Trecând Iordanul, „Iacov a ajuns cu bine în cetatea Sihem, în țara Canaan” (Gen. 33,18). Astfel, rugăciunea înălțată de patriarh la Betel, ca Dumnezeu să-l aducă iarăși în pace în țara sa, a fost ascultată. Pentru un timp, el a locuit în valea Sihem. Acolo, cu o sută de ani înainte, Avraam și-a înălțat pentru prima dată tabăra și a ridicat primul său altar în Țara Făgăduinței. Aici, Iacov a cumpărat „partea de ogor pe care-și întinsese cortul… de la fiii lui Hamor, tatăl lui Sihem, cu o sută de chesita. Și acolo a ridicat un altar, pe care l-a numit El-Elohe-Israel (Domnul este Dumnezeul lui Israel)” (Gen. 33,19.20). Ca și Avraam, Iacov a înălțat lângă cortul său un altar Domnului, chemându-i pe membrii familiei sale la jertfa de dimineață și de seară. Aici a săpat el fântâna la care, șaptesprezece veacuri mai târziu, a venit Fiul lui Iacov, Mântuitorul. Aici, odihnindu-Se de căldura de la amiază, El le-a vorbit ascultătorilor Săi mirați despre acea apă „care va țâșni în viața veșnică” (Ioan 4,14).

Rămânerea lui Iacov și a fiilor săi la Sihem s-a sfârșit cu violență și vărsare de sânge. Unica fiică din casa sa a fost dezonorată, aducându-se rușine asupra ei, doi dintre frații ei au fost vinovați de omor, o întreagă cetate a fost dată ruinei și uciderii ca răzbunare pentru fărădelegea săvârșită de un tânăr desfrânat. Începutul care a dus la un rezultat așa de teribil a fost fapta fiicei lui Iacov, care „a ieșit să vadă pe fetele țării”, avântându-se astfel într-o legătură cu cei netemători de Dumnezeu. Cel care caută plăcerea între cei ce nu se tem de Dumnezeu se așază singur pe terenul lui Satana și îi invită ispitele.

Cruzimea vicleană a lui Simeon și Levi nu a fost neprovocată; și totuși, în comportarea lor față de locuitorii din Sihem, ei au făptuit un păcat foarte mare. Ei au ascuns cu grijă intențiile lor față de Iacov, iar vestea despre răzbunarea lor l-a umplut de groază. Cu inima îndurerată în fața înșelăciunii și a violenței fiilor săi, el a spus numai: „Voi m-ați nenorocit, făcându-mă urât locuitorilor țării… N-am sub porunca mea decât un mic număr de oameni; ei se vor strânge împotriva mea, mă vor bate și voi fi nimicit, eu și casa mea” (Gen. 34,30). Dar durerea și neplăcerea cu care el a privit fapta lor sângeroasă se desprind din cuvintele prin care, cu aproape cincizeci de ani mai târziu, se referă la acest eveniment, atunci când se găsea pe patul său de moarte, în Egipt. „Simeon și Levi sunt frați; săbiile lor sunt niște unelte de silnicie. Nu vreau să intre sufletul meu la sfaturile lor, nu vreau să se unească duhul meu cu adunarea lor… Blestemată să fie mânia lor, pentru că a fost prea turbată, și furia lor, căci a fost prea sălbatică” (Gen. 49,5-7).

Iacov considera că situația cerea o profundă umilință. Cruzi-mea și înșelăciunea se manifestau în caracterul fiilor săi. În tabăra lor se aflau dumnezei falși și, într-o măsură oarecare, idolatria câștigase teren chiar în casa lui. Se va purta oare Dumnezeu cu ei după cum meritau, nu-i va lăsa El oare pradă răzbunării națiunilor înconjurătoare?

În timp ce Iacov era astfel apăsat de necaz, Domnul i-a poruncit să meargă spre miazăzi, la Betel. Gândul la locul acesta i-a amintit patriarhului nu doar de visul său cu îngerii și de făgăduința milei lui Dumnezeu, ci și de hotărârea pe care el a luat-o acolo, dacă Domnul avea să fie Dumnezeul său. De aceea, el a hotărât că, mai înainte de a merge la acel loc sfânt, casa sa trebuia să fie eliberată de întinarea idolatriei. De aceea, el a poruncit tuturor din tabăra sa: „Scoateți dumnezeii străini care sunt în mijlocul vostru, cură-țiți-vă și schimbați-vă hainele, ca să ne sculăm și să ne suim la Betel; căci acolo voi ridica un altar Domnului, care m-a ascultat în ziua necazului meu și care a fost cu mine în călătoria pe care am făcut-o” (Gen. 35,2.3).

Cu profundă emoție, Iacov a repetat istoria primei sale vizite la Betel, atunci când a părăsit cortul tatălui său ca un fugar singuratic, fugind să-și scape viața, și cum Domnul i S-a descoperit noaptea, într-o viziune. În timp ce revedea modul minunat în care S-a purtat Dumnezeu cu el, inima sa a fost înmuiată, copiii săi au fost de asemenea atinși de o putere ce i-a luat în stăpânire; el a ales calea cea mai eficientă pentru a-i pregăti să i se alăture în adorarea lui Dumnezeu atunci când aveau să sosească la Betel. „Ei au dat lui Iacov toți dumnezeii străini, care erau în mâinile lor, și cerceii pe care-i purtau în urechi. Iacov i-a îngropat în pământ sub stejarul de lângă Sihem” (vers. 4).

Dumnezeu a făcut ca o groază să pună stăpânire pe locuitorii țării, astfel încât ei n-au încercat să răzbune măcelul de la Sihem. Călătorii au sosit la Betel nevătămați. Aici Dumnezeu i S-a arătat din nou lui Iacov și i-a reînnoit legământul făgăduit. „Și Iacov a ridicat un stâlp de aducere-aminte în locul unde îi vorbise Dumnezeu, un stâlp de piatră” (vers. 14).

La Betel, Iacov a plâns pierderea uneia care fusese timp îndelungat un membru de cinste al familiei tatălui său, și anume doica Rebecăi, Debora, care o însoțise pe stăpâna ei din Mesopotamia în țara Canaanului. Prezența acestei femei în vârstă fusese pentru Iacov o legătură prețioasă care-l lega de viața din tinerețea sa și în mod deosebit de mama sa, a cărei dragoste pentru el fusese atât de puternică și de bună. Debora a fost îngropată cu o așa de mare jale, încât stejarul sub care i-a fost făcut mormântul a fost numit „Stejarul jalei”. Nu trebuie trecut cu vederea faptul că amintirea vieții ei de credincioasă slujire și jalea la moartea acestei prietene a familiei au fost socotite vrednice să fie păstrate în Cuvântul lui Dumnezeu.

De la Betel era o călătorie de numai două zile până la Hebron, dar ea i-a adus lui Iacov o mare durere, prin moartea Rahelei. El slujise de două ori câte șapte ani de dragul ei și dragostea lui a făcut ca munca să fie ușoară. Cât de profundă și de statornică a fost acea iubire s-a văzut atunci când, după mult timp, când Iacov se afla aproape de moarte în Egipt, Iosif a venit să-și viziteze tatăl, iar bătrânul patriarh, privind înapoi la viața sa, a spus: „La întoarcerea mea din Padan, Rahela a murit pe drum lângă mine, în țara Canaan, la o depărtare bunicică de Efrata; și am îngropat-o acolo, pe drumul care duce la Efrata, sau Betleem” (Gen. 48,7). Din istoria familiei, a vieții sale lungi și pline de necazuri, numai pierderea Rahelei a fost amintită.

Mai înainte de moartea ei, Rahela a dat naștere celui de-al doilea fiu al său. Cu ultima sa răsuflare de viață, ea a numit copilul Ben-Oni, „fiul durerii mele”. Dar tatăl său l-a numit Beniamin, „fiul dreptei”, sau „tăria mea”. Rahela a fost îngropată acolo unde a murit și un stâlp a fost ridicat pe locul acela pentru a-i păstra amintirea.

Pe drumul spre Efrata, o altă nelegiuire întunecată a mânjit familia lui Iacov, care a făcut ca lui Ruben, fiul său întâi născut, să i se refuze privilegiile și cinstea dreptului de întâi născut.

În cele din urmă, Iacov a ajuns la capătul călătoriei sale, la „tatăl său Isaac, la Mamre… care este totuna cu Hebronul, unde locuiseră ca străini Avraam și Isaac” (vers. 27). Aici el a rămas până la sfârșitul anilor vieții tatălui său. Pentru Isaac, infirm și orb, atenția plină de bunătate a acestui fiu plecat de atâta timp de lângă el a fost o mângâiere în timpul anilor de singurătate și de pierderi ireparabile.

Iacov și Esau s-au întâlnit la patul de moarte al tatălui lor. Cândva, fratele mai mare aștepta acest eveniment ca o ocazie de răzbunare, dar de atunci simțămintele lui se schimbaseră mult. Și Iacov, pe deplin mulțumit cu binecuvântările spirituale ale dreptului de întâi născut, a renunțat în favoarea fratelui său la moștenirea averii tatălui lor, de fapt singura moștenire pe care Esau o căuta, care avea valoare pentru el. Ei n-au mai fost deloc înstrăinați de gelozie sau ură, și totuși s-au despărțit, Esau îndreptându-se spre muntele Seir. Dumnezeu, care este bogat în binecuvântări, i-a dat lui Iacov avere pământească, pe lângă bunurile mai înalte pe care el le-a căutat. Averea celor doi frați „era prea mare ca să poată locui împreună, și ținutul în care locuiau ca străini nu le mai putea ajunge din pricina turmelor lor” (Gen. 36,7). Această despărțire era în armonie cu planurile divine cu privire la Iacov.

Deoarece frații se deosebeau atât de mult în ce privește credința lor religioasă, era mai bine pentru ei să locuiască separat.

Esau și Iacov au fost instruiți la fel în cunoașterea lui Dumnezeu și amândoi erau liberi să umble în calea poruncilor Sale și să se bucure de favoarea Sa; dar n-au ales să facă amândoi acest lucru. Cei doi frați au umblat pe căi diferite, iar căile lor aveau să continue să se deosebească din ce în ce mai mult.

N-a fost o alegere arbitrară din partea lui Dumnezeu, prin care Esau a fost lăsat în afara binecuvântărilor mântuirii. Darurile harului Său prin Hristos sunt oferite în mod liber tuturor. Nu există predestinație, ci omul poate pieri numai prin hotărâre proprie. În Cuvântul Său, Dumnezeu a prezentat condițiile prin care fiecare suflet poate fi ales pentru viața veșnică, și anume ascultarea de poruncile lui Dumnezeu, prin credința în Hristos. Dumnezeu alege un caracter în armonie cu Legea Sa și toți aceia care vor atinge standardul cerut de El vor avea intrare în Împărăția slavei. Hristos Însuși a zis: „Cine crede în Fiul are viața veșnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viața” (Ioan 3,36). „Nu orișicine-Mi zice: ’Doamne, Doamne!’ va intra în Împărăția cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu, care este în ceruri” (Mat. 7,21). Iar în Apocalipsa El declară: „Ferice de cei ce își spală hainele, ca să aibă drept la pomul vieții și să intre pe porți în cetate” (Apoc. 22,14). Cu privire la mântuirea finală a omului, aceasta este singura alegere prezentată în Cuvântul lui Dumnezeu.

Orice suflet care va lucra propria mântuire cu „frică și cutremur” va fi ales. Va fi ales acela care va lua asupra sa armura și va lupta lupta cea bună a credinței. Va fi ales acela care va veghea și se va ruga, care va cerceta Scriptura și care va fugi de ispite. Va fi ales acela care va avea mereu credință și va asculta de orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Mijloacele mântuirii sunt oferite în mod liber tuturor, dar de rezultatele mântuirii se vor bucura numai aceia care au îndeplinit condițiile.

Esau a disprețuit binecuvântările legământului. El a acordat bunurilor trecătoare o valoare mai mare decât celor spirituale și a primit ceea ce a dorit. Propriei alegeri s-a datorat faptul că el a fost despărțit de poporul lui Dumnezeu. Iacov a ales moștenirea credinței. El s-a străduit s-o obțină prin iscusință, înșelăciune și fals; dar Dumnezeu a îngăduit ca păcatul său să lucreze îndreptarea lui. Deși în ultimii ani trecuse prin tot felul de experiențe amare, totuși Iacov nu se abătuse niciodată de la ținta sa și nu renunțase la alegerea sa. El a învățat faptul că, bizuindu-se pe iscusința și înțelepciunea omenească pentru a obține binecuvântarea, el se luptase de fapt împotriva lui Dumnezeu. Din noaptea aceea a luptei de lângă pârâul Iaboc, Iacov a ieșit un alt om. Încrederea în sine a fost scoasă din rădăcină. Din acel moment nu s-a mai văzut la el șiretenie. În locul uneltirii și al înșelăciunii, viața sa a fost marcată de simplitate și adevăr. El a învățat lecția sprijinirii în mod simplu pe brațul Celui Atotputernic și, în mijlocul încercărilor și al suferințelor, el s-a plecat într-o umilă supunere înaintea voinței lui Dumnezeu. Elementele josnice ale caracterului său au fost arse în cuptorul de foc, iar aurul adevărat a fost curățat, până când credința lui Avraam și a lui Isaac a apărut în toată limpezimea ei, în Iacov.

Păcatul lui Iacov și lanțul evenimentelor care au urmat din cauza acestuia n-au încetat să exercite o influență spre rău – o influență ce și-a dat pe față roadele amare în caracterul și viața fiilor săi.

Când acești fii au ajuns la maturitate, procesul de degenerare s-a accelerat serios. Rezultatele poligamiei s-au manifestat în cămin. Acest rău teribil tinde să sece izvoarele iubirii, iar influența lui slăbește legăturile cele mai sfinte. Gelozia dintre mame a amărât relațiile familiale, copiii crescuseră având un duh de ceartă și fără stăpânire de sine, iar viața tatălui a fost întunecată de griji și durere.

Se afla totuși unul cu un caracter cu totul diferit, fiul cel mare al Rahelei, Iosif, a cărui rară frumusețe personală părea că nu este decât o reflectare a frumuseții lăuntrice a minții și a inimii.

Curat, activ și plin de bucurie, tânărul dădea, de asemenea, dovadă de tărie morală și seriozitate. El asculta de sfaturile tatălui său și îi plăcea să asculte de Dumnezeu. Calitățile care l-au făcut mai târziu cunoscut în Egipt – bunătatea, credincioșia și faptul că era vrednic de încredere – se manifestau deja în viața sa zilnică. Murindu-i mama, afecțiunea lui s-a prins tot mai mult de tatăl său și inima lui Iacov s-a legat de acest copil al bătrâneților sale. El îl „iubea pe Iosif mai mult decât pe toți ceilalți fii ai săi” (Gen. 37,3).

Dar tocmai această afecțiune a sa avea să devină un motiv de tulburare și întristare. Iacov, în mod neînțelept, a manifestat preferința sa pentru Iosif, iar lucrul acesta a trezit gelozia celorlalți fii ai săi. Iosif era martor la comportamentul rău al fraților săi și a fost tare întristat; el și-a permis ca, în mod delicat, să-i mustre, fapt care n-a făcut altceva decât să le trezească și mai tare ura și resentimentele. El nu putea îndura să-i vadă păcătuind împotriva lui Dumnezeu și de aceea el a făcut cunoscut lucrul acesta tatălui său, nădăjduind ca autoritatea lui să-i determine să se îndrepte.

Cu grijă, Iacov a evitat să le ațâțe mânia prin severitate sau iuțeală. Cu profundă emoție, el și-a exprimat grija pentru copiii săi și i-a implorat să dea dovadă de respect față de perii săi albi și să nu aducă rușine asupra numelui său și, mai presus de toate, să nu aducă dezonoare lui Dumnezeu printr-o nesocotire a învățăturilor Sale. Rușinați de faptul că purtarea lor rea fusese dată pe față, tinerii s-au prefăcut că se pocăiseră, când de fapt ei n-au făcut decât să ascundă adevăratele lor simțăminte, care au devenit și mai înverșunate prin această dare a lor în vileag.

Darul neînțelept pe care tatăl i l-a făcut lui Iosif, o haină sau o tunică scumpă, care, de obicei, era purtată de persoane distinse, a fost pentru ei o altă dovadă a atitudinii lui părtinitoare și a dat loc la bănuiala că el intenționează să treacă peste copiii săi mai mari și să-i atribuie fiului Rahelei dreptul de întâi născut. Răutatea lor a crescut și mai mult când, într-o zi, băiatul le-a povestit un vis pe care l-a avut. „Iată”, spuse el, „noi eram la legatul snopilor în mijlocul câmpului; și iată că snopul meu s-a ridicat și a stat în picioare; iar snopii voștri l-au înconjurat și s-au aruncat cu fața la pământ înaintea lui”.

„Doar n-ai să împărățești tu peste noi? Doar n-ai să ne cârmuiești tu pe noi?” au spus frații săi, cu vădită mânie.

Nu peste mult timp, el a avut un alt vis, la fel de important, pe care, de asemenea, l-a relatat: „Soarele, luna și unsprezece stele se aruncau cu fața la pământ înaintea mea” (Gen. 37,7-9). Acest vis a fost tot atât de repede interpretat ca și primul. Tatăl său, care era prezent, i-a spus mustrător: „Ce înseamnă visul acesta pe care l-ai visat? Nu cumva vom veni eu, mama ta și frații tăi să ne aruncăm cu fața la pământ înaintea ta?” (vers. 10).

În ciuda severității aparente a cuvintelor sale, Iacov credea că Dumnezeu îi descoperea lui Iosif viitorul.

Pe când tânărul stătea înaintea fraților săi, înfățișarea sa frumoasă strălucea de spiritul inspirației și ei nu-și puteau reține admirația; dar ei n-au ales să renunțe la căile lor rele și au urât curăția care mustra păcatele lor. Același spirit care-l stăpânise pe Cain se aprinsese și în inimile lor.

Frații erau obligați să se mute din loc în loc pentru a asigura pășune pentru turmele lor și adesea erau absenți cu toții luni întregi de acasă. După întâmplările relatate mai sus, ei au mers la locul pe care îl cumpărase tatăl lor, la Sihem. A trecut un timp în care nu primise nicio veste de la ei și tatăl a început să se îngrijoreze de viața lor, din cauza comportării lor crude din trecut față de cei din Sihem.

De aceea, el l-a trimis pe Iosif să-i găsească și să-i aducă vești despre ei. Dacă Iacov ar fi cunoscut adevăratele sentimente ale fiilor săi față de Iosif, nu l-ar fi lăsat singur cu ei; dar ei au ascuns cu grijă lucrul acesta de el.

Cu inima plină de bucurie, Iosif s-a despărțit de tatăl său, fără ca bătrânul om sau tânărul său fiu să viseze la cele ce urmau să se întâmple până când ei aveau să se mai revadă. Când, după călătoria sa lungă și singuratică, Iosif a sosit la Sihem, frații săi și turmele lor nu mai erau de găsit. Întrebând de ei, el a fost îndreptat spre Dotan. Făcuse deja mai mult de optzeci de kilometri și acum o altă distanță de douăzeci și cinci de kilometri îi stătea înainte, dar el a pornit în grabă, uitând de oboseală, cu gândul de a alina neliniștea tatălui său și de a-și întâlni frații, pe care, în ciuda răutății lor, el îi iubea.

Frații săi l-au văzut venind; dar nici gândul la călătoria cea lungă pe care el o făcuse ca să-i întâlnească, la oboseala și la faptul că era flămând, nici apelurile lui la ospitalitatea și la iubirea lor frățească, nimic nu a înmuiat asprimea urii lor. Vederea hainei, dovadă a iubirii tatălui său, i-a făcut să-și iasă din minți. „Iată că vine făuritorul de vise”, au strigat ei în batjocură. Mânia și răzbunarea, nutrite de mult timp în ascuns, au pus acum stăpânire pe ei. „Veniți acum să-l omorâm”, au spus ei, „și să-l aruncăm într-una din aceste gropi; vom spune că l-a mâncat o fiară sălbatică și vom vedea ce se va alege de visurile lui” (vers. 19.20).

Ei ar fi adus la îndeplinire planul lor dacă nu era acolo Ruben. El n-a vrut să ia parte la uciderea fratelui său și a propus ca Iosif să fie aruncat de viu într-o groapă și lăsat să moară acolo, intenționând totuși, în taină, să-l salveze și să-l redea tatălui său. Convingându-i pe toți să fie de acord cu acest plan, Ruben a părăsit grupul fraților săi, temându-se ca nu cumva să nu-și poată controla sentimentele și, astfel, adevăratele lui intenții să fie date pe față.

Fără să bănuiască primejdia, Iosif vedea bucuros că ținta lungii sale căutări a fost atinsă; dar, în loc de salutul la care se aștepta, el s-a îngrozit de privirile mânioase și răzbunătoare care l-au întâmpinat. A fost înșfăcat, și haina i-a fost smulsă de pe el. Amenințările și batjocurile au dat pe față un plan ucigaș. Rugămințile lui au rămas neauzite. El se afla cu totul în puterea acelor oameni ieșiți din minți. Trăgându-l în mod barbar spre o groapă adâncă, l-au aruncat în ea și, după ce s-au asigurat că nu există nicio posi-bilitate de scăpare, l-au lăsat acolo, să moară de foame, în timp ce ei „s-au așezat să mănânce”.

Dar unii dintre ei nu se simțeau bine; ei nu simțeau satisfacția pe care se așteptau să le-o aducă răzbunarea. În curând, o ceată de călători se văzu apropiindu-se. Era o caravană de ismaeliți de dincolo de Iordan, aflați în drum spre Egipt, cu mirodenii și alte mărfuri. Imediat Iuda le-a propus ca, în loc să-l lase să moară, să-l vândă pe fratele lor acestor negustori păgâni. Și astfel, în timp ce el era înlăturat din drumul lor, ei aveau să rămână curați de sângele lui; „căci”, spunea el, „este fratele nostru, carne din carnea noastră”. Toți au fost de acord cu această propunere și Iosif a fost repede scos afară din groapă.

Când i-a văzut pe negustori, adevărul cel groaznic l-a străfulgerat. A deveni sclav era o soartă cu mult mai de temut decât moartea. În agonia groazei, el a apelat la unul și la altul dintre frații săi, dar în zadar. Unii au fost mișcați de milă, dar, temându-se să nu se facă de râs, au tăcut; toți aveau sentimentul că au mers prea departe ca să mai dea înapoi. Dacă Iosif ar fi fost cruțat, fără îndoială că el i-ar fi spus tatălui lor, care nu avea să treacă cu vederea cruzimea lor față de fiul său favorit.

Făcându-și inimile cremene la rugămințile lui, ei l-au vândut în mâinile negustorilor păgâni. Caravana s-a pus în mișcare și, în curând, s-a pierdut din vedere.

Ruben s-a întors la groapă, dar Iosif nu mai era acolo. Alarmat de faptul acesta și făcându-și reproșuri, el și-a smuls hainele și i-a căutat pe frații săi, spunând: „Băiatul nu mai este! Ce mă voi face eu?” (vers. 30). Luând cunoștință de soarta lui Iosif și de faptul că acum era imposibil să-l mai recapete, Ruben a fost convins să se unească cu ceilalți în încercarea de a acoperi vina lor. Junghiind un țap, ei au înmuiat haina lui Iosif în sângele lui și au dus-o tatălui lor, spunându-i că au găsit-o pe câmp și că se temeau că este a fratelui lor. „Vezi”, au spus ei, „dacă este haina fiului tău sau nu”. Ei își imaginaseră cu groază scena aceasta, dar nu erau pregătiți pentru durerea sfâșietoare de inimă, pentru jalea de nedescris, pe care erau obligați să o vadă acum. „Este haina fiului meu”, a spus Iacov; „o fiară sălbatică l-a mâncat. Da, Iosif a fost făcut bucăți” (vers. 33). Zadarnic încercau fiii și fiicele sale să-l mângâie. El „și-a rupt hainele, și-a pus un sac pe coapse și a jelit multă vreme pe fiul său” (vers. 34). Timpul părea că nu aduce nicio alinare durerii sale. „Plângând mă voi coborî la fiul meu în locuința morților”, era plânsul său disperat. Tinerii, îngroziți de ceea ce făcuseră, și totuși temându-se de reproșurile tatălui lor, și-au reprimat vinovăția, care acum le părea, chiar și lor, ca fiind foarte mare.