CAPITOLUL 18 NOAPTEA LUPTEI

CAPITOLUL 18 NOAPTEA LUPTEI

Cu toate că Iacov părăsise Padan-Aramul în deplină ascultare de sfatul divin, totuși nu fără teamă se întorcea el pe același drum pe care, cu douăzeci de ani în urmă, îl parcursese ca fugar. Păcatul lui, comis prin înșelarea tatălui său, stătea mereu înaintea sa. Era conștient de faptul că exilul său cel lung era rezultatul direct al acelui păcat și se gândea zi și noapte la aceste lucruri, iar reproșurile unei conștiințe ce-l acuza făceau foarte tristă călătoria lui. Când dealurile din țara sa natală s-au ivit în depărtare, inima patriarhului a fost profund mișcată. Tot trecutul i-a apărut în mod viu înainte.

Pe lângă amintirea păcatului său, în mintea lui erau prezente favoarea acordată lui de Dumnezeu și făgăduințele divine de ajutor și călăuzire.

Pe măsură ce se apropia de sfârșitul călătoriei sale, gândul la Esau i-a adus multe prevestiri îngrijorătoare. După fuga lui Iacov, Esau s-a considerat singurul moștenitor al averii tatălui său.

Vestea reîntoarcerii lui Iacov putea să trezească temerea că acesta venea ca să ceară partea sa de moștenire. Acum, Esau era în stare să-i facă fratelui său un mare rău, dacă ar fi dorit, și putea să se manifeste în mod violent față de el, nu numai din dorința de răzbunare, dar și pentru a-și asigura în mod netulburat stăpânirea averii pe care de atâta timp o considera ca fiind numai a sa.

Din nou Domnul i-a dat lui Iacov o dovadă a ocrotirii divine. În timp ce mergea spre sud de muntele Galaad, două oștiri de îngeri îl însoțeau mergând în fața și în spatele său, înaintând odată cu ai lui, pentru protejarea lor. Iacov își reaminti de visul avut cu mult timp în urmă la Betel și inima sa împovărată se simți mai ușurată de faptul că solii cerești, care îi aduseseră nădejde și curaj la fuga sa din Canaan, aveau să fie acum păzitorii întoarcerii sale. Și el „a zis: ’Aceasta este tabăra lui Dumnezeu!’ De aceea a pus locului aceluia numele Mahanaim (Tabără îndoită)” (Gen. 32,2).

Totuși Iacov avea simțământul că și el trebuia să facă ceva pentru a fi în siguranță. De aceea el i-a trimis fratelui său soli, cu un cuvânt de împăcare. El i-a învățat cu privire la cuvintele exacte cu care trebuia să i se adreseze lui Esau. Mai înainte de nașterea celor doi frați, fusese profetizat că cel mai mare avea să slujească celui mai tânăr; și, ca nu cumva amintirea acestui lucru să-l înverșuneze, Iacov le-a spus slujitorilor că erau trimiși la „domnul meu, Esau”, iar când aveau să ajungă înaintea lui, ei trebuiau să vorbească despre stăpânul lor ca fiind „servul tău, Iacov”; iar, ca să împrăștie teama că el se întorcea ca un hoinar, fără nimic, doar ca să ceară moștenirea părintească, Iacov a fost foarte atent să spună în solia sa: „Am boi, măgari, oi, robi și roabe, și trimit să dea de știre lucrul acesta domnului meu, ca să capăt trecere înaintea ta” (vers. 5).

Dar slujitorii s-au întors cu știrea că Esau se apropia cu patru sute de oameni, fără să răspundă cumva la mesajul prietenesc care îi fusese trimis. Era sigur că el venea ca să se răzbune. Tabăra fu cuprinsă de groază. „Iacov s-a înspăimântat foarte mult și l-a apucat groaza.” El nu putea să se mai întoarcă și îi era teamă să mai meargă înainte. Tabăra sa, neînarmată și lipsită de apărare, era cu totul nepregătită pentru o confruntare războinică. De aceea, i-a împărțit pe ai săi în două tabere, astfel încât, dacă una dintre ele avea să fie atacată, cealaltă să aibă posibilitatea să scape. Din numeroasa sa turmă, el a trimis, în mod generos, daruri lui Esau, însoțite de o solie prietenească. El a făcut tot ceea ce stătea în puterea sa ca să ispășească răul pe care i-l făcuse fratelui său și să abată primejdia care-l amenința și apoi, în umilință și pocăință, el a cerut ocrotirea divină: „Tu… mi-ai zis: ’Întoarce-te în țara ta și în locul tău de naștere, și voi îngriji ca să-ți meargă bine!’ Eu sunt prea mic pentru toate îndurările și pentru toată credincioșia pe care ai arătat-o față de robul Tău, căci am trecut Iordanul acesta numai cu toiagul meu și iată că acum fac două tabere. Izbăvește-mă, Te rog, din mâna fratelui meu, din mâna lui Esau, căci mă tem de el, ca să nu vină și să mă lovească pe mine, pe mame și pe copii” (Gen. 32,9-11).

Ajungând la râul Iaboc, întrucât noaptea se lăsase, Iacov și-a trimis familia dincolo de râu, în timp ce el a rămas singur dincoace de râu. Se hotărâse să petreacă noaptea în rugăciune și dorea să fie singur cu Dumnezeu. Dumnezeu putea să înmoaie inima lui Esau. În El era toată nădejdea patriarhului.

Era o regiune muntoasă, izolată, refugiul animalelor sălbatice și ascunzișul tâlharilor și al ucigașilor.

Singur și fără apărare, Iacov s-a plecat în disperarea sa până la pământ. Era miezul nopții. Tot ceea ce făcuse ca viața sa să fie scumpă pentru el era acum departe, expus pericolului și morții. Dar cel mai amar dintre toate era gândul că păcatul său a fost acela care a adus această primejdie asupra celor nevinovați. Cu strigăte de disperare și lacrimi, el și-a înălțat rugăciunea înaintea lui Dumnezeu.

Deodată, o mână puternică s-a lăsat asupra sa. El a crezut că un vrăjmaș căuta să-i ia viața și a făcut eforturi că să scape din strânsoarea celui care l-a atacat. În întunericul nopții cei doi se luptau pentru biruință. Nu s-a rostit niciun cuvânt, dar Iacov și-a pus toată puterea și n-a slăbit eforturile sale nici chiar pentru un singur moment. În timp ce se lupta astfel pe viață și pe moarte, sentimentul vinovăției apăsa asupra sufletului său; păcatele sale s-au ridicat în fața sa, despărțindu-l de Dumnezeu.

Dar în teribila sa disperare și-a amintit de făgăduințele lui Dumnezeu și inima sa întreagă s-a îndreptat către El, cerând mila Sa. Lupta a continuat până aproape de ziuă, când străinul și-a pus degetul pe coapsa lui Iacov și imediat acesta a început să șchiopăteze. Patriarhul și-a dat seama cine era Cel cu care se luptase. El a văzut că fusese în luptă cu un sol ceresc și, din cauza aceasta, cu tot efortul său aproape supraomenesc, nu putuse câștiga biruința. Era Hristos, „Îngerul legământului”, care Se descoperise pe Sine lui Iacov. Patriarhul era acum neputincios, având dureri puternice, dar, cu toate acestea, nu-l slăbea din strânsoare pe Cel prins. Pocăit cu totul și zdrobit, el se agăță de înger: „a plâns și s-a rugat de el” (Osea 12,4), cerând să fie binecuvântat. El trebuia să aibă asigurarea că păcatul său a fost iertat. Durerea fizică nu era suficientă ca să abată mintea sa de la acest țel.

Hotărârea sa devenea tot mai puternică, credința tot mai vie și mai stăruitoare, până la capăt. Îngerul a încercat să Se elibereze; El a zis: „Lasă-Mă să plec, căci se revarsă zorile.” Dar Iacov a răspuns: „Nu
Te voi lăsa să pleci până nu mă vei binecuvânta” (Gen. 32,26). Dacă atitudinea aceasta ar fi fost o încredere îngâmfată și obraznică, Iacov ar fi fost nimicit pe loc; dar din partea lui se dădu pe față încrederea unuia care își mărturisise nevrednicia și care totuși se sprijinea pe credincioșia unui Dumnezeu care Își păstra legământul.

Iacov „s-a luptat cu îngerul și a fost biruitor” (Osea 12,4). Cu umilință, pocăință și predare de sine, acest om păcătos și supus greșelii a biruit în lupta cu Maiestatea cerului. El și-a întărit încrederea sa tremurândă în făgăduințele lui Dumnezeu, iar Iubirea infinită nu putea să întoarcă spatele cerinței celui păcătos.

Greșeala care îl făcuse pe Iacov să păcătuiască, obținând prin înșelăciune dreptul de întâi născut, stătea acum în mod clar înaintea sa. El nu avusese încredere în făgăduințele lui Dumnezeu, ci căutase ca, prin propriile eforturi, să realizeze ceea ce Dumnezeu ar fi împlinit la timpul său și pe căile Sale. Ca o dovadă că fusese iertat, numele său a fost schimbat din unul care îi reamintea de păcatul său în altul care comemora biruința sa. „Numele tău nu va mai fi Iacov, ci te vei chema Israel (cel ce luptă cu Dumnezeu); căci ai luptat cu Dumnezeu și cu oamenii și ai fost biruitor” (Gen. 32,28).

Iacov a primit binecuvântarea după care tânjea sufletul său. Păcatul său, ca intrigant și înșelător, fusese iertat. Criza vieții sale trecuse. Îndoiala, deznădejdea și remușcarea îi amărâseră existența, dar acum totul era schimbat. Și ce dulce era pacea împăcării cu Dumnezeu! Iacov nu se mai temea nicidecum să se întâlnească cu fratele său. Dumnezeu, care îi iertase păcatul, putea de asemenea să miște inima fratelui său Esau și să primească umilința și pocăința sa.

În timp ce Iacov se lupta cu îngerul, un alt sol ceresc a fost trimis la Esau. Într-un vis, Esau l-a văzut pe fratele său, care, timp de douăzeci de ani, a fost departe de casa tatălui său; el a înțeles durerea lui Iacov, când a aflat că mama sa murise; a văzut tabăra sa înconjurată de oștile lui Dumnezeu. Visul acesta a fost povestit de Esau ostașilor săi, cu porunca să nu-i facă niciun rău lui Iacov, căci Dumnezeul tatălui său era cu el.

În cele din urmă, cele două cete s-au apropiat una de cealaltă – stăpânul deșertului în fruntea războinicilor săi și Iacov cu nevestele și copiii săi, însoțit de păstori și slujnice, urmați de șiruri lungi de turme de oi și cirezi de vite. Sprijinindu-se de toiagul său, patriarhul păși înainte, ca să întâlnească ceata de ostași. Era palid și slăbit din pricina luptei ce avusese loc numai cu puțin timp înainte și mergea încet și cu eforturi dureroase, oprindu-se după fiecare pas; dar fața sa strălucea de bucurie și pace.

La vederea acelui suferind schilod, „Esau a alergat înaintea lui; s-au îmbrățișat, i s-a aruncat pe grumaz și l-a sărutat. Și au plâns” (Gen. 33,4). Privind această scenă, chiar și inimile acelor soldați brutali au fost mișcate. Deși el le povestise visul său, ei nu puteau înțelege schimbarea bruscă ce avusese loc cu conducătorul lor. Deși priveau infirmitatea patriarhului, puțin se gândeau ei că această slăbiciune a sa era, de fapt, chiar tăria lui.

În noaptea sa de chin de lângă Iaboc, când nimicirea părea că este chiar înaintea sa, Iacov primise lecția cu privire la zădărnicia ajutorului omului, la cât de fără temei este orice încredere în puterea omenească. El a văzut că singurul său ajutor trebuia să vină de la Acela împotriva căruia el a păcătuit atât de mult. Neajutorat și nevrednic, el a făcut apel la făgăduința lui Dumnezeu de a avea milă de păcătosul pocăit. Făgăduința aceea era asigurarea că Dumnezeu îl va ierta și îl va primi. Mai degrabă vor trece cerurile și pământul decât să nu se împlinească acel cuvânt; aceasta a fost ceea ce l-a susținut în timpul acelei lupte înfricoșate.

Experiența lui Iacov în timpul acelei nopți de luptă și chin reprezintă încercarea prin care poporul lui Dumnezeu trebuie să treacă chiar înaintea revenirii lui Hristos. Profetul Ieremia, într-o viziune sfântă, privind către acest timp, spunea: „Auzim strigăte de groază; e spaimă, nu este pace… Pentru ce s-au îngălbenit toate fețele? Vai! căci ziua aceea este mare; niciuna n-a fost ca ea! Este o vreme de necaz pentru Iacov; dar Iacov va fi izbăvit din ea” (Ier. 30,5-7).

Când Hristos Își va înceta lucrarea de Mijlocitor în favoarea omului, atunci va începe acest timp de strâmtorare. Atunci cazul fiecărui suflet va fi hotărât și nu va mai fi niciun sânge ispășitor care să curățească de păcat. Când Iisus părăsește poziția Sa de Mijlocitor al omului înaintea lui Dumnezeu, atunci se face solemna declarație: „Cine este nedrept să fie nedrept și mai departe; cine este întinat să se întineze și mai departe; cine este fără prihană să trăiască și mai departe fără prihană. Și cine este sfânt să se sfințească și mai departe” (Apoc. 22,11). Apoi Duhul lui Dumnezeu, care ținea lucrurile în frâu, este retras de pe pământ. După cum Iacov era amenințat cu moartea de fratele său mânios, tot astfel poporul lui Dumnezeu va fi în primejdie din partea celor răi care caută să-l distrugă. Și, după cum patriarhul s-a luptat toată noaptea pentru eliberarea sa din mâna lui Esau, tot astfel, cei drepți vor striga la Dumnezeu zi și noapte pentru scăpare de vrăjmașii care-i înconjoară.

Satana îl învinuise pe Iacov înaintea îngerilor lui Dumnezeu, pretinzând dreptul de a-l distruge din cauza păcatului său; el l-a influențat pe Esau să pornească împotriva lui; și, în timpul lungii nopți de luptă a patriarhului, Satana s-a străduit să abată asupra lui un simțământ de vinovăție, pentru a-l descuraja și a-l face să nu se mai încreadă în Dumnezeu. Când, în deznădejdea lui, Iacov s-a prins puternic de înger și s-a rugat cu lacrimi, solul ceresc, pentru a-i pune la probă credința, i-a reamintit de asemenea de păcatul său și s-a străduit să scape de el. Dar Iacov nu putea fi făcut să abandoneze lupta. El învățase faptul că Dumnezeu este milostiv și s-a încrezut cu totul în mila Sa. El a arătat înapoi, la pocăința de păcatul său, și a cerut eliberarea de vina sa. Revizuin-du-și viața, el ajunsese aproape la disperare; dar se ținea puternic de înger și, cu plânset fierbinte până la agonie, și-a susținut cererea până când a biruit.

Aceasta va fi experiența celor care fac parte din poporul lui Dumnezeu în lupta lor finală cu puterile răului. Dumnezeu va pune la probă credința, statornicia, încrederea lor în puterea Sa de a-i scăpa. Satana se va strădui să-i înfricoșeze la gândul că ei sunt niște cazuri fără nicio speranță; că păcatele lor sunt prea grave ca să poată fi iertate. Ei vor avea un simțământ profund al nedesăvârșirii lor și, revizuindu-și viața, nădejdea lor se va prăbuși. Dar, aducându-și aminte de măreția milei lui Dumnezeu și de pocăința lor sinceră, ei vor face apel la făgăduințele Sale, făcute prin Hristos păcătoșilor fără de ajutor, dar care se pocăiesc. Credința lor nu se va stinge pentru că nu primesc imediat răspuns la rugăciunile lor. Ei se vor bizui temeinic pe tăria lui Dumnezeu, așa cum Iacov s-a prins puternic de înger, iar dorința sufletului lor va fi exact ca a acestuia: „Nu Te voi lăsa… până nu mă vei binecuvânta”.

Dacă Iacov nu s-ar fi pocăit mai înainte de păcatul său de a obține, prin înșelăciune, dreptul de întâi născut, Dumnezeu nu i-ar fi ascultat rugăciunea și, în mila Sa, nu i-ar fi păstrat viața. Tot astfel, în timpul strâmtorării, dacă cei din poporul lui Dumnezeu vor avea păcate nemărturisite care să le vină în minte în timp ce sunt torturați de teamă și chin, ei vor fi atunci înfrânți, disperarea va zdrobi credința și nu vor mai avea încredere să stăruiască înaintea lui Dumnezeu pentru eliberare de vinovăția lor. Dar, deși au un simțământ profund al nevredniciei lor, ei nu vor mai avea atunci niciun păcat ascuns pe care să-l aducă la lumină. Păcatele lor au fost șterse prin sângele ispășitor al lui Hristos și deci nu și le mai pot aminti.

Satana îi face pe mulți să creadă că Dumnezeu va trece cu vederea necredincioșia lor în problemele mărunte ale vieții; dar, în felul în care s-a comportat cu Iacov, Domnul ne arată că nicidecum El nu poate îngădui sau tolera păcatul. Toți aceia care vor căuta să scuze sau să ascundă păcatele lor și să îngăduie astfel ca ele să rămână în cărțile din ceruri nemărturisite și neiertate, vor fi înfrânți de Satana. Cu cât este mai evidentă mărturisirea lor și cu cât este mai onorată poziția pe care o dețin, cu atât mai urâtă este purtarea lor de către Dumnezeu și cu atât mai sigur triumful marelui vrăjmaș asupra lor.

Și totuși istoria vieții lui Iacov este o asigurare a faptului că Dumnezeu nu îi va lepăda pe aceia care au fost duși în păcat, dar care s-au întors la El cu o adevărată pocăință. Prin lepădare de sine și credință puternică, Iacov a câștigat ceea ce n-a putut câștiga prin luptă, bizuindu-se pe propria putere.

În acest fel, Dumnezeu l-a învățat pe slujitorul Său că numai puterea și harul divin puteau să-i facă parte de binecuvântarea pe care o dorea nespus. Tot așa va fi cu aceia care vor trăi în zilele de pe urmă. Când pericolele îi înconjoară și disperarea pune stăpânire pe suflet, ei trebuie să depindă numai de meritele sângelui ispășitor. Prin noi înșine nu putem face nimic. În toată nevrednicia și neajutorarea noastră, noi trebuie să ne încredem în meritele Mântuitorului crucificat și înălțat. Nimeni nu va pieri dacă va face astfel. Lista cea lungă și neagră a nelegiuirilor noastre stă înaintea ochiului Celui Infinit. Consemnarea lor este completă; niciunul dintre păcatele noastre nu este uitat. Dar Acela care a ascultat strigătele slujitorului Său din vechime va auzi și rugăciunea credinței și va ierta păcatele noastre. El a făgăduit lucrul acesta și Își va împlini Cuvântul Său.

Iacov a biruit pentru că a fost stăruitor și hotărât. Experiența vieții sale dă mărturie cu privire la puterea rugăciunii stăruitoare. Acum, noi trebuie să învățăm această lecție a rugăciunii biruitoare, a credinței ce nu lasă loc îndoielii. Cele mai mari biruințe ale bisericii lui Hristos sau ale creștinului nu sunt acelea care se obțin prin talent și educație, prin avere sau prin favoarea oamenilor. Ci sunt acele biruințe câștigate în camera de audiență a lui Dumnezeu, când credința stăruitoare până la agonie se prinde strâns de brațul cel tare al puterii.

Aceia care însă nu sunt dispuși să părăsească orice păcat și să caute cu stăruință binecuvântarea lui Dumnezeu nu o vor primi. Dar toți aceia care se vor prinde de binecuvântările lui Dumnezeu, așa cum a făcut Iacov, și care sunt dispuși să fie tot atât de sinceri și de stăruitori cum a fost el vor birui așa cum a biruit el. „Și Dumnezeu nu va face dreptate aleșilor Lui, care strigă zi și noapte către El, măcar că zăbovește față de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând” (Luca 18,7.8).

WhatsApp
Facebook
Telegram
Twitter
LinkedIn
Print