Judecățile aduse asupra israeliților au reușit, pentru un timp, să țină în frâu cârtirile și nesupunerea lor, dar spiritul răzvrătirii era încă în inimă și, în cele din urmă, a adus cele mai amare roade. Răzvrătirile de mai înainte fuseseră doar tulburări ale poporului, născându-se din pornirea de moment a mulțimii ațâțate; acum însă, se formă o conspirație cu rădăcini adânci, rezultat al unui plan hotărât de a răsturna autoritatea conducătorilor rânduiți de Însuși Dumnezeu.
Core, inițiatorul acestei mișcări, era un levit din familia lui Chehat și văr cu Moise; era un om capabil și cu influență. Cu toate că era rânduit să slujească la cortul întâlnirii, ajunsese să fie nemulțumit de poziția sa și aspira la demnitatea preoției. Faptul că slujba preoțească, care îi revenea mai înainte primului născut al fiecărei familii, i-a fost dată lui Aaron și familiei lui a dat naștere la invidie și la nemulțumire și, pentru un timp, Core s-a împotrivit pe ascuns autorității lui Moise și a lui Aaron, cu toate că nu îndrăznise să se avânte într-un act de revoltă. În cele din urmă, el a conceput îndrăznețul plan de a răsturna atât autoritatea civilă, cât și pe cea religioasă. A reușit să găsească repede simpatizanți. Lângă corturile lui Core și ale chehatiților, pe latura de miazăzi a tabernaculului, se afla tabăra seminției lui Ruben, corturile lui Datan și Abiram, doi prinți ai acestei seminții, fiind vecine cu cel al lui Core. Acești prinți s-au alăturat imediat planurilor lui ambițioase. Fiind descendenți ai celui mai mare fiu al lui Iacov, ei pretindeau că autoritatea civilă li se cuvine lor, fiind hotărâți să împartă cu Core onorurile preoției.
Starea sufletească a poporului înlesnea planurile lui Core. În amărăciunea dezamăgirii, vechile îndoieli, invidia și ura au revenit și au fost din nou îndreptate plângeri împotriva răbdătorului lor conducător. Israeliții pierdeau întruna din vedere faptul că se aflau sub călăuzire divină. Ei uitau că Îngerul legământului era Conducătorul lor nevăzut, că, învăluită în stâlpul de nor, prezența Domnului Hristos mergea înaintea lor și că Moise primea de la El toate îndrumările.
Ei nu erau dispuși să se supună sentinței teribile care spunea că trebuie să moară în pustie și, de aceea, erau gata să se agațe de orice pretext pentru a crede că nu Dumnezeu, ci Moise era acela care îi conducea și care le-a hotărât soarta. Toate străduințele celui mai blând om de pe fața pământului n-au putut să potolească răzvrătirea acestui popor; și, cu toate că semnele dezaprobării lui Dumnezeu față de stricăciunea lor de mai înainte erau încă vii în mintea lor – dovadă rândurile lor rărite și numărul celor ce lipseau – nu și-au însușit lecția aceasta. Din nou au fost biruiți de ispită.
Viața umilă de păstor a lui Moise fusese mult mai liniștită și mai fericită decât poziția sa actuală de conducător al acestei mari mulțimi cu un spirit atât de turbulent. Și totuși Moise nu a îndrăznit să aleagă. În locul toiagului de păstor, i s-a dat un toiag al puterii, pe care nu-l putea lăsa din mână până când Dumnezeu nu-l elibera de povara răspunderii.
Acela care citește tainele tuturor inimilor știa ceea ce urmăreau Core și cei ce i se alăturaseră și i-a dat poporului Său avertizări și sfaturi care să-l facă în stare să scape de înșelăciunea acestor uneltitori de rele. Ei văzuseră judecata lui Dumnezeu căzând asupra Mariei, din cauza invidiei și a murmurării împotriva lui Moise. Domnul declarase că Moise era mai mare decât un profet: „Eu îi vorbesc gură către gură… Cum de nu v-ați temut deci să vorbiți împotriva robului Meu, împotriva lui Moise?” (Num. 12,8). Instrucțiunile acestea nu erau date numai pentru Aaron și Maria, ci pentru tot Israelul.
Core și tovarășii lui de conspirație erau bărbați favorizați de Dumnezeu cu manifestări deosebite ale puterii și ale măreției Lui. Ei făceau parte din numărul acelora care s-au suit cu Moise pe munte și au văzut slava dumnezeiască. Dar, de la data aceea, a avut loc o schimbare. O ispită, la început slabă, fusese hrănită în inimă, ispită care se întărise pe măsură ce era încurajată, până când mintea lor a ajuns să fie controlată de Satana, iar ei s-au avântat în lucrarea lor de nemulțumire. Spunând că sunt foarte mult interesați de prosperitatea poporului, la început, ei își șopteau unul altuia nemulțumirea, apoi au spus-o bărbaților de frunte din Israel. Insinuările lor au fost atât de repede primite, încât se avântară și mai departe și, în cele din urmă, au ajuns să creadă cu adevărat că sunt mânați de râvnă pentru Dumnezeu.
Ei au izbutit să înstrăineze astfel două sute cincizeci de prinți, bărbați cu renume din mijlocul adunării. Cu acești susținători puternici și cu influență, ei erau siguri că vor putea face o schimbare radicală în conducere și că vor aduce îmbunătățiri mari felului de administrație al lui Moise și Aaron.
Invidia a dat naștere la ură, iar ura la răzvrătire. Ei au pus în discuție problema dreptului lui Moise la o autoritate și o onoare atât de mari, până când au ajuns să se uite la el ca la unul care ocupa o poziție vrednică de invidiat, pe care oricine dintre ei putea să o ocupe tot atât de bine ca și el. S-au înșelat, gândind că Moise și Aaron și-au luat cu de la sine putere pozițiile pe care le dețineau. Cei nemulțumiți spuneau că acești conducători se înălțaseră mai presus de adunarea Domnului, luând asupra lor preoția și cârmuirea, după familia lor, și că nu erau îndreptățiți să se așeze mai presus de ceilalți din Israel; ei nu erau mai sfinți decât poporul și ar fi trebuit să fie destul pentru ei să fie pe aceeași treaptă cu frații lor, care erau deopotrivă favorizați de prezența și de protecția deosebită a lui Dumnezeu.
Apoi, conspiratorii și-au mutat zona de influență în popor. Pentru cei greșiți și care merită mustrare, nimic nu este mai plăcut decât să primească încurajare și laudă. Și astfel, Core și cei ce i se alăturaseră au câștigat atenția și sprijinul adunării. Acuzația de cârtire adusă poporului, care a atras asupra lui mânia lui Dumnezeu, a fost declarată ca fiind o greșeală. Ei spuneau că adunarea nu avea nicio vină, deoarece nu cerea nimic altceva decât drepturile care i se cuveneau, dar că Moise era un conducător pretențios, că mustrase poporul, numindu-i păcătoși, când, de fapt, ei erau un popor sfânt și Domnul era în mijlocul lor.
Core a prezentat istoria călătoriilor lor prin pustie, unde fuseseră trecuți prin locuri grele și mulți pieriseră din pricina cârtelilor și a neascultării lor. Cei ce-i ascultau au ajuns să creadă că necazurile lor ar fi putut fi evitate în mod clar, dacă Moise ar fi luat o altă cale. Concluzia lor era că toate nenorocirile i se datorau lui și că rămânerea lor departe de Canaan era o consecință a greșitei conduceri a lui Moise și a lui Aaron și că, dacă ar fi Core conducătorul lor și dacă i-ar îmbărbăta, scoțând în evidență faptele lor bune, în loc să le mustre păcatele, ar avea o călătorie liniștită și prosperă; în loc de a peregrina încoace și încolo prin pustie, ar porni direct spre Țara Făgăduinței.
În această lucrare de nemulțumire, între elementele care aduceau dezbinare, în adunare era o mai mare unire și armonie decât fuseseră mai înainte. Succesul lui Core în mijlocul poporului făcea să-i sporească încrederea și-l întărea în credința că, dacă nu era ținută în frâu, uzurparea autorității de către Moise avea să fie fatală pentru libertățile poporului Israel; el mai pretindea, de asemenea, că Dumnezeu îi făcuse cunoscut acest lucru și că îl autorizase să facă o schimbare în conducere, înainte de a fi prea târziu. Dar mulți nu erau gata să primească acuzațiile aduse de Core împotriva lui Moise. Amintirea muncii sale pline de răbdare și de sacrificiu de sine le-a venit în minte, și conștiința li s-a tulburat. Prin urmare, pentru a-și susține convingerile, Core trebuia să-i pună lui Moise în seamă un motiv egoist pentru interesul său profund față de Israel; a fost repetată vechea acuzație, și anume că Moise îi adusese acolo ca să piară în pustie și astfel el să poată pune mâna pe averile lor.
Pentru un timp, această lucrare s-a făcut în taină. Însă, îndată ce mișcarea a ajuns să prindă suficientă putere ca să asigure o ruptură pe față, Core și-a făcut apariția în fruntea partidei, acuzându-i public pe Moise și pe Aaron de uzurparea autorității la care Core și asociații lui erau la fel de îndreptățiți. În afară de aceasta, se mai aducea acuzația că poporul fusese lipsit de libertate și independență. „Destul”, au spus conspiratorii, „toată adunarea, toți sunt sfinți, și Domnul este în mijlocul lor. Pentru ce vă ridicați voi mai presus de adunarea Domnului?”
Moise nu se așteptase la acest complot adânc înrădăcinat și, atunci când a înțeles îngrozitoarea lui semnificație, a căzut cu fața la pământ într-o rugăciune tăcută înaintea lui Dumnezeu. Apoi, s-a sculat plin de întristare, dar calm și puternic. Călăuzirea divină îi fusese asigurată. Chiar „mâine”, a spus el, „Domnul va arăta cine este al Lui și cine este sfânt și-l va lăsa să se apropie de El”. Proba avea să fie amânată până a doua zi, pentru ca toți să poată avea timp să se gândească. Apoi, aceia care aspirau la preoție trebuiau să vină cu o cădelniță și să ardă tămâie la cortul întâlnirii, în prezența adunării lui Israel. Legea era foarte clară, și anume că numai cei care fuseseră consacrați pentru slujba aceasta sfântă puteau sluji în sanctuar. Chiar și preoții Nadab și Abihu fuseseră nimiciți pentru că îndrăzniseră să aducă „foc străin”, nesocotind astfel porunca divină. Cu toate acestea, Moise și-a provocat acuzatorii, dacă îndrăzneau să pășească într-o situație atât de primejdioasă, să pună problema înaintea lui Dumnezeu.
Despărțindu-i pe Core și pe confrații săi leviți, Moise a spus: „Prea puțin lucru este oare pentru voi că Dumnezeul lui Israel v-a ales din adunarea lui Israel, lăsându-vă să vă apropiați de El, ca să fiți întrebuințați la slujba cortului Domnului și să vă înfățișați înaintea adunării, ca să-I slujiți? V-a lăsat să vă apropiați de El pe tine și pe toți frații tăi, pe copiii lui Levi, și acum mai voiți și preoția? De aceea te aduni tu și ceata ta împotriva Domnului! Căci cine este Aaron, ca să cârtiți împotriva lui?”
Datan și Abiram nu luaseră o poziție atât de îndrăzneață cum făcuse Core; și, sperând că ei au fost, poate, atrași în această conspirație fără să fie în totul stricați, Moise i-a chemat să vină la el, ca să audă personal din gura lor acuzațiile pe care i le aduceau. Dar ei n-au vrut să vină și, în mod obraznic, au refuzat să-i recunoască autoritatea. Răspunsul lor, rostit în auzul întregii adunări, a fost: „N-ajunge că ne-ai scos dintr-o țară unde curg lapte și miere, ca să ne faci să murim în pustie, de vrei să mai și stăpânești peste noi? Ce bine ne-ai mai dus într-o țară unde curg lapte și miere și ce bine ne-ai mai dat în stăpânire ogoare și vii! Crezi că poți să iei ochii oamenilor? Nu ne suim!”
În felul acesta, pentru a descrie locul robiei, ei au folosit același limbaj prin care Domnul descrisese moștenirea făgăduită. Ei l-au acuzat pe Moise că pretinde că lucrează sub călăuzire divină, folosind aceasta ca un mijloc de a-și întări autoritatea și au declarat că nu vor mai admite să fie conduși, asemenea unor orbi, când spre Canaan, când spre pustie, după cum se potrivește mai bine planurilor sale ambițioase. Astfel, cel ce fusese un părinte plin de bunătate și un păstor răbdător a fost înfățișat ca având cel mai negru caracter, un tiran și un uzurpator. Faptul că nu au intrat în Canaan, ca pedeapsă pentru propriile lor păcate, a fost o acuzație pusă asupra lui.
Era clar că simpatia poporului era de partea celor nemulțumiți; dar Moise n-a făcut niciun efort pentru a se apăra. În prezența adunării, el a apelat în mod solemn la Dumnezeu, ca martor al curăției motivelor sale și al dreptății comportamentului său, implorându-L să fie judecătorul său.
A doua zi dimineață, cei două sute cincizeci de prinți, în fruntea cărora se afla Core, s-au prezentat cu cădelnițele. Ei au fost introduși în curtea cortului întâlnirii, în timp ce poporul se strânsese afară ca să aștepte rezultatul. Nu Moise a fost acela care a strâns adunarea lui Israel pentru a vedea înfrângerea lui Core și a grupului său, ci cei răzvrătiți, în oarba lor încumetare, au strâns-o pentru a fi martoră la biruința lor. O mare parte din adunare era pe față de partea lui Core, a cărui speranță foarte mare era că va reuși să-l înfrângă pe Moise.
Pe când erau astfel adunați înaintea lui Dumnezeu, „slava Domnului s-a arătat întregii adunări”. Avertizarea divină a fost transmisă lui Moise și Aaron. „Despărțiți-vă din mijlocul acestei adunări și-i voi topi într-o clipă.” Dar ei au căzut cu fețele la pământ și s-au rugat: „Dumnezeule, Dumnezeul duhurilor oricărui trup! Un singur om a păcătuit și să Te mânii împotriva întregii adunări?”
Core se retrăsese din adunare pentru a li se alătura lui Datan și Abiram atunci când Moise, însoțit de cei șaptezeci de bătrâni, a venit cu o ultimă avertizare adresată acelora care n-au vrut să vină la el. Mulțimea îl urmă, dar, mai înainte de a-și face cunoscută solia, Moise, prin poruncă divină, porunci poporului: „Depărta- ți-vă de corturile acestor oameni răi și nu vă atingeți de nimic din ce este al lor, ca să nu pieriți odată cu pedepsirea lor pentru toate păcatele lor.” Avertizarea a fost ascultată, căci apăsarea unei imediate judecăți divine era asupra tuturor. Capii răscoalei s-au văzut părăsiți de aceia pe care îi înșelaseră, dar cerbicia lor era de nezdruncinat. Ei stăteau cu familiile lor la ușa corturilor, ca o sfidare a avertizării divine.
În Numele Dumnezeului lui Israel, Moise a declarat în auzul adunării: „Iată cum veți cunoaște că Domnul m-a trimis să fac toate aceste lucruri și că nu lucrez din capul meu. Dacă oamenii aceștia vor muri cum mor toți oamenii și dacă vor avea aceeași soartă ca toți oamenii, nu m-a trimis Domnul; dar, dacă Domnul va face un lucru nemaiauzit, dacă pământul își va deschide gura ca să-i înghită cu tot ce au, așa încât se vor pogorî de vii în locuința morților, atunci veți ști că oamenii aceștia au hulit pe Domnul.”
Ochii tuturor copiilor lui Israel erau ațintiți asupra lui Moise, în timp ce, plini de groază, stăteau în așteptarea evenimentului. Când el a terminat de vorbit, pământul s-a despicat în două și cei răzvrătiți au fost înghițiți de vii cu tot ceea ce aveau și „au pierit din mijlocul adunării”. Poporul a fugit, mărturisind că fusese părtaș la acest păcat.
Dar judecata lui Dumnezeu nu era încă încheiată. Un foc a ieșit din nor și i-a mistuit pe cei două sute cincizeci de prinți care aduceau tămâie. Acești oameni care nu s-au răzvrătit prima dată nu au fost nimiciți odată cu principalii autori ai conspirației. Lor li s-a îngăduit să vadă sfârșitul acestora și să aibă ocazia să se pocăiască, dar ei simpatizau cu cei răzvrătiți și au împărtășit soarta lor.
Chiar și atunci când Moise i-a cerut poporului Israel să fugă de nimicirea care stătea să vină, judecata divină ar fi putut să fie oprită în cazul în care Core și ceata lui s-ar fi pocăit și ar fi cerut iertare. Dar stăruința lor încăpățânată le-a pecetluit soarta. Întreaga adunare era vinovată de același păcat, căci toți, într-o măsură mai mare sau mai mică, au simpatizat cu ei. Și totuși Dumnezeu, în marea Lui milă, a făcut o deosebire între conducătorii răzvrătirii și aceia pe care aceștia îi conduseseră. Acelora care s-au lăsat înșelați li s-a dat timp pentru pocăință. Li s-au dat dovezi zdro-bitoare că greșiseră și că Moise avea dreptate. Iar manifestarea deosebită a puterii lui Dumnezeu a înlăturat orice îndoială.
Domnul Iisus, Îngerul care mergea înaintea evreilor, a căutat să-i scape de la nimicire. Iertarea era gata să le fie dată. Judecata lui Dumnezeu era acum foarte aproape și apela la ei în vederea pocăinței. O intervenție specială, irezistibilă, a Cerului făcuse ca răzvrătirea lor să se oprească. Acum, dacă aveau să răspundă la intervenția providenței lui Dumnezeu, puteau fi salvați. Dar, în timp ce fugeau de judecată, din cauza fricii de nimicire, spiritul de răzvrătire nu dispăruse. Ei s-au întors în noaptea aceea la corturile lor îngroziți, dar nu pocăiți.
Ei fuseseră lingușiți de Core și oamenii lui până când au început să creadă că, într-adevăr, erau oameni foarte buni, că fuseseră înșelați și că Moise profitase de pe urma lor. Dacă aveau să admită că Moise avusese dreptate, iar Core și gruparea lui greșiseră, atunci trebuiau să primească drept cuvânt al lui Dumnezeu sentința că aveau să moară în pustie. Dar nu erau dispuși să se supună acestei hotărâri și au încercat să creadă că Moise i-a înșelat. Ei au nutrit speranța că era pe cale să se stabilească o nouă ordine a lucrurilor, în care lauda avea să înlocuiască mustrarea și o viață ușoară urma să ia locul neliniștii și conflictului. Oamenii care pieriseră le spuseseră cuvinte lingușitoare și pretinseseră că au un mare interes și o mare dragoste pentru ei, iar poporul a tras concluzia că Core și tovarășii lui au fost oameni buni și că Moise fusese, prin anumite mijloace, cauza nimicirii lor.
Nu este posibilă pentru oameni o mai mare insultă la adresa lui Dumnezeu decât aceea de a disprețui și respinge mijloacele pe care El dorește să le folosească pentru mântuirea lor. Israeliții nu numai că făcuseră acest lucru, dar plănuiseră să-l omoare atât pe Moise, cât și pe Aaron. Și, cu toate acestea, ei n-au simțit nevoia de a căuta iertarea lui Dumnezeu pentru păcatul lor întristător. Acea noapte a încercării n-a fost petrecută în pocăință și mărturisire, ci în născocirea unui mod de a se opune dovezilor care îi arătau a fi cei mai mari păcătoși. Ei nutreau încă ură față de oamenii aleși de Dumnezeu și s-au hotărât să se opună autorității lor. Satana era prezent ca să le pervertească judecata și să-i ducă la nimicire, ca pe niște orbi.
Tot Israelul fugise speriat la strigătul păcătoșilor care coborau de vii în locuința morților, căci își ziceau: „Să fugim ca să nu ne înghită pământul.” Dar, „a doua zi, toată adunarea copiilor lui Israel a cârtit împotriva lui Moise și a lui Aaron, zicând: ’Voi ați omorât pe poporul Domnului.’” Ei erau gata să treacă la acte de violență împotriva conducătorilor lor credincioși și plini de sacrificiu de sine.
Manifestarea puterii divine a fost văzută în norul de deasupra cortului întâlnirii și din nor o voce le-a vorbit lui Moise și lui Aaron, spunând: „Dați-vă la o parte din mijlocul acestei adunări și-i voi topi într-o clipă.”
Vinovăția păcatului nu era asupra lui și, de aceea, Moise nu s-a temut și nu s-a grăbit să plece și să lase adunarea poporului Israel să piară. Moise a zăbovit și, în această teribilă criză, a dat pe față adevăratul interes pe care îl are păstorul pentru turma care i-a fost dată în grijă. El a mijlocit înaintea lui Dumnezeu ca mâna Lui să nu nimicească cu totul poporul pe care El Și l-a ales. Prin mijlocirea sa, brațul răzbunării a fost oprit, pentru ca neascultătorul și răzvrătitul Israel să nu fie nimicit cu totul.
Dar slujitorul mâniei Domnului pornise; urgia își făcea lucrarea morții. La sfatul fratelui său, Aaron a luat cădelnița și s-a grăbit să meargă în mijlocul adunării pentru „a face ispășire pentru ei”. „S-a așezat între cei morți și cei vii, și urgia a încetat.” Odată cu fumul de tămâie, în cortul întâlnirii se înălțau la Dumnezeu și rugăciunile lui Moise; și urgia a fost oprită, dar nu mai înainte ca paisprezece mii de oameni din Israel să piară, ca dovadă a vinovăției murmurării și a răzvrătirii.
A fost dată o nouă dovadă a faptului că preoția fusese stabilită în familia lui Aaron. Prin poruncă divină, fiecare seminție a trebuit să pregătească câte un toiag pe care să-și scrie numele. Numele lui Aaron a fost scris pe toiagul seminției lui Levi. Toiegele au fost puse în cortul întâlnirii, „înaintea mărturiei”. Înflorirea unuia dintre toiege avea să fie semnul că Domnul a ales acea seminție pentru slujba preoției. A doua zi, „iată că toiagul lui Aaron, care era pentru casa lui Levi, înverzise, făcuse muguri, înflorise și copsese migdale”. Toiagul a fost arătat poporului și apoi pus în cortul întâlnirii, ca o mărturie pentru generațiile care aveau să vină. Această minune a clarificat problema preoției.
A fost pe deplin stabilit faptul că Moise și Aaron vorbiseră cu autoritatea divină, iar poporul era obligat să creadă, să primească adevărul neplăcut – și anume că aveau să moară în pustie. „Iată”, au zis ei, „că murim, pierim, pierim cu toții”. Au mărturisit faptul că au păcătuit răzvrătindu-se împotriva conducătorilor lor și au recunoscut că pedeapsa pe care o aplicase Dumnezeu lui Core și grupării lui fusese dreaptă.
În răscoala lui Core se vede la lucru, într-o măsură mai mică, același spirit care a dus la răzvrătirea lui Satana în ceruri. Mândria și ambiția l-au făcut pe Lucifer să ridice plângeri împotriva conducerii lui Dumnezeu și să caute să răstoarne ordinea care fusese stabilită în ceruri. De la cădere, ținta sa a fost aceea de a sădi în mintea oamenilor același spirit de invidie și nemulțumire, aceeași ambiție pentru locuri de frunte și onoare. În felul acesta a lucrat el asupra minții lui Core, a lui Datan și a lui Abiram, pentru a trezi în ei dorința de înălțare de sine și pentru a pune în mișcare invidia, neîncrederea și răzvrătirea. Satana i-a făcut să-L lepede pe Dumnezeu și conducerea Sa, prin lepădarea oamenilor numiți de El. Și, cu toate că în cârtirea lor împotriva lui Moise și a lui Aaron Îl huleau pe Dumnezeu, erau atât de amăgiți încât se credeau fără vină și-i priveau pe aceia care le mustrau cu credincioșie păcatele ca fiind mânați de Satana.
Mai există oare aceleași rele care au stat la temelia ruinei lui Core? Mândria și ambiția sunt răspândite foarte mult; și, atunci când sunt nutrite, deschid ușa invidiei și a luptei după întâietate; sufletul se înstrăinează atunci de Dumnezeu și, fără să-și dea seama, este atras în rândurile lui Satana. Asemenea lui Core și tovarășilor lui, mulți, chiar dintre cei care pretind a fi urmași ai Domnului Hristos, gândesc, plănuiesc și lucrează cu atâta râvnă la înălțarea de sine, încât, pentru a câștiga simpatia și sprijinul poporului, sunt gata să pervertească adevărul, să-l falsifice și să-i prezinte în mod greșit pe slujitorii lui Dumnezeu, ba chiar să le pună în seamă motive josnice și egoiste, motive pe care, de fapt, le nutresc în propriile inimi. Repetând în mod stăruitor neadevăruri și făcând aceasta chiar împotriva dovezilor aduse, ajung și ei în cele din urmă să creadă că sunt adevărate. În timp ce se străduiesc să nimicească încrederea poporului în oamenii rânduiți de Dumnezeu, ei cred într-adevăr că s-au angajat într-o lucrare bună și că Îi fac chiar un serviciu lui Dumnezeu.
Evreii nu erau dispuși să se supună dispozițiilor și restricțiilor Domnului. Ei erau neliniștiți când li se puneau îngrădiri și nu erau dispuși să primească mustrarea. Aceasta era taina cârtirilor lor împotriva lui Moise. Dacă ar fi fost lăsați liberi să facă ce le plăcea, ar fi fost mai puține plângeri împotriva conducătorului lor. În tot cursul istoriei bisericii, slujitorii lui Dumnezeu au avut de dat piept cu același spirit.
Îngăduința față de păcat face ca oamenii să-i dea lui Satana intrare liberă în mintea lor; astfel, ei merg de la o treaptă a nelegiuirii la alta. Lepădarea luminii întunecă mintea și împietrește inima, astfel încât este ușor pentru ei să facă un pas mai departe în păcat și să lepede o lumină și mai puternică, până când, în cele din urmă, obiceiurile lor rele ajung bine înrădăcinate. Păcatul nu le mai apare în adevărata lui natură. Acela care, în mod credincios, predică Cuvântul lui Dumnezeu, condamnând astfel păcatele lor, prea adesea ajunge să aibă parte de ura lor. Nevrând să îndure durerea și sacrificiul necesar pentru a se produce o schimbare, ei se întorc împotriva slujitorului lui Dumnezeu și socotesc mustrările lui ca fiind nemeritate și aspre. Asemenea lui Core, ei spun că poporul nu este vinovat; cel ce mustră este cauza tuturor tulburărilor. Și, adormindu-și conștiința cu această înșelăciune, cei invidioși și cei nemulțumiți se unesc pentru a semăna discordia în biserică și pentru a slăbi mâinile acelora care vor să o zidească.
Fiecare pas înainte făcut de aceia pe care Dumnezeu îi cheamă să conducă lucrarea Lui trezește bănuieli; fiecare faptă este greșit interpretată de cei invidioși și de căutătorii de greșeli. Așa a fost pe timpul lui Luther, al lui Wesley și al altor reformatori. Și așa este și astăzi.
Core n-ar fi urmat calea pe care a urmat-o dacă ar fi știut că toate îndrumările și mustrările adresate lui Israel veneau de la Dumnezeu. Dar el ar fi trebuit să știe acest lucru. Dumnezeu dăduse dovezi îndestulătoare că El îl conduce pe Israel. Dar Core și tovarășii săi au respins lumina până când au orbit atât de mult încât nici cele mai izbitoare manifestări ale puterii lui Dumnezeu n-au fost îndestulătoare pentru a-i convinge; ei le-au pus pe toate pe seama unor mijloace omenești sau satanice. Același lucru a fost făcut de popor, care, în ziua imediat următoare nimicirii lui Core și a cetei lui, a venit la Moise și Aaron, zicând: „Voi ați omorât pe poporul Domnului.” Fără să țină seama de faptul că avuseseră cele mai convingătoare dovezi ale neplăcerii lui Dumnezeu față de purtarea lor în nimicirea oamenilor care îi amăgiseră, ei au îndrăznit să pună judecățile Lui pe seama lui Satana, declarând că, prin puterea celui rău, Moise și Aaron au pricinuit moartea unor oameni buni și sfinți. Această faptă le-a pecetluit soarta. Ei săvârșiseră păcatul împotriva Duhului Sfânt, atunci când inima omului este cu totul împietrită față de influența harului divin. „Oricine va vorbi împotriva Fiului omului”, a spus Domnul Iisus Hristos, „va fi iertat, dar oricine va vorbi împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat” (Mat. 12,32). Aceste cuvinte au fost rostite de Mântuitorul nostru când faptele cele bune pe care le săvârșise prin puterea lui Dumnezeu au fost puse de iudei pe seama lui Beelzebul. Prin intermediul Duhului Sfânt, Dumnezeu comunică cu omul și aceia care, în mod deliberat, leapădă mijlocirea aceasta, ca fiind de la Satana, taie canalul de legătură dintre suflet și cer.
Dumnezeu lucrează prin manifestarea Duhului Său ca să-l mustre și să-l convingă pe păcătos; și, dacă lucrarea Duhului este lepădată în cele din urmă, Dumnezeu nu mai poate face nimic pentru acel suflet. Ultimul mijloc folosit al harului divin este respins. Păcătosul rupe astfel orice legătură cu Dumnezeu, iar păcatul nu are niciun leac ca să se vindece singur. Nu mai există o rezervă de putere, prin care Dumnezeu să poată lucra pentru a-l convinge și converti pe păcătos. „Lăsați-l în pace” (Osea 4,17) – este porunca divină. Atunci „nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o așteptare înfricoșată a judecății și văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiți” (Evr. 10,26.27).