De la Marea Roșie, oștile lui Israel au pornit din nou în călătoria lor sub călăuzirea stâlpului de nor. Priveliștea din jurul lor era foarte dezolantă – munți pleșuvi, pustii, pământuri sterpe și marea care se întindea până departe, cu țărmurile ei presărate cu cadavrele vrăjmașilor lor; și totuși ei erau plini de bucurie, conștienți că sunt liberi, și orice gând de nemulțumire a fost adus la tăcere.

Dar, timp de trei zile, în călătoria lor n-au găsit apă. Rezerva pe care o luaseră cu ei se terminase. Nu era nimic care să le potolească setea arzătoare, în timp ce se târau obosiți peste întinde-rile arse de soare. Moise, care cunoștea această regiune, știa ceva ce nu știau ceilalți, și anume că la Mara, cel mai apropiat loc de poposire, unde se găseau izvoare, apa nu era bună de băut. Cu mare îngrijorare el urmărea norul călăuzitor. Cu strângere de inimă el a auzit strigătul plin de bucurie – „apă, apă” – al cărui ecou se făcea auzit pretutindeni. Bărbați, femei și copii, în graba lor, plini de bucurie, s-au îngrămădit la izvoare, când, deodată, un strigăt plin de durere a izbucnit din mulțime – apa era amară.

În groaza și disperarea lor, i-au reproșat lui Moise că i-a condus pe un astfel de drum, neținând seama de faptul că prezența divină din acel nor misterios îl condusese și pe el, la fel cum îi condusese pe ei. În durerea sa față de disperarea lor, Moise a făcut ce ei au uitat să facă: el a strigat fierbinte către Dumnezeu după ajutor. „Și Domnul i-a arătat un lemn, pe care l-a aruncat în apă. Și apa s-a făcut dulce” (Ex. 15,25). Cu această ocazie, aici, lui Israel i s-a dat prin Moise făgăduința: „Dacă vei asculta cu luare aminte glasul Domnului, Dumnezeului tău, dacă vei face ce este bine înaintea Lui, dacă vei asculta de poruncile Lui și dacă vei păzi toate legile Lui, nu te voi lovi cu niciuna din bolile cu care am lovit pe egipteni; căci Eu sunt Domnul, care te vindecă” (Ex. 15,26).

De la Mara, poporul a mers la Elim, unde a găsit „douăsprezece izvoare de apă și șaptezeci de finici”. Aici a rămas mai multe zile, înainte de a intra în pustia Sinai. După o lună de zile de la părăsirea Egiptului, israeliții și-au întins – pentru prima dată – tabăra, în pustie. Proviziile lor au început acum să se termine. În pustie era puțină iarbă și turmele li se împuținaseră. Cum avea să se găsească hrană pentru această vastă mulțime de oameni? Îndoiala le-a umplut inimile și au început din nou să murmure. Chiar mai-marii și bătrânii norodului s-au alăturat poporului în a se plânge împotriva conducătorilor lor, numiți de Dumnezeu: „Cum de n-am murit loviți de mâna Domnului în țara Egiptului, când ședeam lângă oalele noastre cu carne, când mâncam pâine de ne săturam? Căci ne-ați adus în pustia aceasta ca să faceți să moară de foame toată mulțimea aceasta” (Ex. 16,3).

Până acum, ei nu suferiseră de foame; nevoile lor zilnice erau satisfăcute, dar ei se temeau pentru viitor. Ei nu puteau înțelege cum avea să se hrănească această mare mulțime în călătoriile sale prin pustie și, imaginându-și viitorul, ei și-au văzut copiii murind de foame. Dumnezeu a îngăduit ca greutățile să-i înconjoare, iar rezervele de hrană să se împuțineze, pentru ca inimile lor să se poată întoarce spre El, care până aici fusese Eliberatorul lor. Dacă în strâmtorarea lor aveau să-L cheme, El avea să dea pe față dovezile iubirii și ale grijii Sale față de ei. El le făgăduise că, dacă vor asculta de poruncile Sale, nicio boală nu avea să vină asupra lor și numai necredința lor păcătoasă a fost aceea care i-a făcut să-și imagineze că ei sau copiii lor puteau să moară de foame.

Dumnezeu făgăduise să fie Dumnezeul lor, iar ei poporul Său și să-i conducă într-o țară mare și bună; numai că ei erau gata să renunțe în fața oricărui obstacol întâlnit în drumul lor spre acea țară. Într-un mod minunat, El i-a scos din robia Egiptului ca să-i înalțe și să-i înnobileze, să facă din ei o pricină de laudă pe pământ. Dar era necesar ca ei să dea piept cu necazurile și să sufere lipsuri. Dumnezeu Îi aducea de la starea de degradare la situația de a-i pregăti, de a-i face în stare să ocupe un loc de cinste printre națiuni și să primească răspunderi importante și sfinte. Dacă ei ar fi avut credință în El, văzând toate câte a făcut El pentru ei, atunci ar fi suportat cu bucurie orice neajunsuri, lipsuri și chiar suferințe; dar ei nu erau dispuși să se încreadă mai departe în Dumnezeu, decât dacă aveau să fie martori ai dovezilor continue ale puterii Sale. Ei au uitat amara lor experiență din Egipt. Ei au uitat bunătatea și puterea lui Dumnezeu desfășurate în favoarea lor, atunci când i-a eliberat din sclavie. Ei au uitat cum le-au fost salvați copiii atunci când îngerul nimicitor i-a lovit pe întâii născuți ai Egiptului. Ei au uitat marea manifestare a puterii divine la Marea Roșie. Ei au uitat că, în timp ce au trecut cu bine pe drumul care fusese deschis pentru ei, armatele vrăjmașilor lor, care au încercat să-i urmărească, au fost acoperite de apele mării. Au văzut însă numai prezentele lor neajunsuri și încercări; și, în loc să spună: „Dumnezeu a făcut lucruri mari pentru noi; deși am fost sclavi, El face din noi o mare națiune”, ei vorbeau numai de greutățile drumului, întrebându-se când oare se va sfârși peregrinajul lor obositor.

Istoria vieții din pustie a poporului Israel a fost consemnată pentru a fi de folos Israelului lui Dumnezeu de la sfârșitul timpului. Raportul modului în care S-a purtat Dumnezeu cu cei ce pribegeau prin pustie în toate călătoriile lor, într-o parte și-n alta, îngăduind să fie expuși foamei, setei și oboselii, dar manifestându-Și în mod izbitor puterea pentru a-i ajuta, este bogat în avertizări și sfaturi pentru poporul Său din toate veacurile. Experiența variată a poporului evreu a fost o școală a pregătirii pentru căminul făgăduit din Canaan. Dumnezeu dorește ca poporul Său din aceste zile să revadă, cu o inimă plină de umilință și cu un spirit dispus să învețe, încercările prin care a trecut vechiul Israel, pentru ca să poată fi educat în pregătirea sa pentru Canaanul ceresc.

Mulți privesc înapoi la israeliți și se miră de necredința și de murmurarea lor, considerând că ei n-ar fi fost atât de nerecunoscători; dar atunci când credința le este pusă la probă, chiar și în încercări mici, ei nu dau pe față o credință sau o răbdare mai mare decât a manifestat vechiul Israel. Când ajung în strâmtorare, ei murmură în fața mijloacelor prin care Dumnezeu a ales să-i curățească. Deși nevoile lor prezente sunt satisfăcute, mulți nu vor să se încreadă în Dumnezeu pentru viitor și unii ca aceștia se tem tot timpul ca nu cumva sărăcia să vină asupra lor, iar copiii lor să fie lăsați să sufere. Unii văd întotdeauna răul înainte sau exagerează dificultăți care există, astfel încât ochii lor sunt orbi față de multele binecuvântări care ar cere recunoștință din partea lor. Obstacolele pe care le întâmpină, în loc să-i facă să caute ajutorul lui Dumnezeu, unica sursă de putere, îi despart de El, pentru că trezesc în ei neliniștea și nemulțumirea.

Facem noi bine când suntem necredincioși în felul acesta? De ce am fi oare nerecunoscători și lipsiți de încredere? Iisus este prietenul nostru: întregul cer este interesat de binele nostru; iar neliniștea și temerea noastră nu fac decât să-L întristeze pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. N-ar trebui să ne complăcem în griji care nu fac decât să ne roadă și să ne uzeze, dar nu ne ajută să putem trece cu bine încercările. N-ar trebui să i se acorde niciun loc în viața noastră acelei neîncrederi în Dumnezeu care ne conduce să facem din pregătirea pentru nevoile viitoare scopul principal al vieții, ca și când fericirea noastră ar consta în aceste lucruri pământești. Nu este voia lui Dumnezeu ca poporul Său să fie doborât de griji. Dar Dumnezeu nu ne spune că nu vor fi pericole în drumul nostru. El nu-Și propune să-l ia pe poporul Său din lumea păcatului și a răului, ci El ne arată un refugiu care nu dă greș niciodată. Pe cei obosiți și îngrijorați El îi invită: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă. Luați jugul Meu asupra voastră, și învățați de la Mine, căci Eu sunt blând și smerit cu inima; și veți găsi odihnă pentru sufletele voastre” (Mat. 11,28.29). Noi putem găsi odihnă și pace la Dumnezeu, aruncând toate grijile noastre asupra Lui; căci El Se îngrijește de noi (vezi 1 Petru 5,7).

Apostolul Pavel spune: „Luați seama dar, fraților, ca niciunul dintre voi să n-aibă o inimă rea și necredincioasă, care să vă despartă de Dumnezeul Cel viu (Evrei 3,12). Având în vedere tot ce a făcut Dumnezeu pentru noi, credința noastră ar trebui să fie puternică, activă și statornică. În loc să murmurăm și să ne plângem, limbajul inimilor noastre ar trebui să fie: „Binecuvântează, suflete, pe Domnul și tot ce este în mine să binecuvânteze Numele Lui cel sfânt! Binecuvântează suflete pe Domnul, și nu uita niciuna din binefacerile Lui!” (Ps. 103,1.2).

Dumnezeu nu era nepăsător față de nevoile lui Israel. El le-a spus conducătorilor: „Voi face să plouă pâine din cer pentru voi”. Și au fost date instrucțiuni ca poporul să strângă zilnic cât le trebuie, adunând o măsură dublă în cea de-a șasea zi, pentru ca păzirea sfântă a Sabatului să fie menținută.

Moise i-a asigurat pe copiii lui Israel că nevoile lor aveau să fie împlinite. „Domnul vă va da astă seară carne de mâncat, și mâine dimineață vă va da pâine să vă săturați”. Și apoi a adăugat: „Căci ce suntem noi? Cârtirile voastre nu se îndreaptă împotriva noastră, ci împotriva Domnului”. Apoi i-a poruncit lui Aaron să le spună: „’Apropiați-vă înaintea Domnului; căci v-a auzit cârtirile.’ În timp ce Aaron vorbea, ei s-au uitat înspre pustie, și iată că slava Domnului s-a arătat în nor.” O astfel de splendoare, pe care ei nu o mai văzuseră niciodată, simboliza prezența divină. Prin manifestări adresate simțurilor lor, ei aveau să obțină o cunoaștere a lui Dumnezeu. Ei trebuiau să învețe că Cel Preaînalt era conducătorul lor, și nicidecum omul Moise, și trebuiau să se teamă de Numele Lui și să asculte de glasul Său.

Odată cu căderea nopții, tabăra a fost acoperită de o mare mulțime de prepelițe, destule ca să satisfacă nevoia întregii mulțimi. Dimineața, pe fața pământului era „ceva mărunt, ca niște grăunțe, mărunt ca bobițele de gheață albă”. Semăna cu grăunțele de coriandru. Poporul a numit-o „mană”. Moise a spus: Aceasta „este pâinea pe care v-o dă Domnul ca hrană”. Poporul a strâns mană și a văzut că este din abundență pentru toți. Ei „o măcinau la râșniță sau o pisau într-o piuă; o fierbeau în oală, și făceau turte din ea” (Num. 11,8). Mana avea gustul unei turte făcute cu miere. Au fost sfătuiți ca pentru fiecare persoană să strângă zilnic un omer și nu trebuia să rămână nimic din ea până a doua zi. Unii au încercat să păstreze ceva pentru ziua următoare, dar a doua zi nu mai era bună de mâncat. Provizia pentru ziua respectivă trebuia strânsă dimineața; căci tot ceea ce mai rămânea pe pământ se topea de razele soarelui.

În timp ce strângeau mana, s-a observat că unii aveau mai mult, iar alții mai puțin decât cantitatea pe care li se spusese s-o strângă. Dar când „o măsurau cu omerul, cine strânsese mai mult n-avea nimic de prisos, iar cine strânsese mai puțin nu ducea lipsă deloc”. O explicație a acestei relatări a Scripturii, ca și o lecție practică luată din această experiență, ne este dată de apostolul Pavel în cea de-a doua sa epistolă către corinteni. El spune: „Aici nu este vorba ca alții să fie ușurați, iar voi strâmtorați; ci este vorba de o potrivire; în împrejurarea de acum, prisosul vostru să acopere nevoile lor, pentru ca și prisosul lor să acopere, la rândul lui, nevoile voastre, așa ca să fie o potrivire; după cum este scris: ’Cel ce strânsese mult n-avea nimic de prisos, și cel ce strânsese puțin nu ducea lipsă’” (2 Cor. 8,13-15).

În ziua a șasea, poporul a adunat câte doi omeri de fiecare persoană. Căpeteniile s-au grăbit să-i aducă la cunoștință lui Moise ce avusese loc. Răspunsul său a fost: „Domnul a poruncit așa: Mâine este ziua de odihnă, Sabatul închinat Domnului; coaceți ce aveți de copt, fierbeți ce aveți de fiert și păstrați până a doua zi dimineața tot ce va rămânea!” Ei au făcut așa și au constatat că mana a rămas neschimbată.

„Moise a zis: ’Mâncați-o azi, căci este ziua Sabatului; azi nu veți găsi mană pe câmp. Veți strânge timp de șase zile: dar în ziua a șaptea, care este Sabatul, nu va fi’” (Ex. 16,25.26).

Dumnezeu cere ca ziua Sa cea sfântă să fie păzită cu sfințenie astăzi, așa cum era în timpul poporului Israel. Porunca dată poporului evreu ar trebui privită de toți creștinii ca o poruncă a lui Iehova adresată lor.

Ziua dinaintea Sabatului ar trebui să fie o zi de pregătire, în care totul trebuie să fie gata pentru orele ei sfinte. În niciun caz n-ar trebui să se îngăduie ca treburile noastre să fie puse mai presus de acest timp sfânt. Dumnezeu a poruncit ca cei bolnavi și suferinzi să fie îngrijiți; munca cerută pentru a-i face să se simtă mai bine este o lucrare a milei, și aceasta nu constituie o violare a Sabatului; dar orice lucrare nenecesară trebuie să fie evitată. Mulți lasă până la începutul Sabatului lucruri mici care trebuie făcute în ziua de pregătire. Aceasta n-ar trebui să se întâmple. Lucrarea care este neglijată până la începutul Sabatului ar trebui să rămână nefăcută până când acesta a trecut. Acest mod de a lucra poate să ajute memoria celor neglijenți și să-i atenționeze să-și facă lucrările în cele șase zile de lucru.

În fiecare săptămână, în timpul lungii lor călătorii în pustie, israeliții au fost martorii unei întreite minuni, menite a impresiona mințile lor cu privire la sfințenia Sabatului: o cantitate dublă de mană cădea în ziua a șasea, dar mana nu cădea în cea de-a șaptea zi, iar porția necesară pentru ziua Sabatului se păstra dulce și curată, pe când, dacă ar fi fost păstrată altădată, de pe o zi pe alta, n-ar mai fi fost bună de mâncat.

În împrejurările legate de căderea manei, avem dovada concludentă că Sabatul nu a fost instituit, așa cum pretind unii, atunci când a fost dată Legea pe Sinai. Mai înainte ca israeliții să vină la Sinai, ei au înțeles că păzirea Sabatului este obligatorie pentru ei. Fiind obligați să adune în fiecare zi de vineri o porție dublă de mană în pregătirea lor pentru Sabat, zi în care nu cădea mană deloc, natura sacră a zilei de odihnă era mereu întipărită în mintea lor. Iar când unii din popor au ieșit în ziua Sabatului să strângă mană, Domnul a întrebat: „Până când aveți de gând să nu păziți poruncile și legile Mele?” (Ex. 16,28).

„Copiii lui Israel au mâncat mană patruzeci de ani, până la sosirea lor într-o țară locuită; au mâncat mană până la sosirea lor la hotarele țării Canaanului” (Ex. 16,35). Timp de patruzeci de ani, li s-a reamintit zilnic, prin această miraculoasă aprovizionare, de grija neobosită a lui Dumnezeu și de iubirea Lui gingașă. În cuvintele psalmistului, Dumnezeu le-a dat „grâu din cer, au mâncat cu toții pâinea celor mari” (tr. engl.: „pâinea îngerilor” – adică hrana care le-a fost dată de către îngeri – Ps. 78,24.25). Hrăniți fiind cu „grâu din cer”, ei trebuiau să se gândească zilnic la faptul că, având făgăduința lui Dumnezeu, erau tot atât de siguri în ceea ce privește hrana lor, ca și când ar fi fost înconjurați de unduitoare lanuri de grâu în câmpiile fertile ale Canaanului.

Mana căzută din cer pentru hrănirea poporului Israel a fost un tip al Aceluia care a venit de la Dumnezeu ca să-Și dea viața pentru lume. Iisus spunea: „Eu sunt Pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit. Pâinea care se pogoară din cer este de așa fel, ca cineva să mănânce din ea și să nu moară… Dacă mănâncă cineva din pâinea aceasta, va trăi în veac; și pâinea, pe care o voi da Eu, este trupul Meu, pe care îl voi da pentru viața lumii” (Ioan 6,48-51). Și printre făgăduințele binecuvântării făcute poporului lui Dumnezeu în viața veșnică este și aceasta: „Celui ce va birui îi voi da să mănânce din mana ascunsă” (Apoc. 2,17).

După părăsirea pustiei Sin, israeliții au tăbărât la Refidim. Aici nu exista apă și din nou au dat pe față neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. În orbirea și cutezanța sa, poporul a venit la Moise cu cererea: „Dă-ne apă să bem!” Dar răbdarea lui n-a cedat. „Pentru ce căutați ceartă cu mine?” a spus el, „Pentru ce ispitiți pe Domnul?” Atunci ei au strigat plini de mânie: „Pentru ce ne-ai scos din Egipt, ca să ne faci să murim de sete aici, cu copiii și turmele noastre?” Atunci când fuseseră aprovizionați din abundență cu hrană, și-au amintit cu rușine de necredința și murmurările lor și au făgăduit să se încreadă pe viitor în Dumnezeu; dar și-au uitat curând făgăduința și, la prima încercare a credinței, au căzut. Stâlpul de nor care-i conducea părea că ascunde o taină teribilă. Și Moise…, se întrebau ei, cine era el oare și care putea fi planul lui, de i-a scos din Egipt? Bănuiala și neîncrederea le-au umplut inimile și l-au acuzat cu îndrăzneală de intenția de a-i omorî pe ei și pe copiii lor prin lipsuri și greutăți, pentru ca el să se îmbogățească luându-le averile. În revărsarea mâniei și a revoltei lor, erau gata să-l omoare cu pietre.

În durerea sa, Moise a strigat către Domnul: „Ce să fac cu poporul acesta?” El a fost îndrumat să-i ia pe bătrânii lui Israel și toiagul cu care săvârșise minunile în Egipt și să meargă înaintea poporului. Și Domnul i-a zis: „Iată, Eu voi sta înaintea ta, pe stânca Horebului; vei lovi stânca și va țâșni apă din ea, și poporul va bea.” El a ascultat, și apa a țâșnit într-un izvor puternic care a satisfăcut din abundență nevoile taberei. În loc să-i poruncească lui Moise să-și ridice toiagul și să aducă niște plăgi teribile, asemenea acelora din Egipt, asupra căpeteniilor acestei mulțimi rele și nemulțumite, Dumnezeu, în marea Sa milă, a făcut din toiag instrumentul Său pentru a-i izbăvi.

„A despicat stânci în pustie și le-a dat să bea ca din niște valuri cu ape multe. A făcut să țâșnească izvoare din stânci, și să curgă ape ca niște râuri” (Ps. 78,15.16). Moise a lovit stânca, dar Fiul lui Dumnezeu a fost Acela care, ascuns privirii lor în stâlpul de nor, a stat alături de Moise și a făcut să curgă apa dătătoare de viață. Nu numai Moise și bătrânii, ci întreaga adunare a poporului Israel, care stătea la distanță, au văzut slava Domnului; dacă norul ar fi fost îndepărtat, ei ar fi fost nimiciți de strălucirea Sa care era prezentă acolo.

În setea lor, poporul L-a ispitit pe Dumnezeu spunând: „Este oare Dumnezeu cu noi sau nu? Dacă Dumnezeu ne-a adus aici, de ce nu ne dă apă și pâine?” Necredința astfel manifestată era nelegiuită și Moise se temea ca nu cumva judecățile lui Dumnezeu să se abată asupra lor. Și el a pus locului aceluia numele Masa (ispitire) și Meriba (ceartă), în amintirea păcatului lor.

Acum, o nouă primejdie îi amenința. Din cauza murmurării lor, Dumnezeu a îngăduit să fie atacați de către vrăjmașii lor. Amaleciții, un trib crud și războinic care locuia în acea regiune, au ieșit la luptă împotriva lor și i-au lovit pe cei care, obosiți și slăbiți, rămăseseră în urmă. Moise, conștient de faptul că poporul nu era pregătit pentru luptă, i-a poruncit lui Iosua să aleagă din diferite seminții un corp de soldați și să-i conducă dimineața următoare împotriva vrăjmașului, în timp ce el avea să stea pe vârful unui deal din apropiere cu toiagul lui Dumnezeu în mână. Astfel, a doua zi, Iosua și ostașii săi l-au atacat pe vrăjmaș, în timp ce Moise, Aaron și Hur stăteau pe un deal privind câmpul de bătaie. Cu mâinile înălțate spre cer și având toiagul lui Dumnezeu în mâna dreaptă, Moise s-a rugat pentru izbânda armatelor lui Israel. În timpul luptei, s-a observat că atunci când mâinile sale erau ridicate, biruia Israel, iar când erau coborâte, inamicul ieșea învingător. Când Moise a obosit, Aaron și Hur i-au ținut mâinile în sus până la apusul soarelui, iar inamicul a fost pus pe fugă.

Susținând mâinile lui Moise, Aaron și Hur au arătat poporului datoria sa de a-l susține pe acesta în lucrarea lui cea grea, în timp ce el avea să primească din partea lui Dumnezeu cuvântul pe care să li-l transmită. Și actul lui Moise era de asemenea semnificativ, arătând că Dumnezeu ține în mâinile Sale destinul lor. Cât timp ei își pun încrederea în El, El va lupta pentru ei și îi va supune pe vrăjmașii lor; dar când nu vor mai avea încredere în El și se vor încrede în propria putere, atunci ei vor fi mai slabi decât aceia care nu-L cunosc pe Dumnezeu, iar vrăjmașii lor îi vor birui.

După cum evreii biruiau atunci când Moise înălța mâinile spre ceruri, mijlocind în favoarea lor, tot astfel Israelul lui Dumnezeu va birui atunci când, prin credință, se va prinde puternic de tăria marelui său Sprijinitor. Cu toate acestea, puterea divină trebuie să fie combinată cu eforturi omenești. Moise nu credea că Dumnezeu intervenea să-i înfrângă pe vrăjmașii lor dacă Israel rămânea inactiv. În timp ce marele conducător mijlocea înaintea Domnului, Iosua și vitejii săi ostași depuneau cele mai mari eforturi pentru a-i învinge pe vrăjmașii lui Israel și ai lui Dumnezeu.

După înfrângerea amaleciților, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise: „Scrie lucrurile acestea în carte, ca să se păstreze aducerea-aminte, și spune lui Iosua că voi șterge pomenirea lui Amalec de sub ceruri” (Ex. 17,14). Chiar înaintea morții sale, marele conducător a așezat asupra poporului său solemna însărcinare: „Adu-ți aminte ce ți-a făcut Amalec pe drum, la ieșirea voastră din Egipt: cum te-a întâlnit pe drum și, fără nicio teamă de Dumnezeu, s-a aruncat asupra ta pe dinapoi, asupra tuturor celor ce se târau la coadă, când erai obosit și sleit de puteri… să ștergi pomenirea lui Amalec de sub ceruri; să nu uiți lucrul acesta” (Deut. 25,17-19). Cu privire la acest popor rău, Domnul a declarat: „Mâna lui Amalec este împotriva scaunului de domnie al Domnului” (Ex. 17,16).

Amaleciții nu erau neștiutori în ceea ce privește caracterul lui Dumnezeu sau suveranitatea Lui, dar, în loc să stea cu temere înaintea Sa, ei s-au apucat să-I nesocotească puterea. Minunile făcute de Moise înaintea egiptenilor erau subiect de batjocură pentru poporul lui Amalec, iar teama națiunilor înconjurătoare era pricină de râs. Ei au jurat pe zeii lor că îi vor nimici pe evrei, astfel încât niciunul să nu scape, fălindu-se că Dumnezeul lui Israel este prea neputincios ca să le reziste. Ei nu fuseseră vătămați sau amenințați în vreun fel de israeliți. Atacul lor a fost cu totul neprovocat. El demonstra ura și sfidarea lor față de Dumnezeu, prin faptul că ei căutau să-l nimicească pe poporul Său. Amaleciții erau de mult niște păcătoși trufași, iar crimele lor strigau la Dumnezeu pentru răzbunare, și totuși mila Sa îi chema încă la pocăință; dar, când i-au atacat pe cei sleiți de puteri și fără apărare din rândurile lui Israel, oamenii lui Amalec au pecetluit soarta națiunii lor. Grija lui Dumnezeu este îndreptată spre cei mai slabi dintre copiii Săi. Niciun act de cruzime sau de opresiune făcut față de ei nu rămâne neobservat de Cer. Mâna Lui se întinde ca un scut peste toți aceia care-L iubesc și se tem de El; oamenii să fie atenți ca nu cumva să lovească această mână; pentru că ea ține sabia dreptății.

Nu departe de locul unde erau acum tăbărâți israeliții se afla casa lui Ietro, socrul lui Moise. Ietro auzise de eliberarea evreilor și acum a pornit să-i viziteze, ca să-i dea lui Moise nevasta și pe cei doi fii ai săi. Marele conducător a fost informat, prin soli, de sosirea lor și a ieșit cu bucurie ca să-i întâmpine și, după ce a terminat de salutat, i-a condus la cortul său. El își trimisese înapoi familia când se afla pe drumul periculos al scoaterii lui Israel din Egipt, dar acum se putea bucura din nou de mângâierea și sprijinul prezenței lor. El i-a povestit lui Ietro modul minunat în care S-a purtat Dumnezeu cu Israel, iar patriarhul s-a bucurat și L-a binecuvântat pe Dumnezeu; împreună cu Moise și cu bătrânii poporului, el s-a unit în a aduce jertfe și a luat parte la o masă solemnă pentru comemorarea milei lui Dumnezeu.

Rămânând în tabără, Ietro a observat repede cât de grele erau poverile care apăsau asupra lui Moise. Menținerea ordinii și a disciplinei în mijlocul acestei mari mulțimi neștiutoare și needucate era într-adevăr o sarcină extraordinară de grea. Moise era recunoscut drept conducătorul și judecătorul lor și la el erau aduse nu numai nevoile și interesele generale ale poporului, dar și neînțelegerile care se iscau între ei. El a îngăduit acest lucru pentru că avea astfel ocazia să-i învețe; căci el spunea: „Eu judec între ei și fac cunoscut poruncile lui Dumnezeu și legile Lui” (Ex. 18,16). Dar Ietro nu a fost de acord cu aceste practici, spunând: „Ce faci tu nu este bine… căci lucrul este mai presus de puterile tale și nu-l vei putea face singur… Te istovești singur”; el l-a sfătuit pe Moise să numească niște persoane destoinice drept căpetenii peste mii, pe alții, căpetenii peste sute, iar pe alții, peste zeci. Ei trebuiau să fie oameni „destoinici, temători de Dumnezeu, oameni de încredere și vrăjmași ai lăcomiei”. Aceștia aveau să judece în toate problemele de mică importanță, în timp ce cazurile cele mai grele și mai importante urmau să fie aduse totuși înaintea lui Moise, care trebuia să fie pentru popor, spunea Ietro, „tălmaciul poporului înaintea lui Dumnezeu” și să ducă „pricinile înaintea lui Dumnezeu. Învață-i poruncile și legile; și arată-le calea pe care trebuie s-o urmeze și ce trebuie să facă”. Acest sfat a fost ascultat, și el nu numai că a ușurat sarcina lui Moise, dar a avut ca rezultat stabilirea unei ordini mult mai bune în mijlocul poporului.

Domnul l-a onorat mult pe Moise și, prin mâna sa, a săvârșit multe minuni; dar faptul că el fusese ales ca să-i învețe pe alții nu l-a făcut să tragă concluzia că el personal nu mai are nevoie să fie învățat. Conducătorul ales al lui Israel a ascultat cu bucurie sugestiile pe care i le dăduse preotul din Madian, temător de Dumnezeu, și a adoptat planul său ca fiind un aranjament înțelept.

De la Refidim, poporul și-a continuat călătoria, urmând călăuzirea stâlpului de nor. Drumul i-a condus peste câmpii sterpe, peste povârnișuri adânci și prin defileuri muntoase. Adesea, pe când traversau pustiuri nisipoase, au văzut înaintea lor munții pietroși, asemenea unor fortărețe uriașe, îngrămădiți chiar de-a curmezișul drumului lor, părând să le oprească orice înaintare. Dar, pe măsură ce se apropiau, în zidul munților apăreau ici și colo deschizături și dincolo de ei se deschidea o nouă câmpie. Printr-una dintre aceste trecători adânci și stâncoase erau conduși să treacă acum. Era o scenă măreață și impresionantă. Printre crestele stâncoase care se înălțau la sute de metri de o parte și de alta, se revărsau ca un val viu, cât se putea vedea cu ochiul, oștile lui Israel cu turmele și cirezile lor. Și acum, înaintea lor, se înălța, într-o solemnă măreție, Muntele Sinai. Stâlpul de nor s-a oprit pe vârful lui, iar poporul și-a întins corturile pe câmpia de sub el. Aici avea să fie locul șederii lor timp de aproape un an. Noaptea, stâlpul de foc le asigura protecția divină și, în timp ce ei erau adânciți în somn, pâinea din cer cobora liniștit peste tabără.

Zorile scăldau în aur șirurile întunecoase ale munților și razele strălucitoare ale soarelui străpungeau defileurile adânci, apărând pentru acești călători obosiți ca raze ale îndurării de la tronul lui Dumnezeu. Pretutindeni, înălțimi mari și stâncoase, în singuratica lor măreție, păreau că vorbesc despre statornicie și măreție. Aici, mintea era copleșită de solemnitate și teamă plină de respect. Omul ajungea să-și simtă neștiința și slăbiciunea, în prezența Aceluia care „a cântărit munții cu cântarul și dealurile cu cumpăna” (Is. 40,12). Aici avea să primească Israel cea mai minunată descoperire dintre câte a dat vreodată Dumnezeu oamenilor. Aici Și-a adunat Dumnezeu poporul, ca să poată imprima în ființa lui sfințenia cerințelor Sale, vestindu-i cu Însuși glasul Său Legea Sa cea sfântă. Schimbări mari și radicale urma să se facă în ei, căci in-fluența îngrozitoare a robiei și a îndelungatei legături cu cei idolatri își lăsase amprenta asupra obiceiurilor și a caracterului lor. Dumnezeu lucra la ridicarea lor pe o treaptă morală mai înaltă, dându-le posibilitatea să-L cunoască.