Chiar de la începutul anilor de belșug, au început pregătirile pentru foametea care se apropia. Sub supravegherea lui Iosif, au fost înălțate depozite imense în principalele locuri din țara Egiptului și au fost făcute ample aranjamente pentru punerea la adăpost a surplusului de cereale din recoltele așteptate.

Aceleași măsuri s-au aplicat în tot timpul celor șapte ani de belșug, până când cantitatea de grâu depozitată nu mai putea fi socotită.

Apoi, au început să vină cei șapte ani de secetă, după cum prevestise Iosif. „În toate țările era foamete; dar în toată țara Egiptului era pâine. Când a flămânzit, în sfârșit, toată țara Egiptului, poporul a strigat la Faraon să-i dea pâine. Faraonul a spus tuturor egiptenilor: ’Duceți-vă la Iosif și faceți ce vă va spune el’. Foametea bântuia în toată țara. Iosif a deschis toate locurile cu provizii și a vândut grâu egiptenilor” (Gen. 41,54-56).

Foametea s-a extins și în țara Canaanului și a fost simțită în mod deosebit în acea parte a țării unde locuia Iacov. Auzind de rezervele abundente făcute de împăratul Egiptului, zece dintre fiii lui Iacov au plecat într-acolo ca să cumpere grâu. La sosirea lor, au fost îndreptați spre reprezentantul împăratului și, împreună cu alte persoane care voiau să cumpere grâu, au venit să se prezinte înaintea cârmuitorului țării. Și ei „s-au aruncat cu fața la pământ înaintea lui” (Gen. 42,6). „Iosif a cunoscut pe frații săi, dar ei nu l-au cunoscut” (Gen. 42,8). Numele său evreiesc fusese schimbat cu unul dat de împărat și nu mai era nicio asemănare între prim-ministrul Egiptului și tânărul pe care ei îl vânduseră ismaeliților.

Când i-a văzut pe frații săi plecându-se și închinându-se înaintea lui, Iosif și-a adus aminte de visele sale și scenele din trecut i-au apărut înainte. Cercetând grupul, ochiul său ager a descoperit că Beniamin nu era cu ei. Să fi căzut oare și el victimă cruzimii acestor oameni sălbatici? El s-a hotărât să afle adevărul. „Voi sunteți iscoade”, le-a spus el aspru, „ați venit numai ca să cercetați locurile slabe ale țării” (vers. 9).

„Nu, domnul meu”, au răspuns ei, „robii tăi au venit să cumpere hrană. Noi toți suntem fiii aceluiași om; suntem oameni de treabă, robii tăi nu sunt iscoade” (vers. 10.11). El dorea să afle dacă ei mai au același spirit îngâmfat ca pe vremuri, când era cu ei; și, de asemenea, să obțină de la ei informații cu privire la căminul lor; el mai știa însă cât de neadevărate ar fi putut fi declarațiile lor. El a repetat acuzația și ei au răspuns: „Noi, robii tăi, suntem doisprezece frați, fii ai aceluiași om, din țara Canaan; și iată, cel mai tânăr este azi cu tatăl nostru, iar unul nu mai este în viață” (vers. 13).

Prefăcându-se că se îndoiește de faptul că ce spun ei este vrednic de încredere și că îi consideră încă niște iscoade, guvernatorul declară că-i va pune la încercare, cerându-le să rămână în Egipt, până când unul dintre ei se va duce să-l aducă pe fratele lor mai tânăr. Dacă nu erau de acord cu acest lucru, atunci aveau să fie tratați ca iscoade. Dar fiii lui Iacov nu puteau consimți la un astfel de aranjament, deoarece timpul necesar pentru a-l aduce la îndeplinire ar fi făcut ca familiile lor să sufere din lipsă de hrană; și care dintre ei ar fi pornit singur la drum, lăsându-i pe frații săi în închisoare? Cum ar fi putut acesta să dea ochii cu tatăl său, în astfel de împrejurări? Se părea că ei aveau ori să fie dați morții, ori să fie făcuți sclavi; iar dacă Beniamin avea să fie adus, era adus numai ca să împărtășească soarta lor. De aceea, ei au hotărât să rămână și să sufere mai degrabă împreună decât să aducă un necaz în plus tatălui lor, prin pierderea și a singurului fiu care îi mai rămăsese. Astfel, ei au fost aruncați în temniță, unde au rămas trei zile.

În timpul anilor care au trecut de la data când Iosif a fost despărțit de frații săi, caracterul acestor fii ai lui Iacov se schimbase. Ei fuseseră invidioși, turbulenți, înșelători, cruzi și răzbunători; dar acum, când au dat de necaz, s-au dovedit a fi neegoiști, strâns uniți și devotați tatălui lor și, deși erau și ei bărbați în puterea vârstei, supuși autorității lui.

Cele trei zile petrecute în temnița egipteană au fost zile de amărăciune și necaz, când frații au meditat îndelung asupra păcatelor lor din trecut. Dacă Beniamin nu putea fi adus, atunci devenea o certitudine faptul că erau iscoade, dar ei nu aveau nădejde că vor putea câștiga consimțământul tatălui lor ca Beniamin să plece de lângă el. În cea de-a treia zi, Iosif a poruncit ca frații să fie aduși înaintea lui. El n-a vrut să-i țină mai mult. Tatăl său și familiile care erau împreună cu el poate că sufereau deja de foame. „Faceți lucrul acesta și veți trăi”, a spus el. „Eu mă tem de Dumnezeu! Dacă sunteți oameni de treabă, să rămână unul din frații voștri închis în temnița voastră; iar ceilalți plecați, luați grâu ca să vă hrăniți familiile și aduceți-mi pe fratele vostru cel tânăr, pentru ca vorbele voastre să fie puse astfel la încercare și să scăpați de moarte” (vers. 18-20). Ei s-au învoit să accepte această propunere, deși aveau puțină speranță că tatăl lor avea să-l lase pe Beniamin să vină împreună cu ei. Iosif comunica cu ei prin intermediul unui translator, iar ei nu bănuiau că mai-marele țării îi înțelegea, de aceea vorbeau deschis unul cu altul în prezența sa. Ei se condamnau pe ei înșiși pentru modul în care se purtaseră cu Iosif: „Da; am fost vinovați față de fratele nostru; căci am văzut neliniștea sufletului lui, când ne ruga, și nu l-am ascultat. Pentru aceea vine peste noi necazul acesta” (vers. 21,22). Ruben, care făcuse planul să-l elibereze la Dotan, adăugă: „Nu vă spuneam eu să nu faceți o astfel de nelegiuire față de băiatul acesta? Dar n-ați ascultat. Acum, iată că ni se cere socoteală pentru sângele lui” (vers. 22). Ascultând, Iosif nu și-a mai putut controla emoțiile, de aceea a ieșit afară și a plâns. Întorcându-se, a poruncit ca Simeon să fie legat în lanțuri în fața lor și să fie dus din nou în temniță. În comportamentul lor crud față de fratele lor, Simeon fusese instigatorul, jucând rolul principal, și din cauza aceasta alegerea a căzut asupra lui.

Înainte însă de a îngădui ca frații săi să plece, Iosif a dat poruncă să li se dea grâu și banii fiecăruia să fie puși în secret la gura sacului său. Li s-a dat, de asemenea, nutreț pentru animale, ca să aibă pe drumul de întoarcere spre casă. Pe drum, unul dintre ei, deschizându-și sacul, a fost surprins să găsească punga cu arginți acolo. Făcând cunoscut și celorlalți acest lucru, aceștia s-au alarmat și, plini de spaimă, au zis unul altuia: „Cene-a făcut Dumnezeu?” Să fie oare faptul acesta ca un semn bun din partea lui Dumnezeu sau El a îngăduit să se întâmple astfel, ca să-i pedepsească pentru păcatele lor și să-i afunde mai mult în necazuri? Ei au recunoscut faptul că Dumnezeu a văzut păcatele lor și acum îi pedepsea pentru ele.

Iacov aștepta cu nerăbdare întoarcerea fiilor săi și, la sosirea lor, toată tabăra s-a adunat în jurul lor, când îi povesteau tatălui toate cele întâmplate. Neliniștea și teama au umplut fiecare inimă.

Purtarea mai-marelui Egiptului părea a cuprinde în sine unele planuri rele, iar temerile lor s-au confirmat atunci când, deschizându-și sacii, au găsit argintul fiecăruia în sacul lui. În disperarea sa, bătrânul exclamă: „Voi mă lipsiți de copii; Iosif nu mai este, Simeon nu mai este și voiți să luați și pe Beniamin. Toate acestea pe mine mă lovesc.” La aceasta, Ruben a răspuns: „Să-mi omori pe amândoi fiii mei, dacă nu-ți voi aduce înapoi pe Beniamin; dă-l în mâna mea și ți-l voi aduce înapoi.” Această vorbire aspră n-a avut darul să-l liniștească pe Iacov. Răspunsul său a fost: „Fiul meu nu se poate pogorî împreună cu voi; căci fratele lui a murit, și el a rămas singur; dacă i s-ar întâmpla vreo nenorocire în călătoria pe care o faceți, cu durere îmi veți pogorî perii mei cei albi în locuința morților.”

Dar seceta continua și, cu trecerea timpului, provizia de grâu care fusese adusă din Egipt aproape că se isprăvise. Fiii lui Iacov știau foarte bine că ar fi zadarnic să se întoarcă în Egipt fără Beniamin. Ei aveau puțină speranță în schimbarea hotărârii tatălui lor și așteptau în tăcere deznodământul acestei situații. Umbra foamei care se apropia devenea din ce în ce mai întunecată; pe fețele îngrijorate ale tuturor celor din tabără bătrânul citi nevoia lor și, în cele din urmă, spuse: „Duceți-vă iarăși și cumpărați-ne ceva merinde.”

Iuda a răspuns: „Omul acela ne-a spus curat: ’Să nu-mi mai vedeți fața, dacă fratele vostru nu va fi cu voi.’ Dacă vrei deci să trimiți pe fratele nostru cu noi, ne vom pogorî și-ți vom cumpăra merinde. Dar dacă nu vrei să-l trimiți, nu ne vom pogorî, căci omul acela ne-a spus: ’Să nu-mi mai vedeți fața, dacă fratele vostru nu va fi cu voi.’” Văzând că hotărârea tatălui său începe să se clatine, el mai adăugă: „Trimite copilul cu mine, ca să ne sculăm și să plecăm, și vom trăi și nu vom muri, noi, tu și copiii noștri” și s-a oferit ca zălog pentru fratele său, fiind pentru totdeauna vinovat dacă nu va izbuti să-l redea pe Beniamin tatălui său.

Iacov nu a mai putut să nu-și dea consimțământul și a poruncit fiilor săi să se pregătească de călătorie. El le-a poruncit, de asemenea, să ia niște daruri pentru cârmuitor, din acele lucruri pe care le mai putea da pământul acela lovit de secetă, și anume „puțin leac alinător și puțină miere, mirodenii, smirnă, fisticuri și migdale”, precum și o dublă cantitate de argint. „Luați și pe fratele vostru”, spuse el, „sculați-vă și întoarceți-vă la omul acela”. Când fiii săi erau gata de plecare în călătoria lor nesigură, bătrânul tată se sculă și, ridicându-și mâinile spre ceruri, rosti rugăciunea: „Dumnezeul Cel Atotputernic să vă facă să căpătați trecere înaintea omului aceluia și să lase să se întoarcă împreună cu voi pe celălalt frate al vostru și pe Beniamin! Iar eu, dacă trebuie să fiu lipsit de copiii mei, lipsit să fiu!”

Și ei au călătorit din nou până în Egipt și s-au prezentat înaintea lui Iosif. Când privirea lui a căzut asupra lui Beniamin, fiul propriei sale mame, a fost profund mișcat. El și-a ascuns totuși emoția și a poruncit să fie duși în casa sa și să se facă pregătiri ca să ia masa împreună cu el. Când erau conduși la palatul guvernatorului, frații s-au îngrijorat foarte mult, temându-se de faptul că erau chemați să dea socoteală pentru argintul aflat în sacii lor. Ei gândeau că intenționat fusese pus acolo pentru a-i da prilejul să-i facă sclavi. În îngrijorarea lor s-au sfătuit cu administratorul casei, istorisind împrejurările vizitei lor în Egipt; și, ca dovadă a nevinovăției lor, l-au informat că au adus înapoi argintul găsit în sacii lor, de asemenea i-au spus că au adus alți arginți pentru a cumpăra hrană; și au adăugat: „Nu știm cine a pus argintul în sacii noștri” (Gen. 43,22). Omul a răspuns: „Fiți pe pace! Nu vă temeți de nimic. Dumnezeul vostru, Dumnezeul tatălui vostru, v-a pus pe ascuns o comoară în saci.

Argintul vostru a trecut prin mâinile mele” (vers. 23). Neliniștea lor pieri și, când Simeon, care fusese eliberat din temniță, li se alătură, ei și-au dat seama că Dumnezeu era în adevăr milostiv față de ei.

Când guvernatorul se întâlni iarăși cu ei, aceștia i-au prezentat darurile și, cu umilință, „s-au aruncat cu fața la pământ înaintea lui” (vers. 26). Din nou i-au venit în minte visele pe care le avusese și, după ce și-a salutat oaspeții, se grăbi să-i întrebe: „Bătrânul vostru tată, de care ați vorbit, este sănătos? Mai trăiește?” (vers. 27). „Robul tău, tatăl nostru, este sănătos; trăiește încă” (vers. 28), a fost răspunsul, însoțit de plecăciuni până la pământ. Apoi privirea i se opri asupra lui Beniamin și spuse: „Acesta este fratele vostru cel tânăr, despre care mi-ați vorbit?… Dumnezeu să aibă milă de tine, fiule!” (vers. 29), dar, copleșit de sentimente de gingășie, n-a mai putut spune nimic. „A intrat degrabă într-o odaie și a plâns acolo” (vers. 30).

Recăpătându-și stăpânirea de sine, el s-a întors și toți au luat parte la ospăț. După legile castei lor, egiptenilor le era interzis să stea la masă și să mănânce cu oameni de o altă nație. De aceea, fiii lui Iacov aveau o masă a lor la o parte, în timp ce guvernatorul, datorită rangului său înalt, mânca singur, iar egiptenii aveau și ei mesele lor separate. După ce toți s-au așezat, frații au fost surprinși să constate că erau așezați într-o ordine desăvârșită, după vârsta lor. Iosif „a pus să le dea din bucatele care erau înaintea lui; iar Beniamin a căpătat de cinci ori mai mult decât ceilalți” (vers. 34). Prin acest semn de favoare manifestat față de Beniamin, el nădăjduia să se convingă dacă fratele mai mic era cumva privit cu invidia și ura care fuseseră manifestate față de el. Închipuindu-și încă faptul că Iosif nu le înțelegea limba, frații vorbeau între ei fără sfială; astfel, el a avut un bun prilej să le cunoască adevăratele sentimente. El dorea să-i mai pună la probă și, înainte de plecarea lor, a poruncit ca paharul său de argint din care bea să fie ascuns în sacul celui mai tânăr.

Plini de bucurie, ei au pornit pe drumul de întoarcere spre casă. Simeon și Beniamin erau cu ei, animalele erau încărcate cu grâu și toți aveau simțământul că au scăpat cu bine din primejdiile care păreau că îi înconjoară. Dar de-abia au ajuns la periferia orașului că au fost opriți de administratorul guvernatorului, care le-a pus mustrătoarea întrebare: „Pentru ce ați răsplătit binele cu rău? De ce ați furat paharul din care bea domnul meu și de care se slujește pentru ghicit? Rău ați făcut că v-ați purtat astfel” (Gen. 44,4.5). Se presupunea că acest pahar avea puterea de a descoperi orice substanță otrăvitoare care ar fi fost pusă în el. Pe vremea aceea, astfel de pahare aveau o foarte mare valoare, fiind considerate ca o apărare împotriva uciderii prin otrăvire.

La acuzația administratorului, călătorii au răspuns: „Domnule, pentru ce vorbești astfel? Să ferească Dumnezeu pe robii tăi să fi săvârșit o asemenea faptă! Iată, noi ți-am adus din țara Canaanului argintul pe care l-am găsit la gura sacilor noștri; cum am fi putut să furăm argint sau aur din casa domnului tău?

Să moară acela dintre robii tăi la care se va găsi paharul, și noi înșine să fim robi ai domnului nostru” (vers. 7-9).

„Fie după cuvintele voastre”, a spus administratorul. „Acela la care se va găsi paharul să fie robul meu; iar voi veți fi nevinovați” (vers. 10).

Căutarea a început imediat. „Îndată și-a pogorât fiecare sacul la pământ. Fiecare și-a deschis sacul” (vers. 11) și administratorul a cercetat fiecare sac, începând cu cel al lui Ruben și luându-i pe fiecare la rând, până la cel mai tânăr. Paharul a fost găsit în sacul lui Beniamin.

Frații și-au sfâșiat hainele în semn de mare nenorocire și s-au întors cu pas încet în oraș. După jurământul lor, Beniamin era sortit unei vieți de rob. Ei l-au urmat pe administrator la palat și, găsindu-l pe guvernator încă acolo, „s-au aruncat cu fața la pământ înaintea lui”. „Ce faptă ați făcut?” zise el. „Nu știți că un om ca mine are putere să ghicească?” (vers. 15). Iosif urmărea să scoată de la ei o recunoaștere a păcatului lor. El nu pretinsese niciodată că are putere să ghicească, dar voia să-i facă să creadă că el putea citi tainele vieții lor.

Iuda a răspuns: „Ce să mai spunem domnului nostru? Cum să mai vorbim? Cum să ne mai îndreptățim? Dumnezeu a dat pe față nelegiuirea robilor tăi. Iată-ne robi ai domnului nostru, noi și acela la care s-a găsit paharul” (vers. 16).

„Să mă ferească Dumnezeu să fac așa ceva!”, a fost răspunsul. „Omul la care s-a găsit paharul va fi robul meu; dar voi suiți-vă înapoi în pace la tatăl vostru” (vers. 17).

În marea lui disperare, Iuda s-a apropiat de guvernator și a spus: „Te rog, domnul meu, dă voie robului tău să spună o vorbă domnului meu și să nu te mânii pe robul tău! Căci tu ești ca Faraonul” (vers. 18).

În cuvinte de o elocvență mișcătoare, el a descris durerea tatălui său din pricina pierderii lui Iosif, precum și ezitarea lui atunci când a fost să-l lase pe Beniamin să vină cu ei în Egipt, întrucât el era singurul fiu care îi mai rămăsese de la mama lui, Rahela, pe care Iacov a iubit-o atât de mult. „Acum”, spuse el, „dacă mă voi întoarce la robul tău, tatăl meu, fără să avem cu noi băiatul de sufletul căruia este nedezlipit sufletul lui, el are să moară, când va vedea că băiatul nu este; și robii tăi vor coborî cu durere în locuința morților bătrânețile robului tău, tatăl nostru. Căci robul tău s-a pus chezaș pentru copil și a zis tatălui meu: ’Dacă nu-l voi aduce înapoi la tine, vinovat să fiu pentru totdeauna față de tatăl meu’. Îngăduie dar, te rog, robului tău să rămână în locul băiatului, ca rob al domnului meu; iar băiatul să se suie înapoi cu frații săi. Cum mă voi putea sui eu la tatăl meu, dacă băiatul nu este cu mine? Ah, să nu văd mâhnirea tatălui meu!” (vers. 18-34).

Iosif era mulțumit. El a văzut în frații săi roadele unei adevărate pocăințe. Auzind nobila hotărâre a
lui Iuda, a poruncit ca toți ceilalți, în afară de oamenii aceștia, să iasă afară; apoi, plângând tare, el a strigat: „Eu sunt Iosif! Mai trăiește tatăl meu?” (Gen. 45,3).

Frații săi au rămas încremeniți, muți de spaimă și de uimire. Cârmuitorul Egiptului era fratele lor, Iosif, pe care ei îl invidiaseră și voiseră să-l ucidă și pe care, în cele din urmă, îl vânduseră ca rob!

Tot comportamentul lor rău față de el a trecut pe dinaintea lor. Ei și-au amintit cum îi disprețuiseră visele și cum se străduiseră ca acestea să nu se împlinească. Și, cu toate acestea, ei și-au jucat rolul în împlinirea acestor vise; iar acum, pentru că se aflau cu totul în puterea lui, fără îndoială că el avea să răzbune tot răul pe care îl suferise.

Văzându-le tulburarea, el le spuse cu duioșie: „Apropiați-vă de mine”, și, în timp ce ei se apropiau, el a continuat: „Eu sunt fratele vostru, Iosif, pe care l-ați vândut ca să fie dus în Egipt. Acum, nu vă întristați și nu fiți mâhniți că m-ați vândut ca să fiu adus aici, căci ca să vă scap viața m-a trimis Dumnezeu înaintea voastră” (vers. 4.5). Dându-și seama că au suferit destul pentru cruzimea cu care s-au purtat față de el, plin de noblețe, el a căutat să le alunge temerile și să ușureze amărăciunea mustrărilor de conștiință pe care și le făceau.

„Iată”, continuă el, „sunt doi ani de când bântuie foametea în țară; și încă cinci ani nu va fi nici arătură, nici seceriș. Dumnezeu m-a trimis înaintea voastră ca să vă rămână sămânța vie în țară și ca să vă păstreze viața printr-o mare izbăvire. Așa că nu voi m-ați trimis aici, ci Dumnezeu; El m-a făcut ca un tată al faraonului, stăpân peste toată casa lui și cârmuitorul întregii țări a Egiptului. Grăbiți-vă de vă suiți la tatăl meu, și spuneți-i: ’Așa a vorbit fiul tău Iosif: «Dumnezeu m-a pus domn peste tot Egiptul; pogoară-te la mine și nu zăbovi! Vei locui în ținutul Gosen și vei fi lângă mine, tu, fiii tăi și fiii fiilor tăi, oile tale și boii tăi și tot ce este al tău. Acolo te voi hrăni, căci vor mai fi încă cinci ani de foamete; și astfel nu vei pieri, tu, casa ta și tot ce este al tău».’ Voi vedeți cu ochii voștri și fratele meu, Beniamin, vede cu ochii lui că eu însumi vă vorbesc.” „El s-a aruncat de gâtul fratelui său, Beniamin, și a plâns; și Beniamin a plâns și el pe gâtul lui. A îmbrățișat, de asemenea, pe toți frații lui, plângând. După aceea, frații lui au stat de vorbă cu el” (vers. 6-15). Plini de umilință, ei și-au mărturisit păcatul și i-au cerut iertare. De multă vreme erau chinuiți de grijă și remușcări, iar acum se bucurau că el era încă în viață.

Vestea despre ceea ce avusese loc a fost dusă în grabă la împărat, care, doritor să-și manifeste recunoștința față de Iosif, a confirmat invitația făcută de guvernator familiei sale, zicând: „Tot ce este mai bun în țara Egiptului va fi pentru voi” (vers. 20). Frații au fost apoi lăsați să plece, după ce au fost din abundență încărcați cu merinde și care, precum și cu tot ceea ce le era de trebuință pentru mutarea tuturor familiilor lor și a slujitorilor lor în Egipt. Iosif i-a dat lui Beniamin daruri mult mai valoroase decât le-a dat celorlalți. Apoi, temându-se că se va isca vreo ceartă între ei pe drumul spre casă, în clipa în care erau gata să plece, le-a dat porunca: „Să nu vă certați pe drum” (vers. 24).

Fiii lui Iacov s-au întors la tatăl lor cu vestea aducătoare de bucurie: „Iosif tot mai trăiește și chiar el cârmuiește toată țara Egiptului” (vers. 26). La început, bătrânul a fost copleșit de vestea aceasta; nu putea să creadă ceea ce auzise; dar, când a văzut șirul cel lung de care și de animale încărcate și că Beniamin era din nou cu el, a fost convins și, în plinătatea bucuriei sale, exclamă: „Destul! Fiul meu Iosif tot mai trăiește! Vreau să mă duc să-l văd înainte de moarte” (vers. 28).

Mai rămânea de făcut încă un act de umilință din partea celor zece frați. Ei i-au mărturisit acum tatălui lor înșelăciunea și fapta lor crudă, care atâția ani amărâse viața lui și a lor. Iacov nu-i bănuise de un păcat atât de josnic, dar, văzând că totul luase o întorsătură în bine, i-a iertat și i-a binecuvântat pe greșiții săi copii.

Tatăl și fiii săi, cu familiile lor, cu turmele și cirezile lor, cu numeroșii lor slujitori, au pornit curând spre Egipt. Cu inima plină de bucurie, ei și-au continuat călătoria și, când au ajuns la Beer-Șeba, patriarhul a adus jertfe de mulțumire și L-a rugat pe Dumnezeu să le dea asigurarea că va merge cu ei. Într-o viziune de noapte, Cuvântul divin i-a vorbit: „Nu te teme să te pogori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam mare. Eu Însumi Mă voi pogorî cu tine în Egipt și Eu Însumi te voi scoate iarăși de acolo” (Gen. 46,3.4).

Asigurarea: „Nu te teme să te pogori în Egipt, căci acolo te voi face să ajungi un neam mare” era plină de însemnătate; lui Avraam îi fusese dată făgăduința că va avea urmași la fel de numeroși ca stelele cerului, dar până atunci poporul ales crescuse foarte încet. Iar țara Canaanului nu oferea acum condițiile pentru dezvoltarea unei astfel de națiuni, după cum fusese profetizat. Țara se afla în stăpânirea unor triburi păgâne puternice, care nu aveau să fie deposedate și nimicite decât după „al patrulea neam”. Dacă urmașii lui Israel aveau să ajungă aici un popor numeros, atunci ei ar fi trebuit fie să-i alunge pe locuitorii țării, fie să se împrăștie printre ei. Lucrul dintâi, după planul divin, nu-l puteau face; iar dacă s-ar fi amestecat cu canaaniții, ar fi fost în pericol să fie amăgiți și să cadă în idolatrie. Egiptul, însă, oferea condițiile necesare împlinirii scopului divin. O parte a țării, bine udată și fertilă, le era pusă la dispoziție, oferindu-le toate posibilitățile pentru creșterea lor rapidă. Iar antipatia pe care aveau să o întâlnească în Egipt din cauza ocupației lor, deoarece toți păstorii erau „o urâciune pentru egipteni”, avea să-i facă în stare să rămână un popor deosebit, aparte, ajutându-i astfel să rămână departe de idolatria Egiptului.

Ajungând în Egipt, grupul s-a dus direct în ținutul Gosen. Acolo a venit Iosif în carul său oficial, însoțit de o suită princiară. Strălucirea din jurul său și demnitatea poziției sale au fost uitate; un singur gând îi umplea mintea, o singură dorință îi mișca inima. Privind la călătorii care se apropiau, iubirea, ale cărei daruri fuseseră reprimate atât de mulți și îndelungați ani, nu a mai putut fi nicidecum controlată. El a sărit din carul său și a alergat înainte pentru a-i ura tatălui său bun venit. „Cum l-a văzut, s-a aruncat pe gâtul lui și a plâns multă vreme pe gâtul lui. Israel a zis lui Iosif: ’Acum pot să mor, fiindcă ți-am văzut fața, și tu tot mai trăiești’” (vers. 29.30).

Iosif i-a luat pe cinci dintre frații săi ca să-i prezinte împăratului și să primească de la el în dar pământul unde să-și așeze locuința. Recunoștința față de prim-ministrul său l-ar fi putut face pe monarh să-i onoreze dându-le slujbe de stat, dar Iosif, credincios adorării lui Iehova, a căutat să-i salveze pe frații lui de ispitele la care ar fi fost supuși la curtea păgână; de aceea i-a sfătuit ca, atunci când vor fi întrebați de împărat, să-i spună în mod deschis adevărata lor ocupație. Fiii lui Iacov au urmat acest sfat, având grijă, de asemenea, să spună că ei au venit să locuiască o vreme în țară, nu să rămână acolo, rezervându-și astfel dreptul să plece atunci când hotărau să facă lucrul acesta. Împăratul le-a hotărât un loc de locuit, așa cum le-a făgăduit, în „cea mai bună parte a țării”, în ținutul Gosen.

Nu mult după sosirea lor, Iosif l-a dus și pe tatăl său ca să fie prezentat împăratului. Patriarhul era străin în ceea ce privește comportarea la curțile împărătești; dar, în mijlocul scenelor mărețe ale naturii, el comunicase cu un Monarh mult mai puternic; iar acum, conștient de superioritatea lui, ridică mâinile și îl binecuvântă pe faraon.

În cele dintâi cuvinte adresate lui Iosif, Iacov vorbise ca și cum, odată cu sfârșitul acesta fericit al îndelungatei lui îngrijorări și amărăciuni, el era gata să moară. Dar încă șaptesprezece ani aveau să-i mai fie dăruiți în locul acela pașnic din Gosen. Acești ani au fost într-un contrast fericit cu aceia de dinaintea lor. În fiii săi, el a văzut dovada unei adevărate pocăințe; el și-a văzut familia înconjurată de toate condițiile necesare dezvoltării unei mari națiuni; și credința sa a înțeles făgăduința cea sigură a așezării lor viitoare în Canaan. El însuși era înconjurat de toate semnele iubirii și ale favorii pe care prim-ministrul Egiptului le putea oferi și, fericit fiind în compania fiului său pierdut de atâta vreme, se îndrepta încetișor, liniștit și împăcat, către mormânt.

Simțind că se apropie moartea, el a trimis după Iosif. Crezând fără urmă de îndoială în făgăduința lui Dumnezeu cu privire la luarea în stăpânire a Canaanului, el zise: „Să nu mă îngropi în Egipt. Ci, când mă voi culca lângă părinții mei, să mă scoți afară din Egipt și să mă îngropi în mormântul lor” (Gen. 47,29.30). Iosif a promis că așa va face, dar Iacov nu s-a mulțumit numai cu atât; el a cerut de la Iosif cu jurământ solemn să îl așeze alături de părinții săi, în peștera de la Macpela.

O altă problemă importantă se impunea atenției; fiii lui Iosif trebuiau să fie așezați în mod oficial printre copiii lui Israel. Iosif, venind pentru o ultimă întâlnire cu tatăl său, i-a adus cu sine pe Efraim și Manase. Prin mama lor, acești copii erau legați de cea mai înaltă ierarhie preoțească a Egiptului, iar poziția tatălui le deschidea căile bogăției și ale locurilor înalte, dacă ei ar fi ales să se unească cu egiptenii. Cu toate acestea, dorința lui Iosif a fost ca ei să se unească cu poporul lor. El și-a manifestat credința în făgăduința legământului, renunțând, în numele fiilor săi, la toate onorurile pe care le oferea curtea Egiptului pentru un loc printre desconsideratele seminții de păstori cărora le fuseseră încredințate cuvintele lui Dumnezeu.

Iacov a spus: „Cei doi fii, care ți s-au născut în țara Egiptului, înainte de venirea mea la tine în Egipt, vor fi ai mei; Efraim și Manase vor fi ai mei, ca și Ruben și Simeon” (Gen. 48,5). Ei trebuiau să fie adoptați ca fii ai săi și să devină căpetenii ale unor seminții separate. Astfel, unul dintre privilegiile dreptului de întâi născut, pe care Ruben îl nesocotise și îl pierduse, avea să îi revină lui Iosif, ca o îndoită măsură, în Israel.

Ochii lui Iacov se întunecaseră din cauza vârstei și el nu-și dăduse seama de prezența tinerilor; dar acum, deslușind formele lor, el a spus: „Cine sunt aceștia?” După ce i s-a răspuns, el adăugă: „Apropie-i, te rog, de mine, ca să-i binecuvântez.” Când aceștia s-au apropiat, patriarhul i-a îmbrățișat și i-a sărutat, punând în mod solemn mâinile asupra capetelor lor, pentru binecuvântare. Apoi a rostit rugăciunea: „Dumnezeul înaintea căruia au umblat părinții mei, Avraam și Isaac, Dumnezeul care m-a călăuzit de când m-am născut până în ziua aceasta, Îngerul care m-a izbăvit de orice rău să binecuvânteze pe copiii aceștia” (vers. 15.16). Nu mai era acum niciun spirit de încredere în sine, nicio sprijinire pe puterea sau iscusința omenească. Dumnezeu fusese păstrătorul și sprijinul său. Nu mai era nicio plângere cu privire la zilele grele din trecut. Încercările și necazurile acelor zile nu mai erau considerate lucruri care erau „împotriva” lui. Își amintea decât de mila și bunătatea Sa plină de iubire, care fuseseră cu el în tot timpul peregrinajului său.

Odată lucrarea binecuvântării încheiată, Iacov i-a dat fiului său o asigurare – lăsând generațiilor care aveau să vină, prin lungi ani de robie și de necazuri, această mărturie a credinței sale: „Iată că în curând am să mor! Dar Dumnezeu va fi cu voi și vă va aduce înapoi în țara părinților voștri” (vers. 21).

În cele din urmă, toți fiii lui Iacov s-au strâns în jurul patului său de moarte. Iacov i-a chemat pe fiii săi și le-a zis: „Strângeți-vă și ascultați, fii ai lui Iacov! Ascultați pe tatăl vostru Israel!… și vă voi vesti ce vi se va întâmpla în vremurile care vor veni” (Gen. 49,1.2). Adesea, foarte îngrijorat, el se gândise la viitorul lor și se străduise să-și zugrăvească sieși istoria diferitelor seminții. Acum, când copiii săi așteptau să primească ultima sa binecuvântare, Spiritul Inspirației a venit asupra sa și înaintea lui se desfășura, într-o viziune profetică, viitorul urmașilor săi. Unul după altul, au fost amintite numele fiilor săi, a fost descris caracterul fiecăruia dintre ei, iar istoria viitoare a seminției a fost înfățișată pe scurt:
„Ruben, tu, întâiul meu născut,
Puterea mea și pârga tăriei mele,
Întâiul în vrednicie și întâiul în putere” (vers. 3).
Astfel a zugrăvit tatăl ceea ce ar fi trebuit să fie poziția lui Ruben, fiul său întâi născut; dar păcatul său dureros de neplăcut de la Migdal-Eder l-a făcut nevrednic de binecuvântarea dreptului de întâi născut. Și Iacov continuă:
„Năvalnic ca apele,
Tu nu vei mai avea întâietatea” (vers. 4).
Preoția a fost partea care i-a fost dată lui Levi; împărăția și făgăduința mesianică, lui Iuda și o dublă parte din moștenire, lui Iosif. Seminția lui Ruben nu s-a ridicat niciodată la o poziție mai înaltă în Israel, ea nu a fost atât de numeroasă ca cea a lui Iuda sau Dan și a fost cea dintâi care a fost dusă în captivitate.

Imediat după Ruben, ca vârstă, veneau Simeon și Levi. Ei fuseseră uniți în cruzimea lor față de sihemiți și fuseseră, de asemenea, cei mai vinovați în vinderea lui Iosif. Cu privire la ei, Iacov a declarat:
„Îi voi împărți în Iacov
Și-i voi risipi în Israel” (vers. 7).

Cu prilejul numărătorii din Israel, chiar înainte de intrarea în Canaan, Simeon era seminția cea mai puțin numeroasă. Moise, în binecuvântarea lui de pe urmă, nu a făcut nicio referire la Simeon. În planul așezării în Canaan, această seminție a primit numai o mică parte din ceea ce i-a revenit lui Iuda, iar familiile care au devenit puternice mai târziu au format diferite colonii și s-au așezat în locuri care se aflau în afara hotarelor țării sfinte. De asemenea, Levi n-a primit nicio moștenire, cu excepția a patruzeci și opt de cetăți, împrăștiate în diferite părți ale țării. În cazul acestei seminții, totuși credincioșia față de Iehova, atunci când celelalte seminții au apostat, i-a asigurat numirea în serviciile cele sfinte de la sanctuar și, în acest fel, blestemul a fost schimbat în binecuvântare.

Binecuvântările cele mai de seamă ale dreptului de întâi născut au fost transferate asupra lui Iuda.

Semnificația numelui – care înseamnă laudă – este înfățișată în istoria profetică a acestei seminții:
„Iudo, tu vei primi laudele fraților tăi;
Mâna ta va apuca de ceafă pe vrăjmașii tăi.
Fiii tatălui tău se vor închina până la pământ înaintea ta.
Iuda este un pui de leu.
Tu te-ai întors de la măcel, fiule!
Iuda își pleacă genunchii, se culcă întocmai ca un leu,
Ca o leoaică: cine-l va scula?
Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda,
Nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui,
Până va veni Șilo,
Și de El vor asculta popoarele” (vers. 8-10).

Leul, regele pădurii, este un simbol potrivit al acestei seminții din care au ieșit David și Fiul lui David, Șilo, adevăratul „Leu din seminția lui Iuda”, căruia I se vor închina, în cele din urmă, toate puterile și Îi vor aduce închinare toate popoarele.

Pentru cea mai mare parte dintre fiii săi, Iacov a profetizat un viitor prosper. În cele din urmă, a ajuns la Iosif, și inima tatălui s-a revărsat, cerând binecuvântări peste „capul domnului fraților săi”:
„Iosif este vlăstarul unui pom roditor,
Vlăstarul unui pom roditor sădit lângă un izvor;
Ramurile lui se înalță deasupra zidului.
Arcașii l-au ațâțat, au aruncat săgeți
Și l-au urmărit cu ura lor.
Dar arcul lui a rămas tare,
Și mâinile lui au fost întărite
De mâinile Puternicului lui Iacov;
Și a ajuns astfel păstorul, stânca lui Israel.
Aceasta este lucrarea Dumnezeului tatălui tău, care te va ajuta;
Aceasta este lucrarea Celui Atotputernic, care te va binecuvânta
Cu binecuvântările cerurilor de sus,
Cu binecuvântările apelor de jos,
Cu binecuvântările țâțelor și ale pântecelui mamei.
Binecuvântările tatălui tău
Întrec binecuvântările părinților mei și se înalță
Până în creștetul dealurilor veșnice;
Ele să vină peste capul lui Iosif,
Peste creștetul capului domnului fraților săi!” (vers. 22-26).

Iacov a fost întotdeauna un om de o profundă și înflăcărată afecțiune; iubirea sa pentru fiii săi era puternică și gingașă, iar mărturia sa de pe patul de moarte, pentru ei, nu a fost expresia părtinirii sau a resentimentelor. El îi iertase pe toți și i-a iubit până la sfârșit. Gingășia sa părintească n-a putut găsi expresie decât în cuvinte de încurajare și de speranță; dar puterea lui Dumnezeu se odihnea asupra lui și, sub influența Inspirației, el a fost constrâns să declare adevărul, oricât de dureros ar fi fost lucrul acesta.

Odată pronunțată ultima binecuvântare, Iacov a repetat însărcinarea cu privire la locul îngropării sale: „Eu am să fiu adăugat la poporul meu; deci să mă îngropați împreună cu părinții mei… în peștera din ogorul Macpela”. „Acolo au îngropat pe Avraam și pe Sara, nevasta lui; acolo au îngropat pe Isaac și Rebeca, nevasta lui; și acolo am îngropat eu pe Lea” (vers. 29-31). Astfel, ultimul act al vieții sale a fost acela de a mărturisi credința sa în făgăduința lui Dumnezeu.

Cei din urmă ani ai lui Iacov au venit ca un amurg de liniște și odihnă după o zi de zbucium și oboseală. Norii se adunaseră întunecoși deasupra cărării sale, și totuși soarele lui a apus în seni-nătate și strălucirea cerului i-a iluminat ceasul despărțirii. Scriptura spune: „Spre seară se va arăta lumina” (Zah. 14,7). „Uită-te bine la cel fără prihană și privește pe cel fără vicleșug; căci sfârșitul omului acestuia este pacea” (Ps. 37,37).

Iacov păcătuise și a suferit mult. Mulți ani de trudă, de griji și de necazuri fuseseră partea lui, din ziua când marele lui păcat l-a forțat să fugă din corturile tatălui său. Un fugar fără casă, despărțit de mama sa, pe care nu avea s-o mai vadă niciodată; muncind din greu șapte ani pentru aceea pe care o iubea, numai pentru a fi înșelat în mod josnic; trudind douăzeci de ani în slujba unei rude lacome și apucătoare; văzând cum îi sporește averea și îi cresc copiii în jurul său, dar aflând puțină bucurie în familia sa, mereu în ceartă și dezbinată; amărât din cauza ocării suferite de fiica sa și a răzbunării fraților ei, de moartea Rahelei, de nelegiuirea împotriva firii săvârșite de Ruben, de păcatul lui Iuda, de cruda înșelăciune și de răutatea date pe față în dreptul lui Iosif. Cât de lungă și de întunecată este lista relelor date la iveală! Astfel, el a cules unul după altul roadele acelei dintâi fapte rele. Mereu și mereu a văzut repetându-se printre fiii săi păcatele de care el însuși se făcuse vinovat. Dar, oricât de amară fusese lecția, ea și-a atins scopul. Mustrarea, deși dureroasă, adusese totuși „roada dătătoare de pace a neprihănirii” (Evr. 12,11 u.p.).

Inspirația a înregistrat cu credincioșie greșelile oamenilor buni, ale acelora care au fost distinși prin favoarea făcută lor de Dumnezeu; într-adevăr, greșelile lor sunt prezentate mai amănunțit decât virtuțile lor. Acesta a fost și a rămas un subiect de uimire pentru mulți și a dat și mai dă încă celor necredincioși ocazia de a lua Biblia în derâdere. Dar lucrul acesta este una dintre dovezile cele mai puternice în favoarea adevărului prezentat în Scripturi, și anume că faptele nu sunt acoperite și păcatele personajelor de seamă ale ei nu sunt trecute cu vederea. Mintea oamenilor este atât de mult stăpânită de prejudecăți, încât nu este cu putință ca istoria scrisă de oameni să fie cu totul imparțială. Dacă Biblia ar fi fost scrisă de persoane neinspirate, atunci fără îndoială că ea ar fi înfățișat caracterul persoanelor onorate de ea într-o lumină mult mai elogioasă. Dar așa cum este, noi avem în ea un raport corect al experiențelor lor.

Oamenii care au fost onorați de Dumnezeu și cărora El le-a încredințat mari răspunderi au fost adesea biruiți de ispite și au păcătuit, la fel cum și noi astăzi ne luptăm, ne clătinăm și adesea cădem în greșeli. Viața lor, cu toate greșelile și faptele lor nevrednice, este descoperită înaintea noastră, atât pentru încurajarea noastră, cât și pentru avertizarea noastră. Dacă ei ar fi fost înfățișați fără nicio greșeală, noi, cu natura noastră păcătoasă, am fi ajuns la disperare cu greșelile și abaterile noastre. Dar, văzând cum alții s-au luptat și au trecut prin descurajări la fel ca ale noastre, cum au fost înfrânți de ispite ca și noi, și totuși s-au îmbărbătat iarăși și au biruit prin harul lui Dumnezeu, și noi suntem încurajați în alergarea noastră după neprihănire. După cum și ei, deși uneori erau dați înapoi, au recâștigat locul unde fuseseră mai înainte și au fost binecuvântați de Dumnezeu, tot astfel și noi putem fi biruitori în puterea lui Hristos. Pe de altă parte, raportul vieții lor poate sluji ca o avertizare pentru noi. El arată că Dumnezeu nu îl va socoti nevinovat pe cel vinovat. El vede păcatul chiar și în oamenii privilegiați și se poartă cu ei chiar mai sever decât cu aceia care au mai puțină lumină și răspundere.

După înmormântarea lui Iacov, teama a pus din nou stăpânire pe inimile fraților lui Iosif. Cu toată bunătatea pe care el a manifestat-o față de ei, conștiența vinovăției i-a făcut neîncrezători și bănuitori. Poate că el nu făcuse altceva decât să-și amâne răzbunarea, din considerație pentru tatăl lor și acum avea să le aplice pedeapsa mult amânată pentru fărădelegea lor. Ei n-au îndrăznit să vină personal înaintea lui, dar i-au trimis un mesaj: „Tatăl tău a dat porunca aceasta înainte de moarte: ’Așa să vorbiți lui Iosif: «Oh! iartă nelegiuirea fraților tăi și păcatul lor, căci ți-au făcut rău!»’ Iartă acum păcatul robilor Dumnezeului tatălui tău!” (Gen. 50,16.17). Acest mesaj l-a mișcat până la lacrimi pe Iosif și, încurajați de lucrul acesta, frații săi au venit și s-au aruncat la pământ înaintea lui și au zis: „Suntem robii tăi.” Iubirea lui Iosif față de frații săi era profundă și neegoistă și a fost îndurerat la gândul că ei îl considerau capabil să nutrească un spirit de răzbunare. „Fiți fără teamă”, a spus el, „căci sunt eu oare în locul lui Dumnezeu? Voi, negreșit, v-ați gândit să-mi faceți rău; dar Dumnezeu a schimbat răul în bine, ca să împlinească ceea ce se vede astăzi, și anume să scape viața unui popor în mare număr. Fiți dar fără teamă, căci eu vă voi hrăni, pe voi și pe copiii voștri” (vers. 19-21).

Viața lui Iosif este o ilustrare a vieții lui Hristos. Invidia a fost aceea care i-a determinat pe frații lui Iosif să-l vândă ca sclav; ei nădăjduiau să-l împiedice astfel să ajungă mai mare decât ei. Și când a fost dus în Egipt, lor le plăcea să creadă că nu aveau să mai fie necăjiți cu visele lui și că au înlăturat toate posibilitățile ca ele să se împlinească. Dar acțiunile lor au fost anihilate de Dumnezeu, făcând să aibă loc chiar lucrul pe care ei doreau să-l împiedice. Tot astfel, și preoții și mai-marii iudeilor erau invidioși pe Hristos, temându-se de faptul că El va îndepărta atenția poporului de la ei. L-au omorât pentru a-L împiedica să devină împărat, dar, în felul acesta, ei au făcut să aibă loc tocmai ceea ce nu doreau.

Iosif, din rob al Egiptului, a devenit un salvator pentru familia tatălui său, și totuși faptul acesta nu i-a absolvit de vină pe frații săi. La fel, crucificarea lui Hristos de către vrăjmașii Săi L-a făcut Răscumpărătorul omenirii, Mântuitorul neamului omenesc căzut, Cârmuitorul întregii lumi; dar crima ucigașilor Săi a fost tot atât de urâtă ca și când mâna providenței lui Dumnezeu nu ar fi avut sub control evenimentele, ca ele să fie spre slava Sa și binele omului.

După cum Iosif a fost vândut păgânilor de către propriii frați, la fel și Hristos a fot vândut în mâinile celor mai înverșunați vrăjmași ai Săi de către unul dintre ucenicii Săi. Lui Iosif i-au fost aduse acuzații neadevărate și a fost aruncat în temniță datorită virtuții sale; tot așa și Hristos a fost disprețuit și respins pentru că viața Lui neprihănită și plină de lepădare de sine a fost o mustrare pentru păcat. Cu toate că nu se făcea vinovat de niciun rău, el a fost condamnat pe temeiul unor mărturii mincinoase. Iar răbdarea și blândețea lui Iosif, date pe față în timp de nedreptate și de opresiune, bucuria lui de a ierta și nobila bunăvoință față de comportarea nenaturală a fraților săi reprezintă răbdarea Mântuitorului, care nu S-a plâns în fața răutății și a necuviinței oamenilor răi, și iertarea Sa, acordată nu numai ucigașilor Săi, ci tuturor acelora care vin la El, mărturisindu-și păcatele și căutând iertare.

Iosif a mai trăit cincizeci și cinci de ani după moartea tatălui său. El a trăit să-i vadă „pe fiii lui Efraim până la al treilea neam; și fiii lui Machir, fiul lui Manase, s-au născut pe genunchii lui” (vers. 22-23). El a fost martor la creșterea și prosperitatea poporului său și, în toți acești ani, credința sa în faptul că Dumnezeu va readuce pe Israel în Țara Făgăduinței a fost nezdruncinată.
Când a simțit că i se apropie sfârșitul, el și-a chemat rudele în jurul său. Oricât de onorat fusese în țara faraonului, Egiptul nu era pentru el decât locul exilului său; ultimul act al vieții sale urma să arate că el și-a legat soarta de Israel. Ultimele lui cuvinte au fost: „Dumnezeu vă va cerceta și vă va face să vă suiți din țara aceasta în țara pe care a jurat că o va da lui Avraam, lui Isaac și lui Iacov” (vers. 24). Și el luă un jurământ solemn din partea copiilor lui Israel că îi vor duce oasele cu ei, în țara Canaanului. „Iosif a murit în vârstă de o sută zece ani. L-au îmbălsămat și l-au pus într-un sicriu în Egipt” (vers. 26). Iar în decursul veacurilor de trudă care au urmat, acel sicriu, un aducător-aminte al cuvintelor rostite de Iosif pe patul de moarte, a stat ca mărturie pentru Israel că ei erau numai călători în Egipt și i-a îndemnat să-și păstreze nădejdea ațintită asupra Țării Făgăduinței, pentru că timpul eliberării avea să vină cu siguranță.