CAPITOLUL 37 STÂNCA LOVITĂ

CAPITOLUL 37 STÂNCA LOVITĂ

Din stânca lovită de Moise pentru prima dată la Horeb a curs un șuvoi de apă dătătoare de viață, care l-a înviorat pe Israel în pustie. În timpul tuturor peregrinărilor lor, ori de câte ori era nevoie, li se dădea apă printr-o minune a îndurării lui Dumnezeu. Cu toate acestea, apa nu curgea după ei de la Horeb. Ori de câte ori, în călătoriile lor, aveau nevoie de apă, acolo, din despicătura stâncii, apa țâșnea în șuvoi lângă tabăra lor.

Hristos era Acela care, prin puterea cuvântului Său, făcea ca șuvoiul răcoritor de apă să curgă spre Israel: „Și toți au băut aceeași băutură duhovnicească, pentru că beau dintr-o stâncă duhovnicească ce venea după ei; și stânca era Hristos” (1 Cor. 10,4). El era izvorul tuturor binecuvântărilor, atât al celor trecătoare, cât și al celor spirituale. Hristos, Stânca cea adevărată, a fost cu ei în toate peregrinările lor. „Și nu vor suferi de sete în pustiurile în care-i va duce; ci va face să curgă pentru ei apă din stâncă, va despica stânca și va curge apă” (Is. 48,21). „A deschis stânca și au curs ape, care s-au vărsat ca un râu în locurile uscate” (Ps. 105,41).

Stânca lovită Îl preînchipuia pe Domnul Hristos și, prin acest simbol, suntem învățați cele mai prețioase adevăruri spirituale. După cum din stânca lovită se revărsa apa dătătoare de viață, tot astfel, de la Hristos, „lovit de Dumnezeu”, „străpuns pentru păcatele noastre”, „zdrobit pentru fărădelegile noastre” (Is. 53,4.5), curge șuvoiul mântuirii pentru neamul omenesc pierdut. După cum stânca a fost lovită o singură dată, „tot așa Hristos, S-a adus jertfă o singură dată, ca să poarte păcatele multora” (Evr. 9,28). Mântuitorul nostru nu trebuia să Se jertfească a doua oară; iar aceia care caută binecuvântările harului Său trebuie doar să le ceară în Numele lui Iisus, revărsându-și astfel dorința inimii în rugăciune plină de căință. O astfel de rugăciune va aduce înaintea Domnului oștirilor rănile lui Iisus și atunci din nou va curge sângele dătător de viață, simbolizat prin revărsarea apei dătătoare de viață pentru Israel.

Revărsarea apei din stâncă în pustie era sărbătorită de israeliți, după așezarea lor în Canaan, cu manifestări de mare bucurie. În timpul Domnului Hristos, sărbătoarea aceasta ajunsese cea mai impresionantă ceremonie. Ea avea loc cu ocazia Sărbătorii corturilor, când erau adunați la Ierusalim oameni din toată țara. În fiecare dintre cele șapte zile ale acestei sărbători, preoții ieșeau, însoțiți de muzică și de corul leviților, pentru a scoate apă într-un vas de aur din apa Siloamului. Ei erau urmați de mulțimea credincioșilor, toți cei care puteau să se apropie de apă și să bea din ea, în timp ce răsuna cântecul de sărbătoare: „Veți scoate apă cu bucurie din izvoarele mântuirii” (Is. 12,3). Apoi, apa scoasă de preoți era purtată la templu în mijlocul sunetului trâmbițelor și al cântării pline de solemnitate: „Picioarele mi se opresc în porțile tale, Ierusalime” (Ps. 122,2). În timp ce cântecele de laudă răsunau, iar mulțimea își alătura glasul într-un cor triumfal, acompaniat de sunetul instrumentelor și al trâmbițelor care sunau cu putere, apa era vărsată pe altarul arderii-de-tot.

Mântuitorul S-a folosit de slujba aceasta simbolică pentru a îndrepta mintea oamenilor spre binecuvântările pe care El a venit să le aducă. „În ziua de pe urmă, care era ziua cea mare a praznicului”, vocea Sa a fost auzită în tonuri care au răsunat prin curțile templului: „’Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apă vie, cum zice Scriptura.’ Spunea cuvintele acestea despre Duhul”, declara Ioan, „pe care aveau să-L primească cei ce vor crede în El” (Ioan 7,37-39). Apa înviorătoare, țâșnind într-un pământ pustiu și secetos, face ca pustia să înflorească și curge ca să dea viață celor ce pier; ea este un simbol al harului divin pe care numai Domnul Hristos îl poate da și care curăță, reînviorează și dă putere sufletului, ca apa vie. Acela în care locuiește Hristos are în el un izvor de har și putere care nu seacă niciodată. Domnul Iisus face plină de bucurie viața tuturor acelora care-L caută cu adevărat și le luminează cărarea. Primită în inimă, iubirea Sa va da naștere la fapte bune pentru viața veșnică. Ea aduce binecuvântări nu numai aceluia în sufletul căruia izvorăște, ci râul de apă vie se va revărsa în cuvinte și fapte de neprihănire pentru a-i înviora și pe cei însetați din jurul său.

În convorbirea Sa cu femeia samariteancă la fântâna lui Iacov, Mântuitorul S-a folosit de același tablou. „Dar cui va bea din apa pe care i-o voi da Eu în veac nu-i va fi sete; ba încă apa pe care i-o voi da Eu se va preface în el într-un izvor de apă, care va țâșni în viața veșnică” (Ioan 4,14). Domnul Hristos combină cele două simboluri. El este Stânca, El este Apa vie.

Tablourile acestea frumoase și pline de adânci înțelesuri sunt prezente în toată Biblia. Cu veacuri înainte de venirea Domnului Hristos, Moise arăta spre El ca fiind Stânca mântuirii lui Israel (Deut. 32,15); psalmistul a cântat despre El ca fiind „Izbăvitorul meu”, „Stânca puterii mele”, „Stânca pe care n-o pot ajunge, căci este prea înaltă pentru mine”, „o Stâncă de adăpost pentru mine”, „Stânca inimii mele”, „Stânca mea de adăpost”. În cântecele lui David, harul Său este înfățișat, de asemenea, ca fiind „ape de odihnă” „printre pășuni verzi”, pe marginea cărora Păstorul ceresc Își conduce turma. „Și-i adăpi din șuvoiul desfătărilor Tale”, „căci la Tine este izvorul vieții” (Ps. 19,14; 62,7; 61,2; 71,3; 73,26; 94,22; 23,2; 36,8.9). Iar înțeleptul declară: „Izvorul înțelepciunii este ca un șuvoi care curge întruna” (Prov. 18,4). Pentru Ieremia, Domnul Hristos este „izvorul apelor vii” (Ier. 2,13). Pentru Zaharia, El este „un izvor pentru păcat și necurăție” (Zah. 13,1).

Isaia Îl descrie ca fiind „Stânca veacurilor” și ca „umbra unei stânci mari într-un pământ ars de soare” (Is. 26,4; 32,2). Tot el ne prezintă făgăduința prețioasă care face să ne vină în mod viu în minte izvorul de apă vie care a curs pentru Israel: „Cei nenorociți și cei lipsiți caută apă și nu este; li se usucă limba de sete. Eu, Domnul, îi voi asculta; Eu, Dumnezeul lui Israel, nu-i voi părăsi.” „Căci voi turna ape peste pământul însetat și râuri peste pământul uscat.” „Căci în pustie vor țâșni ape și în pustietate pâraie.” Este adresată invitația: „Voi, toți cei însetați, veniți la ape” (Is. 41,17; 44,3; 35,6; 55,1). Și în paginile de încheiere ale Cuvântului Sfânt se face auzită invitația aceasta. Râul de apă a vieții, „limpede ca și cristalul”, pornește de la tronul lui Dumnezeu și al Mielului; iar chemarea harului răsună de-a lungul veacurilor: „Și celui ce îi este sete să vină; cine vrea, să ia apa vieții fără plată” (Apoc. 22,17).

Chiar înainte ca mulțimea lui Israel să ajungă la Cadeș, râul dătător de viață, care atâția ani țâșnise chiar lângă tabăra lor, încetă să mai curgă. Scopul lui Dumnezeu era acela de a-l pune încă o dată la încercare pe poporul Său. El dorea să vadă dacă se vor încrede în purtarea Lui de grijă sau vor da pe față aceeași necredință ca și părinții lor.

În fața lor se aflau colinele Canaanului. O călătorie de câteva zile avea să-i aducă la hotarele Țării Făgăduite. Se aflau la o mică depărtare de Edom, care aparținea urmașilor lui Esau și prin care trecea drumul spre Canaan rânduit lor. Moise primise porunca: „Întoarceți-vă spre miazănoapte. Dă următoarea poruncă poporului: ’Acum aveți să treceți prin hotarele fraților voștri, copiii lui Esau, care locuiesc în Seir. Ei se vor teme de voi; dar să vă păziți bine. Să nu vă încăierați cu ei; căci nu vă voi da în țara lor nici măcar o palmă de loc; muntele Seir l-am dat în stăpânire lui Esau. Să cumpărați de la ei cu preț de argint hrana pe care o veți mânca; și să cumpărați de la ei cu preț de argint chiar și apa pe care o veți bea’” (Deut. 2,3-6). Porunca aceasta ar fi trebuit să fie de ajuns pentru a explica pentru ce a încetat să li se mai dea apă; ei erau de acum gata să treacă printr-o țară bine udată și roditoare, în drumul lor direct spre țara Canaanului. Dumnezeu le făgăduise o trecere lipsită de incidente prin Edom și posibilitatea de a cumpăra hrană și apă suficientă pentru întreaga mulțime. Încetarea curgerii miraculoase a apei ar fi trebuit să fie deci un motiv de bucurie, un semn că pribegia prin pustie a luat sfârșit. Dacă n-ar fi fost orbiți de necredință, ar fi putut înțelege acest lucru. Dar ei au făcut din ceea ce ar fi trebuit să fie o dovadă a împlinirii făgăduinței lui Dumnezeu o ocazie de îndoială și cârtire. Se părea că îi părăsise orice speranță că Dumnezeu avea să-i ducă în stăpânirea Canaanului și au început să plângă după „binecuvântările” pustiei.

Înainte ca Dumnezeu să le îngăduie să intre în Canaan, ei trebuiau să arate că se încred în făgăduința Lui. Alimentarea cu apă a încetat înainte ca ei să ajungă în Edom. Acum era pentru ei ocazia, și aceasta pentru scurt timp, să umble prin credință, și nu prin vedere. Dar cea dintâi încercare a dat loc la același spirit de răzvrătire și nerecunoștință care fusese dat pe față de părinții lor. De îndată ce strigătul după apă s-a auzit în tabără, ei au uitat mâna care de atâția ani se îngrijise de nevoile lor și, în loc să se îndrepte spre Dumnezeu după ajutor, au murmurat împotriva Lui și, în disperarea lor, au spus: „Ce bine ar fi fost să fi murit noi când au murit frații noștri înaintea Domnului” (Num. 20,1-13); cu alte cuvinte, ei ar fi dorit să se fi numărat printre cei care au fost nimiciți cu prilejul răscoalei lui Core.

Strigătele lor erau îndreptate împotriva lui Moise și a lui Aaron: „Pentru ce ați adus adunarea Domnului în pustia aceasta, ca să murim în ea, noi și vitele noastre? Pentru ce ne-ați scos din Egipt și ne-ați adus în acest loc, unde nu este nici loc de semănat, nici smochin, nici viță, nici rodiu, nici apă de băut?”

Conducătorii s-au dus la ușa cortului întâlnirii și au căzut cu fața la pământ. Din nou „s-a arătat slava lui Dumnezeu”, și Moise a primit porunca: „Ia toiagul și cheamă adunarea, tu și fratele tău, Aaron. Să vorbiți stâncii acesteia în fața lor, și ea vă va da apă. Să le scoateți apă din stâncă și să adăpi adunarea și vitele lor.”

Cei doi frați au mers înaintea mulțimii, Moise având în mâna sa toiagul Domnului. Ei erau acum oameni în vârstă. Multă vreme răbdaseră răzvrătirea și încăpățânarea poporului Israel; dar acum, spre sfârșit, până și răbdarea lui Moise a cedat: „Ascultați, răzvrătiților”, a strigat el, „vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?”; și, în loc să-i vorbească stâncii, așa cum îi poruncise Domnul, el a lovit-o de două ori cu toiagul.

Apa a țâșnit cu îmbelșugare pentru a satisface setea mulțimii. Dar se făcuse un mare rău. Moise a vorbit cu un spirit iritat; cuvintele lui erau mai degrabă expresia exasperării decât indignarea sfântă pentru că Dumnezeu fusese dezonorat. „Ascultați, voi, răzvrătiților”, a spus el. Acuzația aceasta era adevărată, dar nici adevărul nu trebuie rostit cu patimă sau nerăbdare. Când Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să pună asupra lui Israel vina pentru răzvrătire, chiar pentru el cuvintele fuseseră dureroase, iar pentru ei greu de suportat; și, cu toate acestea, Dumnezeu l-a susținut în transmiterea soliei. Dar, când, din proprie inițiativă, i-a acuzat pe cei răzvrătiți, el L-a întristat pe Duhul lui Dumnezeu și nu a făcut decât rău poporului. Lipsa lui de răbdare și de stăpânire de sine era vădită. În felul acesta, i s-a dat ocazie poporului să se întrebe dacă acțiunile și comportarea lui din trecut fuseseră sub conducerea lui Dumnezeu sau nu și, astfel, să-și scuze propriile păcate. Atât Moise, cât și ei Îl ofensaseră pe Dumnezeu. Purtarea lui, spuneau ei, merita de la început să fie supusă criticii și condamnării. Acum, ei au găsit pretextul pe care-l căutau pentru a respinge toate mustrările pe care Dumnezeu le trimitea prin slujitorul Său.

Moise a dat dovadă de neîncredere în Dumnezeu. „Vom putea noi oare să vă scoatem apă?”, întrebă el, ca și când Domnul n-ar face ceea ce a făgăduit. „N-ați crezut în Mine”, le-a spus Domnul celor doi frați, „ca să Mă sfințiți înaintea copiilor lui Israel”. Atunci când apa a lipsit, chiar și credința lor în împlinirea făgăduinței lui Dumnezeu s-a clătinat din cauza cârtirii și răzvrătirii poporului. Prima generație a fost condamnată să piară în pustie din cauza necredinței; și, cu toate acestea, același spirit s-a dat pe față și în copiii lor. Oare nici aceștia nu vor primi făgăduința? Obosiți și descurajați, Moise și Aaron n-au făcut niciun efort să pună stavilă curentului declanșat de sentimentele poporului. Dacă ei înșiși ar fi dat pe față o credință neșovăielnică în Dumnezeu, ar fi înfățișat lucrurile înaintea poporului într-o astfel de lumină încât să-l facă în stare să treacă cu bine această încercare. Printr-o exercitare promptă și hotărâtă a autorității cu care fuseseră învestiți, în calitate de conducători, ei ar fi putut să aducă la tăcere cârtirea poporului. Era datoria lor să depună orice efort ce le stătea în putere pentru a face ca situația să fie mai bună, mai înainte de a-I cere lui Dumnezeu să facă ce avea de făcut pentru ei. Dacă nemulțumirile și cârtirile de la Cades ar fi fost aduse la tăcere cu promptitudine, ce șir lung de rele ar fi fost curmat!

Prin acțiunea sa pripită, Moise a făcut fără efect puterea lecției pe care Dumnezeu a vrut să le-o dea. Stânca, fiind un simbol al Domnului Hristos, fusese lovită o dată, după cum și Domnul Hristos avea să fie adus jertfă o singură dată. A doua oară nu era nevoie decât să-i vorbească stâncii, după cum și noi nu trebuie decât să cerem binecuvântările cerului în Numele Domnului Iisus. Din cauza celei de-a doua loviri a stâncii, s-a stricat semnificația acestui frumos tablou al Domnului Hristos.

Mai mult chiar, Moise și Aaron și-au asumat o putere care Îi aparținea numai lui Dumnezeu. Nevoia de o intervenție divină făcea ca ocazia aceea să fie un prilej de mare solemnitate, iar conducătorii lui Israel ar fi trebuit să-l folosească pentru a-i inspira poporului temerea de Dumnezeu și pentru a-i întări credința în puterea și bunăvoința Lui. Când, plini de mânie, au strigat: „Vom putea noi oare să vă scoatem apă din stânca aceasta?”, ei s-au așezat în locul lui Dumnezeu, ca și când puterea ar fi fost la ei, oameni supuși acelorași slăbiciuni și patimi omenești. Obosit de continua murmurare și răzvrătire a poporului, Moise Îl pierduse din vedere pe Atotputernicul său Ajutor și, fără puterea divină, fusese lăsat să-și păteze raportul vieții prin manifestarea slăbiciunii omenești. Omul care ar fi putut sta nepătat, hotărât și plin de lepădare de sine până la încheierea lucrării sale a fost răpus în cele din urmă. Dumnezeu fusese dezonorat în ochii adunării poporului Israel, când ar fi trebuit să fie onorat și preamărit.

Cu prilejul acesta, Dumnezeu n-a pronunțat nicio judecată asupra acelora care, prin purtarea lor nelegiuită, i-au provocat atât de mult pe Moise și pe Aaron. Toată dezaprobarea Sa a căzut asupra conducătorilor. Aceia care stăteau ca reprezentanți ai lui Dumnezeu nu L-au onorat. Moise și Aaron s-au simțit ei înșiși jigniți, pierzând din vedere faptul că poporul nu cârtea împotriva lor, ci împotriva lui Dumnezeu. Din cauză că au privit la ei și s-au lăsat duși de propriile resentimente, au căzut în păcat fără să-și dea seama și n-au mai putut să-i arate poporului vinovăția lui cea mare înaintea lui Dumnezeu.

Amară și plină de umilire a fost judecata rostită fără întârziere. „Atunci Domnul a zis lui Moise: ’Pentru că n-ați crezut în Mine, ca să Mă sfințiți înaintea copiilor lui Israel, nu voi veți duce adunarea aceasta în țara pe care i-o dau.’” Ei trebuiau să moară împreună cu răzvrătitul Israel înainte de trecerea Iordanului. Dacă Moise și Aaron ar fi nutrit un spirit de înălțare de sine sau ar fi manifestat un spirit pătimaș în fața avertizării și a mustrării divine, vinovăția lor ar fi fost mult mai mare. Dar ei nu s-au făcut vinovați de un păcat cu voia, făcut în mod deliberat, ci au fost biruiți de o ispită neașteptată, iar căința lor a fost imediată și din toată inima. Domnul a primit pocăința lor, deși, din cauza răului pe care păcatul lor îl putea provoca în mijlocul poporului, nu putea să anuleze pedeapsa.

Moise nu și-a tăinuit pedeapsa, ci a spus poporului că, deoarece nu I-a dat lui Dumnezeu slava cuvenită, el nu va putea să-i conducă în Țara Făgăduită. Le-a cerut să ia aminte la pedeapsa severă, pronunțată în dreptul său, și să judece apoi cum privește Dumnezeu cârtirea lor, punând numai asupra unui om pedeapsa care – din cauza păcatelor lor – ar fi trebuit să vină asupra lor. El le-a spus că I-a cerut cu insistență lui Dumnezeu să revină asupra acestei hotărâri, dar fusese refuzat. „Dar Domnul S-a mâniat pe mine, din pricina voastră”, a spus el, „și nu m-a ascultat” (Deut. 3,26).

De fiecare dată când venea câte o împrejurare mai grea sau treceau printr-o încercare, israeliții erau gata să-l învinovățească pe Moise că i-a scos din Egipt, ca și când Dumnezeu n-ar fi avut nimic de a face cu această problemă. În tot timpul călătoriilor lor, atunci când se plângeau de greutățile drumului și cârteau împotriva conducătorilor lor, Moise le spunea: „Nemulțumirile voastre se îndreaptă împotriva lui Dumnezeu. Nu eu, ci El v-a eliberat.” Dar cuvintele pripite rostite în fața stâncii, „vom putea noi oare să vă scoatem apă?”, erau de fapt o recunoaștere a acuzațiilor lor, întărindu-i astfel în necredință și îndreptățindu-le cârtirile. Domnul voia să îndepărteze pentru totdeauna gândul acesta din mintea lor, neîngăduindu-i lui Moise să intre în Țara Făgăduită. În aceasta aveau dovada de netăgăduit că nu Moise era conducătorul lor, ci Îngerul cel puternic, despre care Domnul a spus: „Iată, Eu trimit un Înger înaintea ta, ca să te ocrotească pe drum și să te ducă la locul pe care l-am pregătit. Fii cu ochii în patru înaintea Lui și ascultă glasul Lui… căci Numele Meu este în El” (Ex. 23,20.21).

„Domnul S-a mâniat și pe mine, din pricina voastră” (Deut. 1,37), a spus Moise. Ochii tuturor copiilor lui Israel erau ațintiți asupra lui Moise și păcatul său a aruncat un blam asupra lui Dumnezeu, care îl alesese drept conducător al poporului Său. Păcatul lui era cunoscut de întreaga adunare; dacă Dumnezeu l-ar fi trecut cu vederea, s-ar fi lăsat impresia că necredința și nerăbdarea, în situații de mari provocări, pot fi scuzate la cei ce sunt în poziții de răspundere. Dar, când s-a făcut cunoscut că, din cauza unui singur păcat, Moise și Aaron nu aveau să intre în Canaan, poporul a știut că Dumnezeu nu caută la fața omului și că, în mod sigur, îl va pedepsi pe cel vinovat.

Istoria poporului Israel trebuia să fie scrisă pentru a servi de învățătură și avertizare generațiilor viitoare. Oamenii din toate vremurile care aveau să vină trebuiau să-L vadă pe Dumnezeul cerurilor ca pe un conducător nepărtinitor care, în nicio situație, nu îndreptățește păcatul. Dar puțini sunt aceia care își dau seama de gravitatea păcatului. Oamenii se mângâie cu gândul că Dumnezeu este prea bun pentru a-l pedepsi pe păcătos. Dar, în lumina istoriei Bibliei, este clar că bunătatea lui Dumnezeu și iubirea Sa Îl obligă să Se poarte față de păcat ca față de un rău care este fatal păcii și fericirii Universului.

Nici chiar cinstea și credincioșia lui Moise n-au putut abate plata pentru greșeala lui. Dumnezeu iertase marile abateri ale poporului, dar nu putea trata păcatul conducătorilor așa cum îl trata pe al celor conduși. El îl onorase pe Moise mai presus de oricare alt om de pe suprafața pământului. El îi descoperise slava Sa și prin el îi făcuse cunoscute lui Israel orânduirile Sale. Faptul că Moise se bucurase de o lumină și de o cunoaștere atât de mare făcea ca păcatul lui să fie cu atât mai grav. Credincioșia dovedită în trecut nu poate ispăși nici o singură faptă rea. Cu cât sunt mai mari lumina și privilegiile date unui om, cu atât mai mare este răspunderea sa și cu atât mai gravă îi este căderea și mai teribilă pedeapsa.

După felul în care privesc oamenii lucrurile, Moise nu se făcuse vinovat de o mare nelegiuire; păcatul său era un păcat obișnuit. Psalmistul spune că „Moise a vorbit în mod ușuratic cu buzele” (Ps. 106,33). După judecata omenească, putea părea un lucru lipsit de importanță; dar dacă S-a purtat atât de sever cu cel mai credincios și mai onorat slujitor al Său din cauza acestui păcat, Dumnezeu nu-l va scuza nici la alții. Spiritul înălțării de sine, înclinația de a-i critica și de a-i condamna pe frații noștri Îi sunt neplăcute lui Dumnezeu. Aceia care se complac în aceste rele aruncă îndoială asupra lucrării lui Dumnezeu și le dau celor sceptici o scuză pentru necredința lor. Cu cât este mai importantă poziția unui om și cu cât este mai mare influența sa, cu atât este mai necesar ca el să cultive răbdare și umilință.

Dacă copiii lui Dumnezeu, în mod deosebit aceia care se află în poziții de răspundere, pot fi făcuți să-și atribuie lor slava ce I se cuvine lui Dumnezeu, atunci Satana jubilează. A câștigat biruința. De fapt, așa a căzut el. În felul acesta, el izbutește cel mai bine să-i ispitească pe unii, spre ruina lor. Pentru a ne pune în gardă împotriva șiretlicurilor lui, Dumnezeu ne-a dat în Cuvântul Său atât de multe lecții care să ne învețe despre pericolul înălțării de sine! Nu există niciun impuls al naturii noastre, nicio capacitate a minții sau vreo înclinație a inimii care să nu aibă nevoie să stea clipă de clipă sub controlul Duhului lui Dumnezeu. Nu există nicio binecuvântare pe care Dumnezeu o dă omului, nicio încercare prin care El îi îngăduie să treacă și pe care Satana să nu poată și să nu vrea să le folosească pentru a ispiti, a chinui și a nimici sufletul, dacă i se dă chiar și cel mai mic prilej. De aceea, oricât de mare ar fi lumina spirituală, oricât de mult ne-am bucura de grația și binecuvântarea divină, trebuie să umblăm totdeauna smeriți înaintea Domnului, cerând în credință ca Dumnezeu să călăuzească fiecare gând și să controleze fiecare impuls al inimii.

Toți aceia care mărturisesc că trăiesc în sfințenie au cea mai sfântă datorie de a-și păzi spiritul și de a exercita stăpânire de sine chiar și în cele mai mari provocări. Povara așezată asupra lui Moise era foarte mare; puțini oameni vor fi vreodată încercați atât de greu cum a fost el; și totuși faptul acesta n-a constituit o scuză pentru păcatul său. Dumnezeu a luat măsuri îndestulătoare pentru poporul Său; și, dacă se va baza pe puterea Sa, el nu va deveni niciodată o jucărie a împrejurărilor. Ispita cea mai puternică nu poate scuza păcatul. Oricât de mare ar fi povara care apasă asupra sufletului, păcatul este propria noastră faptă. Nu stă nici în puterea pământului și nici a iadului să constrângă pe cineva să făptuiască răul. Satana ne atacă în punctele noastre slabe, dar nu trebuie să ne lăsăm înfrânți. Oricât de sever și de neașteptat ar fi atacul lui, Dumnezeu Se îngrijește să ne dea ajutor, și în puterea Sa noi putem birui.

WhatsApp
Facebook
Telegram
Twitter
LinkedIn
Print