Când cererea pentru eliberarea lui Israel a fost prezentată pentru prima dată împăratului Egiptului, s-a dat avertizarea celei mai teribile plăgi. Moise primise porunca să-i spună faraonului: „Așa vorbește Domnul: ’Israel este fiul Meu, întâiul Meu născut’. Îți spun: ’Lasă pe fiul Meu să plece, ca să-Mi slujească; dacă nu vrei să-l lași să plece, voi ucide pe fiul tău, pe întâiul tău născut’” (Ex. 4,22.23). Deși disprețuiți de egipteni, israeliții fuseseră onorați de Dumnezeu prin faptul că fuseseră puși deoparte ca să fie păstrătorii Legii Sale. Datorită binecuvântărilor și privilegiilor speciale care le erau acordate, ei aveau întâietate între națiuni, așa cum avea primul născut între frații săi.

Pedeapsa despre care Egiptul fusese avertizat de la început avea să fie cea din urmă. Dumnezeu este îndelung răbdător și bogat în milă. El are o grijă duioasă față de ființele făcute după chipul Său. Dacă pierderea recoltelor și a turmelor și cirezilor ar fi adus Egiptul la pocăință, atunci copiii n-ar mai fi fost loviți; dar națiunea s-a împotrivit cu încăpățânare poruncii divine și, de aceea, lovitura finală era gata să cadă.

Moise fusese oprit, sub pedeapsa cu moartea, să se mai arate în fața faraonului; dar o ultimă solie din partea lui Dumnezeu trebuia să-i fie dusă monarhului răzvrătit și Moise a venit din nou înaintea lui, cu înștiințarea înspăimântătoare: „Așa vorbește Domnul: ’Pe la miezul nopții, voi trece prin Egipt, și toți întâii născuți din țara Egiptului vor muri, de la întâiul născut al faraonului, care șade pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al roabei care stă la râșniță și până la toți întâii născuți ai dobitoacelor, în toată țara Egiptului vor fi țipete mari, așa cum n-au fost și nu vor mai fi. Dar dintre toți copiii lui Israel, de la oameni până la dobitoace, nici măcar un câine nu va chelălăi cu limba lui, ca să știți ce deosebire face Domnul între egipteni și Israel. Atunci, toți acești slujitori ai tăi se vor pogorî la mine și se vor închina până la pământ înaintea mea zicând: ’Ieși, tu și tot poporul care te urmează!’ După aceea voi ieși” (Ex. 11,4-8).

Înainte de aducerea la îndeplinire a acestei hotărâri, prin Moise, Domnul le-a dat îndrumări copiilor lui Israel cu privire la plecarea lor din Egipt și, în mod deosebit, cu privire la ocrotirea lor de pedeapsa care avea să vină. Fiecare familie, singură sau împreună cu altele, trebuia să „junghie” un miel sau un ied „fără cusur” și, cu un mănunchi de isop, să stropească sângele lui pe „pragul de sus și cei doi stâlpi ai ușii” casei, pentru ca îngerul nimicitor, venind la miezul nopții, să nu intre în acea locuință. Ei trebuiau să mănânce carnea „friptă la foc” cu „azimi și verdețuri amare”, noaptea, după cum spusese Moise: „Să aveți mijlocul încins, încălțămintele în picioare și toiagul în mână; și să-l mâncați în grabă, căci sunt Paștele Domnului” (Ex. 12,11).

Domnul a zis: „În noaptea aceea Eu voi trece prin țara Egiptu-lui și voi lovi pe toți întâii născuți din țara Egiptului, de la oameni până la dobitoace; și voi face judecată împotriva tuturor zeilor Egiptului… Sângele vă va sluji ca semn pe casele unde veți fi. Eu voi vedea sângele și voi trece pe lângă voi, așa că nu vă va nimici nicio urgie, atunci când voi lovi țara Egiptului” (Ex. 12,12.13).

În amintirea acestei mari eliberări trebuia ca poporul Israel să țină o sărbătoare în fiecare an, în toate generațiile viitoare. „Și pomenirea acestei zile s-o păstrați și s-o prăznuiți printr-o sărbătoare în cinstea Domnului; s-o prăznuiți ca o lege veșnică pentru urmașii voștri” (Ex. 12,14). Când aveau să prăznuiască această sărbătoare în anii ce aveau să vină, ei trebuiau să le poves-tească copiilor lor istoria acestei mari eliberări, după cum le spusese Moise: „Să răspundeți: ’Este jertfa de Paște în cinstea Domnului, care a trecut pe lângă casele copiilor lui Israel în Egipt, când a lovit Egiptul, și ne-a scăpat casele noastre’” (Ex. 12,26.27).

Pe lângă aceasta, întâii născuți, atât dintre oameni, cât și dintre animale, trebuiau să fie ai Domnului, putând fi luați înapoi numai printr-o răscumpărare, ca recunoaștere a faptului că, atunci când întâii născuți ai Egiptului au pierit, cei ai lui Israel, deși au fost izbăviți în mod minunat, ar fi fost și ei părtași aceleiași sorți, dacă nu s-ar fi adus jertfa ispășitoare. „Căci orice întâi născut este al Meu”, a spus Domnul; „în ziua când am lovit pe toți întâii născuți din țara Egiptului, Mi-am închinat Mie pe toți întâii născuți din Israel, atât dintre oameni, cât și dintre dobitoace; ei vor fi ai Mei” (Num. 3,13). După instituirea slujbei la sanctuar, Domnul a pus deoparte pentru Sine seminția lui Levi pentru lucrarea în sanctuar, în locul întâilor născuți ai întregului popor. „Căci ei Îmi sunt dați cu totul din mijlocul copiilor lui Israel”, a zis El. „Eu i-am luat pentru Mine în locul întâilor născuți din toți întâii născuți ai copiilor lui Israel” (Num. 8,16). Tot poporul avea totuși datoria, ca o recunoaștere a îndurării lui Dumnezeu, să plătească un preț de răscumpărare pentru orice întâi născut (Num. 18,15.16).

Paștele trebuia să fie atât un act comemorativ, cât și un act preînchipuitor, care să arate nu numai înapoi, la eliberarea din Egipt, ci și înainte, la marea eliberare pe care Iisus Hristos avea s-o aducă la îndeplinire în eliberarea poporului Său din sclavia păcatului. Mielul de jertfă Îl reprezintă pe „Mielul lui Dumnezeu”, în care este unica noastră nădejde de mântuire. Apostolul spune: „Căci Hristos, Paștele nostru, a fost jertfit” (1 Cor. 5,7). Nu era de ajuns ca mielul pascal să fie junghiat, ci sângele lui trebuia să fie stropit pe stâlpii ușii; tot astfel este nevoie ca meritele sângelui lui Hristos să fie aplicate sufletului. Noi trebuie să credem nu numai că El a murit pentru lume, ci că a murit pentru fiecare dintre noi, în mod individual. Noi trebuie să ne însușim meritele jertfei ispășitoare.

Isopul folosit pentru stropirea sângelui era un simbol al curățirii, fiind astfel folosit la curățirea leprei și a acelora care se întinau prin atingerea cu cei morți. În rugăciunea psalmistului se poate vedea, de asemenea, însemnătatea lui:

„Curățește-mă cu isop și voi fi curat;

Spală-mă și voi fi mai alb decât zăpada” (Ps. 51,7).

Mielul trebuia pregătit în întregime și niciun os nu trebuia să-i fie zdrobit. Tot astfel, niciun os al Mielului lui Dumnezeu, care urma să moară pentru noi, nu trebuia să fie zdrobit (Ioan 19,36). În felul acesta a fost reprezentată plinătatea desăvârșită a jertfei lui Hristos.

Carnea trebuia mâncată. Nu este de ajuns să credem în Hristos pentru iertarea păcatelor; prin credință noi trebuie să primim fără încetare putere și hrană spirituală de la El, prin Cuvântul Său. Hristos spune: „Adevărat, adevărat vă spun că, dacă nu mâncați trupul Fiului omului și dacă nu beți sângele Lui, nu aveți viață în voi. Cine mănâncă trupul Meu și bea sângele Meu rămâne în Mine și Eu rămân în el” (Ioan 6,53.54). Iar pentru a lămuri însemnătatea celor spuse, El a zis: „Cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh și viață” (vers. 63). Iisus a primit Legea Tatălui Său, a trăit în viața Sa de fiecare zi principiile ei, a dat pe față spiritul ei și a arătat puterea ei binefăcătoare asupra inimii. Ioan spune: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1,14). Urmașii lui Hristos trebuie să fie părtași ai experienței Lui. Ei trebuie să primească și să asimileze Cuvântul lui Dumnezeu, astfel încât el să ajungă forța motrice a vieții și acțiunilor lor. Prin puterea lui Hristos ei trebuie să fie schimbați pentru a ajunge asemenea Lui și a reflecta însușirile dumnezeiești. Ei trebuie să mănânce carnea și să bea sângele Fiului lui Dumnezeu sau, dacă nu, n-au viață în ei înșiși. Spiritul și lucrarea lui Hristos trebuie să devină spiritul și lucrarea ucenicilor Săi.

Mielul trebuia mâncat cu ierburi amare, ca o amintire a trecutului, a amărăciunii robiei în Egipt. La fel, când ne hrănim din Hristos, trebuie să facem lucrul acesta cu inima zdrobită, din cauza păcatelor noastre. Folosirea azimilor avea, de asemenea, o însemnătate care era cuprinsă în mod expres în legea serbării Paștelui, păzită cu strictețe de evrei în practicile lor. Niciun fel de aluat nu trebuia să se găsească în casele lor în timpul acestei sărbători. Tot astfel, aluatul păcatului trebuie să fie îndepărtat de la toți aceia care vor să primească viața și hrana de la Hristos. De aceea, Pavel scrie bisericii din Corint: „Măturați aluatul cel vechi, ca să fiți o plămădeală nouă, cum și sunteți, fără aluat; căci Hristos, Paștele noastre, a fost jertfit. Să prăznuim dar praznicul acesta nu cu un aluat vechi, nici cu un aluat de răutate și viclenie, ci cu azimile curăției și adevărului” (1 Cor. 5,7.8).

Înainte de a obține libertatea, robii trebuiau să-și dovedească credința în marea eliberare care era gata să se înfăptuiască. Semnul sângelui trebuia pus pe casele lor și trebuia ca ei să se separe, ei și familiile lor, de egipteni și să se strângă înăuntrul caselor lor. Dacă israeliții ar fi nesocotit în vreo privință oarecare vreuna dintre îndrumările primite, dacă ar fi neglijat să-și separe copiii de egipteni, dacă ar fi junghiat mielul, dar n-ar fi uns stâlpii ușii cu sânge, sau dacă vreunul dintre ei ar fi ieșit din casă, n-ar mai fi fost în siguranță. S-ar fi putut ca, în sinceritatea inimii lor, să fi crezut că au făcut tot ce era necesar, dar sinceritatea lor nu i-ar fi izbăvit. Toți aceia care nu aveau să ia seama la îndrumările Domnului aveau să-l piardă pe întâiul lor născut, lovit de mâna îngerului pierzător.

Prin ascultare, poporul trebuia să dea dovadă de credință. Tot astfel, toți aceia care nădăjduiesc să fie salvați prin meritele sângelui lui Hristos își vor da seama că și ei înșiși au ceva de făcut pentru a-și asigura mântuirea. În timp ce doar Hristos, numai El singur, ne poate răscumpăra de sub pedeapsa neascultării, noi trebuie să ne întoarcem de la păcat la ascultare. Omul trebuie să fie mântuit prin credință, și nu prin fapte; cu toate acestea, credința sa trebuie să fie dovedită prin faptele sale. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său să moară ca ispășire pentru păcat. El a făcut cunoscut lumina adevărului, calea vieții, El a dat mijloacele ajutătoare, rânduieli și privilegii; acum, omul trebuie să coopereze cu aceste instrumente salvatoare; el trebuie să aprecieze și să folosească ajutoarele pe care Dumnezeu i le-a pus la dispoziție – să creadă și să asculte de toate cerințele dumnezeiești.

După ce Moise i-a făcut cunoscut lui Israel măsurile luate de Dumnezeu pentru eliberarea lui, „poporul s-a plecat și s-a închinat până la pământ” (Ex. 12,27). Fericita speranță a eliberării, înspăimântătoarea cunoaștere a faptului că persecutorii lor aveau să fie pedepsiți fără întârziere, grijile și ostenelile datorate plecării lor precipitate – toate au fost acoperite pentru un timp de recunoștința față de bunul lor Salvator. Mulți dintre egipteni fuseseră conduși la recunoașterea Dumnezeului evreilor și acum aceștia veneau cu rugămintea de a li se permite să găsească adăpost în casele israeliților, când îngerul pierzător avea să treacă prin țară. Ei au fost primiți cu bucurie. Aceștia au făgăduit ca, de acum înainte, să-I slujească Dumnezeului lui Iacov și să plece din Egipt odată cu poporul Său.

Israeliții au ascultat de îndrumările pe care Dumnezeu le dăduse. Grabnic și în taină, ei au făcut pregătirile pentru plecare. Familiile lor s-au adunat laolaltă, mielul pascal a fost junghiat, carnea a fost friptă la foc, iar azimile și ierburile amare au fost pregătite. Tatăl, ca preot al familiei, a stropit sângele pe stâlpii casei și apoi s-a alăturat familiei, înăuntrul casei. În grabă și în tăcere, mielul pascal a fost mâncat. Cuprins de o teamă sfântă, poporul s-a rugat și a vegheat; inima întâilor născuți, de la bărbatul cel puternic și până la copilul cel mic, bătea cu o teamă care nu se poate exprima în cuvinte. Tați și mame îl strângeau în brațe pe iubitul lor întâi născut, gândindu-se la lovitura îngrozitoare care avea să cadă în noaptea aceea. Dar niciuna dintre locuințele lui Israel n-a fost vizitată de îngerul aducător de moarte. Semnul sân-gelui – semnul protecției Mântuitorului – era pe ușile lor, și nimici-torul n-a intrat.

La miezul nopții „au fost mari țipete în Egipt, căci nu era casă unde să nu fie un mort” (Ex. 12,30). Toți întâii născuți din țară, „de la întâiul născut al faraonului, care ședea pe scaunul lui de domnie, până la întâiul născut al celui închis în temniță, până la toți întâii născuți ai dobitoacelor” (vers. 29), fuseseră loviți de nimicitor. Pe tot întinsul vastului imperiu egiptean, mândria fiecărei case fusese doborâtă. Strigătele și vaietele celor ce jeleau umpleau văzduhul. Împăratul și curtenii, cu fețele palide și picioarele tremurânde, stăteau îngroziți în fața acestei orori copleșitoare. Faraonul strigase pe vremuri: „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui și să las pe Israel să plece? Eu nu cunosc pe Domnul, și nu voi lăsa pe Israel să plece” (Ex. 5,2). Acum, mândria lui, care se înălța până la cer, s-a umilit până în țărână și „a chemat pe Moise și pe Aaron și le-a zis: ’Sculați-vă, ieșiți din mijlocul poporului meu, voi și copiii lui Israel. Duceți-vă de slujiți Domnului, cum ați zis. Luați-vă și oile și boii, cum ați zis, duceți-vă și binecuvântați-mă’” (Ex. 12,31.32). Sfetnicii împărătești, și ei la rândul lor, împreună cu poporul stăruiau de israeliți să plece „din țară, căci ziceau: ’Altfel, toți vom pieri’” (vers. 33).