Între timp, Iosif și cei ce l-au cumpărat se aflau pe drumul spre Egipt. Pe când caravana călătorea spre miazăzi, către hotarele Canaanului, băiatul a putut zări în depărtare colinele printre care se aflau și corturile tatălui său. El a plâns amar, gândindu-se la tatăl său iubitor, în singurătatea și durerea lui.

Din nou i-a venit în minte scena de la Dotan. El i-a văzut pe frații săi plini de mânie și a simțit privirile lor furioase ațintite asupra lui. Cuvintele înțepătoare și insultătoare, cu care ei au răspuns rugăminților lui disperate, răsunau în urechile lui. Cu inima tremurândă, privi înainte, spre viitor. Ce schimbare avusese loc în situația lui – de la poziția sa de fiu preaiubit la aceea de sclav disprețuit și neajutorat! Singur și fără prieteni, care avea să fie soarta sa în țara străină în care era dus? Pentru un timp, Iosif căzu pradă unei dureri și unei groaze nestăpânite.

Dar, în providența lui Dumnezeu, chiar această experiență avea să fie o binecuvântare pentru el. În câteva ore, el a învățat ceea ce ani de zile n-ar fi putut să învețe. Tatăl său, puternic și duios, cum fusese și iubirea lui, îi făcuse rău prin comportarea lui părtinitoare și indulgentă. Această neînțeleaptă preferință i-a mâniat pe frații lui și i-a provocat la fapta lor crudă, care l-a despărțit de căminul său. Efectele ei s-au manifestat de asemenea în propriul caracter. Au fost încurajate greșeli care acum trebuiau să fie corectate. El devenise încrezător în sine și pretențios. Obișnuit să fie slăbiciunea tatălui său, și-a dat seama că este nepregătit să facă față greutăților din fața sa, vieții aspre și lipsite de ocrotire a unui străin și a unui sclav.

În situația aceasta, gândul i s-a îndreptat spre Dumnezeul tatălui său. În copilărie, el fusese învățat să-L iubească și să se teamă de El. Adesea, în cortul tatălui său, el ascultase istorisirea visului pe care Iacov îl avusese când fugise în exil. I se povestise despre făgăduințele lui Dumnezeu făcute lui Iacov și cum fuseseră ele împlinite – cum, atunci când a fost nevoie, îngerii lui Dumnezeu au venit să-l învețe, să-l mângâie și să-l ocrotească. El fusese învățat despre iubirea lui Dumnezeu manifestată în faptul că le-a dat oamenilor un Răscumpărător. Toate aceste lecții prețioase îi veneau acum cu putere în minte. Iosif credea că Dumnezeul părinților săi va fi și Dumnezeul lui. Atunci și acolo el s-a consacrat pe deplin lui Dumnezeu și s-a rugat ca Păzitorul lui Israel să fie cu el în țara exilului său.

Sufletul său a tresăltat când a luat hotărârea supremă de a se dovedi credincios față de Dumnezeu – în toate împrejurările să se comporte așa cum se cuvine unui supus al Împăratului cerului. El avea să-I slujească lui Dumnezeu cu o inimă neîmpărțită; el avea să dea piept cu încercările și să îndeplinească cu credincioșie orice îndatorire. Experiența unei singure zile a fost punctul de cotitură în viața lui Iosif. Nenorocirea ei îngrozitoare l-a schimbat dintr-un copil răsfățat într-un bărbat stăpân pe sine, curajos și serios.

Sosind în Egipt, Iosif a fost vândut lui Potifar, mai-marele gărzilor împăratului, în a cărui slujbă a rămas zece ani. Aici el a fost expus unor ispite de un caracter cu totul ieșit din comun. Se afla aici în mijlocul idolatriei. Închinarea la zei era însoțită de întreaga pompă împărătească, susținută de bogăția și cultura celei mai civilizate națiuni din vremea aceea. Cu toate acestea, Iosif și-a păstrat simplitatea și credincioșia față de Dumnezeu. Pretutindeni în jurul său erau priveliștile și chemările viciului, dar el era ca unul care nu auzea și nu vedea nimic. El nu le îngăduia gândurilor lui să zăbovească asupra subiectelor interzise. Dorința de a le câștiga bunăvoința egiptenilor nu l-a putut determina să renunțe la principiile lui. Dacă ar fi încercat să facă acest lucru, atunci el ar fi fost biruit de ispite; dar el nu se rușina de religia părinților săi și n-a făcut niciun efort pentru a ascunde faptul că era un adorator al lui Iehova.

„Domnul a fost cu Iosif, așa că toate îi mergeau bine… Stăpânul lui a văzut că Domnul era cu el și că Domnul făcea să-i meargă bine ori de ce se apuca” (Gen. 39,2.3). Încrederea lui Potifar în Iosif creștea zi după zi și, în cele din urmă, l-a ridicat la rangul de administrator, dându-i controlul deplin asupra tuturor averilor sale. „Egipteanul a lăsat pe mâinile lui Iosif tot ce avea și n-avea altă grijă decât să mănânce și să bea” (vers. 6).

Prosperitatea vizibilă a tot ceea ce se afla în grija sa nu era rezultatul direct al unei minuni, ci hărnicia, grija și implicarea sa erau încununate de binecuvântarea divină. Iosif atribuia succesul său bunăvoinței lui Dumnezeu și chiar idolatrul său stăpân accepta aceasta ca fiind secretul prosperității sale fără precedent. Totuși această prosperitate n-ar fi putut să fie obținută fără eforturi statornice și bine chibzuite. Dumnezeu a fost proslăvit prin credincioșia slujitorului Său. Scopul Său a fost acela ca, în curăție și cinste, cel ce credea în Dumnezeu să fie într-un contrast izbitor cu închinătorii la idoli – pentru ca astfel lumina harului ceresc să poată străluci în mijlocul întunericului păgânismului.
Purtarea cuviincioasă și credincioșia lui Iosif au câștigat inima dregătorului faraonului, care ajunsese să-l privească mai degrabă ca pe un fiu decât ca pe un sclav. Tânărul a fost adus în legătură cu oameni de vază, învățați, și astfel a ajuns să aibă o cunoaștere a științei, a limbilor și a afacerilor, o educație necesară viitorului prim-ministru al Egiptului.

Dar credința și integritatea lui Iosif aveau să fie puse la probă prin încercări teribile. Soția stăpânului său căuta să-l ademenească pe tânăr să calce Legea lui Dumnezeu. Până aici, el rămăsese ne-atins de stricăciunea care domnea în țara aceea păgână; dar aceste ispite erau atât de neașteptate, atât de puternice și de seducătoare – cum avea oare să facă față? Iosif știa foarte bine care aveau să fie consecințele împotrivirii sale. Pe de o parte erau tăinuirea, favorurile și răsplătirile; pe de altă parte, dizgrația, închisoarea și poate… moartea. Întreaga sa viață viitoare depindea de hotărârea unui moment. Va triumfa oare principiul? Îi va rămâne Iosif totuși credincios lui Dumnezeu? Cu o îngrijorare ce nu se poate exprima în cuvinte, îngerii priveau la scena aceasta. Răspunsul lui Iosif a dat pe față puterea principiului religios. El nu va trăda încrederea stăpânului său de pe pământ și, indiferent de consecințe, el Îi va fi credincios Stăpânului său din ceruri. Sub privirile cercetătoare ale lui Dumnezeu și ale sfinților îngeri, mulți își iau libertatea de a face fapte de care n-ar vrea să se facă vinovați în prezența semenilor lor, dar primul gând al lui Iosif a fost la Dumnezeu: „Cum aș putea să fac eu un rău atât de mare și să păcătuiesc împotriva lui Dumnezeu?” (vers. 9).

Dacă am avea mereu simțământul că Dumnezeu vede și aude tot ceea ce facem și spunem, că înregistrează cu credincioșie cuvintele și faptele noastre și că va trebui să stăm față în față cu toate acestea, atunci ne-ar fi teamă să păcătuim. Tinerii să-și amintească întotdeauna că, oriunde sunt și în tot ceea ce fac, ei se află în prezența lui Dumnezeu. Niciun amănunt din comportamentul nostru nu scapă neobservat. Nu ne putem ascunde căile de Cel Preaînalt. Legile omenești, uneori destul de severe, sunt adesea călcate fără ca acest lucru să se descopere și deci fără să se pedepsească. Dar nu așa stau lucrurile și cu Legea lui Dumnezeu. Întunericul cel mai adânc din miez de noapte nu poate fi acoperământ pentru cel vinovat. Acesta se poate gândi că este singur, dar pentru orice faptă există un martor nevăzut. Chiar și motivele inimii sale sunt deschise cercetării divine. Orice faptă, orice cuvânt și orice gând sunt atât de clar înregistrate, ca și când în întreaga lume n-ar exista decât o singură persoană și atenția cerului ar fi îndreptată numai asupra acesteia.

Iosif a suferit pentru integritatea sa, căci cea care l-a ispitit s-a răzbunat, acuzându-l de o faptă murdară și făcând ca el să fie aruncat în închisoare. Dacă Potifar ar fi crezut învinuirile soției sale aduse împotriva lui Iosif, atunci tânărul evreu și-ar fi pierdut viața; dar modestia și cinstea care au caracterizat întotdeauna comportamentul său au fost dovada nevinovăției sale; și totuși, pentru a salva reputația familiei stăpânului său, el a fost lăsat pradă ocării și robiei.

La început, Iosif a fost tratat cu mare severitate de către temnicerii săi. Psalmistul spune: „I-au strâns picioarele în lanțuri, l-au pus în fiare, până la vremea când s-a întâmplat ce vestise el, și până când l-a încercat Cuvântul Domnului” (Ps. 105,18.19). Dar adevăratul caracter al lui Iosif a strălucit chiar și în întunericul închisorii. El și-a păstrat cu strășnicie credința și răbdarea; anii săi de slujire credincioasă au fost răsplătiți cum nu se poate mai crud, și totuși aceasta nu l-a amărât și nu l-a descurajat. El avea pacea care venea dintr-o conștiință curată și și-a încredințat situația în mâna lui Dumnezeu. El nu s-a mai gândit la nedreptățile care i se făcuseră, ci a uitat durerea sa, căutând să ușureze necazurile altora. Chiar și în închisoare, el a găsit ceva de făcut. Dumnezeu îl pregătea în școala durerilor pentru a fi mai mult de folos, iar el nu s-a dat înapoi de la disciplina care-i era necesară. În închisoare, văzând roadele opresiunii și ale tiraniei, precum și efectele crimei, el a învățat lecția dreptății, a împreunei-simțiri și a îndurării, care l-a pregătit să folosească puterea cu înțelepciune și milă.

Încetul cu încetul, Iosif a câștigat încrederea mai-marelui temniței și, în cele din urmă, i s-au dat în grijă toți deținuții. Comportarea sa în închisoare, și anume cinstea în viața sa de fiecare zi și simpatia manifestată față de aceia care se aflau în necaz și deznădejde, i-a deschis calea pentru prosperitatea și onoarea sa viitoare. Fiecare rază de lumină pe care o revărsăm asupra altora se întoarce asupra noastră. Fiecare cuvânt bun și plin de amabilitate adresat celor întristați, fiecare faptă pe care o facem ca să-i ușurăm pe cei apăsați și fiecare dar pe care-l oferim celor în nevoi, dacă motivele care le generează sunt sfinte, vor avea ca rezultat binecuvântări pentru dătător.

Mai-marele pitarilor și mai-marele paharnicilor împăratului fuseseră aruncați în închisoare pentru o vină oarecare și au ajuns sub mâna lui Iosif. Într-o dimineață, observând că aceștia sunt foarte triști, s-a interesat cu bunătate de motivele întristării lor și i s-a spus că fiecare dintre ei avusese câte un vis deosebit, a cărui semnificație erau foarte doritori s-o cunoască. Nu aparțin oare „tălmăcirile… lui Dumnezeu?”, spuse Iosif. „Istorisiți-mi dar visele voastre” (Gen. 40,8). După ce fiecare și-a povestit visul, Iosif le-a descoperit tâlcuirea lor. După trei zile, paharnicul avea să fie așezat din nou în slujba sa și să pună paharul în mâna faraonului, ca și mai înainte, dar mai-marele pitarilor avea să fie dat morții din porunca împăratului. În amândouă cazurile, lucrurile s-au petrecut așa cum au fost prezise.

Purtătorul paharului împărătesc i-a făgăduit lui Iosif o profundă recunoștință, atât pentru tălmăcirea pozitivă a visului său, cât și pentru multele fapte de bunăvoință de care se bucurase; acesta, amintindu-i în modul cel mai mișcător că era ținut în închisoare pe nedrept, l-a rugat să intervină și să aducă înaintea împăratului cazul său. „Adu-ți aminte și de mine”, a spus el, „când vei fi fericit și arată, rogu-te, bunătate față de mine; pune o vorbă bună pentru mine la faraon și scoate-mă din casa aceasta. Căci am fost luat cu sila din țara evreilor și chiar aici n-am făcut nimic ca să fiu aruncat în temniță” (vers. 14-15). Mai-marele paharnicilor a trăit să vadă împlinirea visului în toate amănuntele lui; dar atunci când a ajuns să se bucure iarăși de bunăvoința împăratului, nu s-a mai gândit deloc la binefăcătorul lui. Iosif a mai rămas încă doi ani în închisoare. Speranța ce se aprinsese în inima sa se stinse cu timpul și, la toate celelalte încercări, s-a adăugat și mușcătura amarnică a nerecunoștinței.

Dar o mână dumnezeiască se pregătea să deschidă porțile temniței. Împăratul Egiptului a avut într-o noapte două vise, care păreau că se referă la același eveniment și că prevestesc o mare nenorocire. El nu putea să stabilească însemnătatea lor, dar ele continuau să-i chinuiască mintea. Magii și înțelepții împărăției sale n-au fost în stare să i le tălmăcească. Tulburarea și neliniștea împăratului creșteau mereu și groaza a pus stăpânire pe tot palatul. Agitația aceasta generală i-a reamintit mai-marelui paharnicilor de împrejurările propriului vis; odată cu aceasta, și-a adus aminte de Iosif și a fost străpuns de remușcări pentru uitarea și nerecunoștința sa. De îndată, el i-a făcut cunoscut împăratului cum visul său și al mai-marelui pitarilor fuseseră tălmăcite de un deținut evreu și cum s-au împlinit cele prezise.

A fost umilitor pentru faraon să se întoarcă de la magii și înțelepții împărăției sale și să ceară sfat de la un străin, și acesta un sclav, dar era gata să facă lucrul cel mai umilitor dacă prin aceasta ființa sa tulburată putea găsi odihnă. S-a trimis imediat după Iosif; el s-a dezbrăcat de hainele sale de închisoare, s-a ras deoarece părul îi crescuse mult în timpul cât a fost în dizgrație, ținut în temniță. Apoi a fost dus înaintea împăratului.

„Faraonul a zis lui Iosif: ’Am visat un vis. Nimeni nu l-a putut tălmăci; și am aflat că tu tălmăcești un vis, îndată ce l-ai auzit’. Iosif a răspuns faraonului: ’Nu eu! Dumnezeu este Acela care va da un răspuns faraonului’” (Gen. 41,15.16). Răspunsul pe care Iosif i l-a dat împăratului dă pe față umilința și credința sa în Dumnezeu. Cu modestie a respins onoarea – că ar avea în el însuși o înțelepciune deosebită. „Nu eu”, numai Dumnezeu poate explica tainele acestea.
Faraonul a început apoi să-și povestească visele: „Se făcea că stăteam pe malul râului. Și deodată, șapte vaci grase la trup și frumoase la chip s-au suit din râu și au început să pască prin mlaștini. După ele s-au suit alte șapte vaci, slabe, foarte urâte la chip și sfrijite. N-am mai văzut altele așa de urâte în toată țara Egiptului. Vacile cele sfrijite și slabe au mâncat pe cele șapte vaci dintâi, care erau grase. Le-au înghițit, fără să se poată cunoaște că intraseră în pântecele lor; ba încă înfățișarea lor era tot așa de urâtă ca mai înainte. Și m-am deșteptat. Am mai văzut în vis șapte spice pline și frumoase, care creșteau pe același pai. Și după ele au răsărit șapte spice goale, slabe, arse de vântul de răsărit. Spicele slabe au înghițit pe cele șapte spice frumoase. Am spus aceste lucruri magilor, dar nimeni nu mi le-a putut tălmăci.”

„Ce a visat faraonul”, a spus Iosif, „înseamnă un singur lucru: Dumnezeu a arătat mai dinainte faraonului ce are să facă”. Aveau să vină șapte ani de mare belșug. Ogoarele și livezile aveau să rodească mai mult ca oricând. Iar această perioadă avea să fie urmată de șapte ani de foamete. „Foametea aceasta care va urma va fi așa de mare, că nu se va mai cunoaște belșugul din țară.” Repetarea visului era o dovadă atât a faptului că lucrul acesta era hotărât, cât și a faptului că avea să se împlinească foarte curând.

„Acum”, continuă el, „faraonul să aleagă un om priceput și înțelept și să-l pună în fruntea țării Egiptului. Faraonul să pună prefecți în țară, ca să ridice o cincime din roadele Egiptului în timpul celor șapte ani de belșug. Să se strângă toate bucatele din acești ani buni care au să vină; să se facă, la îndemnul faraonului, grămezi de grâu, provizii în cetăți, și să le păzească. Bucatele acestea vor fi provizia țării, pentru cei șapte ani de foamete, care vor veni în țara Egiptului, pentru ca țara să nu fie prăpădită de foamete” (Gen. 41,17-36).

Tălmăcirea era atât de rezonabilă și atât de bine închegată, iar planul pe care el l-a recomandat era atât de bun și de iscusit, încât corectitudinea lui nu mai putea fi pusă la îndoială. Dar cui i se putea încredința executarea unui asemenea plan? De înțeleapta alegere depindea chiar scăparea națiunii de pieire. Împăratul era tulburat. Pentru un timp, problema numirii a fost încă în studiu. Prin mijlocirea mai-marelui paharnicilor, monarhul aflase despre înțelepciunea și iscusința de care dăduse dovadă Iosif în administrarea închisorii; era evident faptul că el poseda talente administrative excepționale.

Paharnicul, cuprins acum de remușcări, se strădui să ispășească vechea lui nerecunoștință, recomandându-l cu cea mai mare căldură pe binefăcătorul său; iar cercetările pe care împăratul le-a făcut în continuare au dovedit corectitudinea raportului său. În toată împărăția, Iosif era singurul om dotat cu înțelepciunea care să arate primejdia ce amenința împărăția și cu pregătirea necesară pentru a-i face față; iar împăratul era convins că el era cel mai bine calificat să execute planurile pe care le propusese. Era clar faptul că o putere divină era cu el și că nu era nimeni printre slujbașii de stat ai împărăției atât de bine calificat ca să conducă problemele națiunii în acest timp de criză. Faptul că era evreu și sclav era de mică importanță, când în cumpănă era pusă înțelepciunea evidentă și judecata lui sănătoasă. „Am putea noi oare să găsim un om ca acesta, care să aibă în el Duhul lui Dumnezeu?” (vers. 38), le spuse împăratul sfetnicilor săi.

S-a hotărât atunci numirea, și lui Iosif i s-a adus la cunoștință vestea uimitoare: „Fiindcă Dumnezeu ți-a făcut cunoscute toate aceste lucruri, nu este nimeni atât de priceput și atât de înțelept ca tine. Te pun mai-mare peste casa mea și tot poporul meu va asculta de poruncile tale. Numai scaunul meu de domnie mă va ridica mai presus de tine” (vers. 39.40). Împăratul a procedat apoi la învestirea lui Iosif cu însemnele înaltei sale slujbe. „Faraonul și-a scos inelul din deget și l-a pus în degetul lui Iosif; l-a îmbrăcat cu haine de in subțire și i-a pus un lanț de aur la gât. L-a suit în carul care venea după al lui și strigau înaintea lui: ’În genunchi’” (vers. 42.43).

„L-a pus domn peste casa lui și dregătorul tuturor averilor lui, ca să lege după plac pe domnitorii lui, și să învețe pe bătrânii lui înțelepciunea” (Ps. 105,21.22). Din închisoare, Iosif a fost înălțat domn peste toată țara Egiptului. Era o poziție de cea mai înaltă cinste, și totuși înconjurată de greutăți și pericole. Nimeni nu poate să stea pe înălțime și să nu se afle în pericol. După cum furtuna lasă neatinsă floarea umilă din vale, în timp ce dezrădăcinează copacul falnic din vârful muntelui, tot astfel aceia care și-au păstrat integritatea atunci când au trăit o viață umilă pot fi târâți până în adâncul prăpastiei de către ispitele care însoțesc succesul și onorurile lumești. Dar caracterul lui Iosif a trecut cu bine încercarea, atât în vreme de necazuri, cât și în timp de prosperitate. Aceeași credincioșie față de Dumnezeu a manifestat-o atât atunci când a stat în palatul faraonului, cât și atunci când se afla ca deținut în temniță. El era și acum un străin într-o țară păgână, despărțit de rudeniile sale, de închinătorii viului Dumnezeu; dar el credea din toată inima că mâna divină îi călăuzise pașii.

Sprijinindu-se mereu pe Dumnezeu, el își îndeplinea cu credincioșie răspunderile slujbei sale. Prin Iosif atenția împăratului și a marilor bărbați ai Egiptului era îndreptată spre adevăratul Dumnezeu și, cu toate că au rămas mai departe legați de idolatria lor, au învățat totuși să respecte principiile descoperite în viața și caracterul adoratorului lui Iehova.

Cum a putut fi Iosif în stare să aibă o asemenea tărie de caracter, cinste și înțelepciune? În anii tinereții sale, el se lăsa condus de datorie mai degrabă decât de înclinații; integritatea, încrederea simplă, firea sa aleasă, nobilă, au adus roade în faptele maturității sale. O viață curată și simplă înlesnise dezvoltarea puternică atât a capacităților fizice, cât și a celor intelectuale. Relația cu Dum-nezeu, intervenția divină, contemplarea și însușirea marilor adevăruri încredințate înaintașilor săi credincioși au contribuit la creșterea lui spirituală și la dezvoltarea intelectuală mai mult decât ar fi putut să o facă orice altceva. Atenția plină de credincioșie acordată datoriei în orice împrejurare, de la poziția cea mai umilă până la cea mai onorată, îi educase toate puterile în vederea celor mai înalte funcții. Acela care trăiește în armonie cu voința Creatorului își asigură dezvoltarea de caracter cea mai reală și cea mai nobilă. „Frica de Domnul, aceasta este înțelepciunea; depărtarea de rău este pricepere” (Iov 28,28).

Puțini sunt aceia care își dau seama de influența lucrurilor mici ale vieții asupra dezvoltării caracterului. De fapt, nimic dintre lucrurile cu care noi avem de-a face nu este într-adevăr mic.

Diferitele împrejurări pe care le întâmpinăm zi de zi sunt destinate să ne pună la încercare credința și să ne califice pentru răspunderi mai mari. Prin rămânerea la principii în acțiunile obișnuite ale vieții, mintea se deprinde să considere cerințele datoriei mai presus de acelea ale plăcerilor și înclinațiilor firii. Astfel disciplinate, mințile nu vor mai oscila între bine și rău, asemenea unei trestii bătute de vânt; astfel de oameni sunt credincioși față de datorie pentru că și-au format deprinderea credincioșiei și a adevărului. Prin credincioșie în lucrurile mărunte, ei își adună puteri pentru a fi credincioși în cele mari.

Un caracter drept este de o mai mare valoare decât aurul din Ofir. Fără el, nimeni nu va putea ajunge pe culmile onoarei. Caracterul însă nu se moștenește. El nu poate fi cumpărat. O înaltă viață morală și calitățile deosebite ale minții nu sunt rezultatele întâmplării. Cele mai prețioase daruri sunt fără valoare dacă nu sunt cultivate. Formarea unui caracter nobil este lucrarea unei vieți întregi și trebuie să fie rezultatul unei neobosite sârguințe. Dumnezeu ne dă ocaziile; succesul însă depinde de felul în care ne-am folosit de ele.