-l aducă jertfă pe fiul său. Chinul de moarte prin care el a trecut în timpul zilelor de teribilă încercare a fost îngăduit, pentru ca el să poată înțelege, din propria experiență, ceva din măreția sacrificiului făcut de Dumnezeul cel veșnic pentru mântuirea omului. Nicio altă încercare nu i-ar fi pricinuit lui Avraam un astfel de chin sufletesc, ca aducerea fiului său ca jertfă. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său pradă unei morți chinuitoare și pline de ocară. Îngerilor, care erau martori la umilirea și chinul sufletesc al Fiului lui Dumnezeu, nu li s-a îngăduit să intervină ca în cazul lui Isaac. Nu a fost niciun glas care să strige: „Destul!” Pentru a salva neamul omenesc căzut, Împăratul slavei Și-a dat viața. Ce dovadă mai puternică poate fi dată cu privire la mila și iubirea fără de margini a lui Dumnezeu? „El care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Rom. 8,32).
Sacrificiul cerut lui Avraam nu a fost numai pentru binele său și nici chiar numai spre folosul generațiilor viitoare; ci a fost și pentru învățătura ființelor lipsite de păcat din cer și din celelalte lumi. Câmpul luptei dintre Hristos și Satana – câmp în care se aduce la îndeplinire Planul de Mântuire – este manualul întregului Univers. Pentru că Avraam dăduse pe față o lipsă de credință în făgăduințele lui Dumnezeu, Satana îl acuzase înaintea îngerilor și înaintea lui Dumnezeu de faptul că a dat greș în a îndeplini condițiile legământului, dovedindu-se astfel nedemn de binecuvântările lui Dumnezeu. Dumnezeu dorea să dovedească înaintea întregului cer credincioșia slujitorului Său, pentru a demonstra că nu poate fi primită decât o ascultare desăvârșită și pentru a face mai clar Planul de Mântuire înaintea lor.
Ființe cerești au fost martore la scena punerii la probă a credinței lui Avraam și a supunerii lui Isaac. Încercarea aceasta a fost mult mai grea decât aceea prin care trecuse Adam.
Ascultarea de interdicția pusă înaintea primilor noștri părinți nu aducea cu sine nicio durere, dar porunca dată lui Avraam cerea sacrificiul cel mai chinuitor. Întregul cer privi cu uimire și admirație ascultarea neșovăitoare a lui Avraam. Tot cerul a prețuit credincioșia lui. Acuzațiile lui Satana au fost dovedite ca fiind false. Dumnezeu îi spune slujitorului Său: „Știu acum că te temi de Dumnezeu (cu toate învinuirile lui Satana), întrucât n-ai cruțat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine” (vers. 12). Legământul lui Dumnezeu, întărit lui Avraam printr-un jurământ înaintea ființelor din celelalte lumi, dovedește faptul că ascultarea va fi răsplătită.
Fusese greu chiar și pentru îngeri să pătrundă înțelesul adânc al tainei mântuirii – să înțeleagă faptul că Fiul lui Dumnezeu, Comandantul cerului, trebuia să moară pentru omul vinovat.
Când i-a fost dată lui Avraam porunca de a-l aduce ca jertfă pe fiul său a trezit interesul ființelor cerești. Cu un viu interes, ele au urmărit fiecare pas în aducerea la îndeplinire a acestei porunci. Când, la întrebarea lui Isaac: „Unde este mielul pentru arderea-de-tot?”, Avraam a răspuns: „Domnul Însuși va purta de grijă de miel” și când mâna tatălui a fost oprită în momentul în care era gata să-l înjunghie pe fiul său, iar berbecul de care Se îngrijise Dumnezeu a fost adus ca jertfă în locul lui Isaac, atunci s-a revărsat lumină asupra tainei mântuirii și chiar îngerii au înțeles mult mai clar hotărârea minunată pe care Dumnezeu o luase pentru mântuirea omului (1 Petru 1,12).