Pentru a încuraja adunarea poporului în vederea serviciului divin și, de asemenea, pentru a-i încuraja să le poarte de grijă celor sărmani, se cerea o a doua zecime din toate veniturile. Cu privire la zecimea dintâi, Domnul spusese: „Fiilor lui Levi le dau ca moștenire orice zeciuială în Israel” (Numeri 18,21). Cu privire la a doua, El poruncise așa: „Să mănânci înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege ca să-Și așeze Numele acolo, zeciuiala din grâul tău, din mustul tău și din untdelemnul tău și întâii născuți din cireada și turma ta, ca să te înveți să te temi întotdeauna de Domnul, Dumnezeul tău” (Deut. 14,23.29; 16,11-14). Zecimea aceasta, sau echivalentul ei în bani, trebuia să fie adusă timp de doi ani la locul unde se afla sanctuarul. După ce Îi aduceau lui Dumnezeu un dar de mulțumire și o anumită parte o dădeau preotului, închinătorii trebuiau să folosească restul pentru o sărbătoare sfântă la care trebuiau să ia parte leviții, străinii, orfanii și văduvele. În felul acesta erau luate măsuri pentru jertfa de mulțumire și mesele de sărbătoare anuale, iar poporul era adus în prezența preoților și a leviților, pentru ca să fie învățat de aceștia cele cu privire la serviciul divin și încurajat să ia parte la el.
Totuși, la fiecare al treilea an, această a doua zecime trebuia să fie folosită acasă, pentru întreținerea leviților și a săracilor, așa cum a spus Moise: „Ei să mănânce și să se sature în cetățile tale” (Deut. 26,12). Această zecime forma un fond cu scopuri de binefacere și ospitalitate.
Se mai luaseră și alte măsuri pentru săraci. În afară de recunoașterea cerințelor lui Dumnezeu, nimic nu caracteriza mai bine legile date de Moise decât spiritul plin de dărnicie, duioșie și ospitalitate care se dovedea față de săraci. Deși Dumnezeu făgăduise să-l binecuvânteze foarte mult pe poporul Său, nu era totuși în planul Lui ca sărăcia să fie ceva cu totul necunoscut între ei. El le-a arătat că nu vor înceta să fie săraci în țară. Totdeauna vor fi în poporul Său persoane care vor avea nevoie de compătimirea, bunătatea și bunăvoința Lui. Ca și în zilele noastre, și atunci au fost oameni loviți de nenorociri, de boală și de pierderea agoniselii lor; totuși, atâta vreme cât au ascultat de îndrumările date de Dumnezeu, între ei nu au fost cerșetori și nici oameni care să sufere din lipsă de hrană.
Legea lui Dumnezeu le dădea săracilor dreptul la o parte din produsele pământului. Dacă cineva era flămând, avea dreptul să intre în ogorul, livada sau via aproapelui său și să ia din cereale sau din fructe pentru a-și potoli foamea. Pe temeiul acestor rânduieli, ucenicii Domnului, când au trecut în Sabat printre lanurile de grâu, au smuls spice și au mâncat.
Tot ce se putea aduna în urma recoltării holdelor, a livezilor și a viilor era al săracilor. „Când îți vei secera ogorul și vei uita un snop pe câmp”, spunea Moise, „să nu te întorci să-l iei… Când îți vei scutura măslinii, să nu culegi a doua oară roadele rămase pe ramuri… Când îți vei culege via, să nu culegi a doua oară ciorchinele care rămân în urma ta: ele să fie ale străinului, ale orfanului și ale văduvei. Adu-ți aminte că ai fost rob în țara Egiptului” (Deut. 24,19-22; Lev. 19,9.10).
În fiecare al șaptelea an se luau măsuri deosebite pentru îngrijirea celor săraci. Anul sabatic, așa cum era numit, începea după terminarea strângerii recoltei. În timpul semănatului care urma îndată după aceea, poporul nu trebuia să semene; primăvara nu trebuia să aștepte vreo recoltă. Din ceea ce producea pământul de la sine putea să mănânce cât timp produsele erau proaspete, dar nu trebuia să strângă nimic în hambare. Recolta anului acestuia trebuia să rămână pentru îndestularea străinilor, a orfanilor și a văduvelor și chiar a păsărilor și a animalelor câmpului (Ex. 23,10-11; Lev. 25,5).
Dar, dacă de obicei pământul producea numai atât cât să aco-pere nevoile poporului, din ce aveau să trăiască în cursul anului când nu adunau recolta? În privința aceasta se luau măsuri îndestu-lătoare prin făgăduința Domnului: „Eu vă voi da binecuvântarea Mea în anul al șaselea și pământul va da roadă pentru trei ani. Când veți semăna în anul a optulea, veți mânca tot din vechile roduri, până la al nouălea an, până la noile roduri, veți mânca tot din cele vechi” (Lev. 25,21.22).
Ținerea anului sabatic trebuia să fie atât spre binele pământului, cât și spre binele poporului. Dacă un an pământul rămânea nelucrat, aducea apoi rod și mai bogat. Oamenii erau eliberați de munca grea a câmpului și chiar dacă anumite lucrări tot mai puteau fi făcute în cursul acestui an, se bucurau totuși cu toții de mai mult timp liber, aveau posibilitatea de a-și reface forțele pentru ca anul următor să poată munci mai spornic. Aveau mai mult timp pentru meditație și rugăciune, pentru a face cunoștință mai îndeaproape cu învățăturile și cerințele Domnului și pentru a da învățături familiilor lor.
În anul sabatic, sclavii evrei trebuiau eliberați, dar nu lăsați să plece cu mâna goală. Porunca Domnului spunea astfel în privința aceasta: „Și, când îi vei da drumul ca să se ducă slobod de la tine, să nu-i dai drumul cu mâna goală; să-i dai daruri din cireada ta, din aria ta, din teascul tău, din ce vei avea, prin binecuvântarea Domnului, Dumnezeului tău” (Deut. 15,13.14).
Plata muncitorului trebuia plătită fără întârziere: „Să nu nedreptățești pe simbriașul sărac și nevoiaș, fie că este unul din frații tăi, fie că este unul din străinii care locuiesc în țara ta, în cetățile tale. Să-i dai plata pentru ziua lui înainte de apusul soarelui; căci e sărac și o dorește mult” (Deut. 24,14.15).
Se dădeau, de asemenea, îndrumări speciale cu privire la tratarea celor fugiți de la stăpân: „Să nu dai înapoi stăpânului său pe un rob care a fugit la tine după ce l-a părăsit. Să rămână la tine, în mijlocul tău, în locul pe care-l va alege el, într-una din cetățile tale, unde îi va plăcea; să nu-l asuprești” (Deut. 23,15.16).
Pentru cei săraci, anul al șaptelea era un an de iertare a datoriilor. Evreilor le era poruncit să-i sprijinească pe frații lor nevoiași oricând, împrumutându-le bani fără dobândă. Era cu desăvârșire oprit a lua camătă de la un sărac: „Dacă fratele tău sărăcește și nu mai poate munci lângă tine, să-l sprijinești, fie ca străin, fie ca venetic, ca să trăiască împreună cu tine. Să nu iei de la el nici dobândă, nici camătă; să te temi de Dumnezeul tău, și fratele tău să trăiască împreună cu tine. Să nu-i împrumuți banii tăi cu dobândă și să nu-i împrumuți merindele tale pe camătă” (Lev. 25,35-37). Dacă datoria rămânea neplătită până în anul iertării, nici chiar suma inițială nu mai putea fi încasată. Poporului i se atrăgea atenția să nu refuze să le dea ajutor fraților pe motivul acesta. „Dacă va fi la tine vreun sărac dintre frații tăi… să nu-ți împietrești inima și să nu-ți închizi mâna înaintea fratelui tău celui lipsit… Vezi să nu fii așa de rău ca să zici în inima ta: ’Ah! se apropie anul al șaptelea, anul iertării.’ Vezi să n-ai un ochi fără milă pentru fratele tău cel lipsit și să nu-i dai. Căci atunci el ar striga către Domnul împotriva ta și te-ai face vinovat de un păcat… Totdeauna vor fi săraci în țară; de aceea îți dau porunca aceasta: ’Să-ți deschizi mâna față de fratele tău, față de sărac și față de cel lipsit din țara ta… Să-ți deschizi mâna și să-l împrumuți cu ce-i trebuie ca să facă față nevoilor lui” (Deut. 15,7.9.11.8).
Nimeni nu trebuia să se teamă că dărnicia îl va duce la sărăcie. Ascultarea de poruncile lui Dumnezeu duce în mod sigur la prosperitate. „Așa încât vei da cu împrumut multor neamuri”, spunea El, „dar tu nu vei lua cu împrumut de la ele; tu vei stăpâni peste multe neamuri, dar ele nu vor stăpâni peste tine” (Deut. 15,6).
După „șapte ani sabatici”, de șapte ori șapte ani, venea marele an de eliberare – anul veseliei. „În a zecea zi a lunii a șaptea, să pui să sune cu trâmbița răsunătoare… în toată țara voastră. Și să sfințiți astfel anul al cincizecilea, să vestiți slobozenia în țară pentru toți locuitorii ei: acesta să fie pentru voi anul de veselie; fiecare din voi să se întoarcă la moșia lui și fiecare din voi să se întoarcă în familia lui” (Lev. 25,9.10).
„În a zecea zi a lunii a șaptea”, și anume în Ziua Ispășirii, trebuia să se sune cu trâmbița. Pretutindeni unde locuiau iudeii se auzea trâmbița, îndemnându-i pe toți copiii lui Israel să întâmpine anul jubiliar. În marea Zi a Ispășirii, se făcea ispășire pentru păcatele lui Israel și poporul putea să întâmpine cu veselie anul jubiliar.
Ca și în anul sabatic, pământul nu trebuia semănat și nici recolta strânsă, iar ceea ce creștea de la sine era socotit ca un venit îndreptățit al săracilor. Anumite categorii de robi evrei – toți aceia care nu-și primiseră libertatea în anul sabatic – erau acum eliberați. Dar ceea ce caracteriza în mod deosebit anul jubiliar era înapoierea tuturor pământurilor vechilor lor stăpâni. Pe temeiul unei porunci speciale a lui Dumnezeu, pământul fusese împărțit prin sorți. După împărțirea aceasta, nimeni nu era liber să-și vândă averea. Și nici nu trebuia să-și vândă pământul, în afara cazului în care sărăcia îl obliga s-o facă; și, dacă el sau oricare dintre rudele lui dorea cândva să-l răscumpere, cumpărătorul nu trebuia să ezite să i-l vândă, iar, dacă nu era răscumpărat, venea iarăși în stăpânirea primului lui proprietar în anul jubiliar.
Domnul i-a spus lămurit lui Israel: „Pământurile să nu se vândă de veci, căci țara este a Mea, iar voi sunteți la Mine ca niște străini și venetici” (Lev. 25,23). Trebuia să se întipărească în mintea poporului faptul că pământul era al lui Dumnezeu și că ei nu-l puteau folosi decât un anumit timp; că El era proprietarul de drept, Stăpânul cel dintâi, și că voia ca săracul și nenorocitul să fie luați în atenție în mod deosebit. Trebuia să fie clar pentru toată lumea că săracii au tot atâta drept la un loc în lumea lui Dumnezeu ca și cei avuți.
Toate acestea demonstrează grija milostivului nostru Creator pentru a alina suferințele și pentru a aduce în viața celor lipsiți și suferinzi o rază de nădejde și de lumină.
Dumnezeu dorea să pună capăt iubirii nesățioase de bogății și putere. Din strângerea continuă de bogății de către unii și din sărăcia și mizeria altora aveau să iasă multe rele. Dacă puterea celor bogați nu ar fi fost stăvilită, ar fi ajuns în cele din urmă atât de mare, încât săracul, cu toate că înaintea lui Dumnezeu este la fel de merituos, ar fi fost privit de frații săi mai bogați ca fiind mai prejos. Sentimentul acestei înjosiri ar fi făcut, pe de altă parte, să izbucnească patimile și resentimentul claselor mai sărace. Ar fi domnit un sentiment de deznădejde, care ar fi demoralizat societatea și ar fi deschis poarta spre crime de tot felul. Rânduielile puse de Dumnezeu aveau ca scop să sprijinească egalitatea socială. Instituția anului sabatic, și îndeosebi a anului jubiliar, punea din nou în rânduială, în cea mai mare măsură, ceea ce se întâmplase rău între timp în viața socială și politică a națiunii.
Rânduielile acestea serveau ca o binecuvântare atât pentru bogați, cât și pentru săraci. Ele limitau înclinația spre avariție și înălțare de sine și ofereau posibilitatea dezvoltării unui spirit nobil de bunătate, iar faptul că întrețineau la toate nivelurile sociale bunătatea și încrederea susținea ordinea comunității și statornicia conducerii. Noi suntem cuprinși în marea familie a omenirii și ceea ce facem pentru a le fi de folos altora și pentru a-i ridica se înapoiază la noi sub forma binecuvântărilor. Legea dependenței reciproce străbate toate clasele societății. Săracii nu sunt mai dependenți de cei bogați decât sunt bogații de cei săraci. În timp ce una dintre clase cere o parte dintre binecuvântările pe care Dumnezeu le dăruiește celor mai înstăriți, ceilalți au și ei nevoie de serviciul credincios, de puterea și capacitatea creierului și ale mușchilor, care sunt capitalul celor săraci.
Mari binecuvântări i-au fost făgăduite lui Israel, cu condiția ascultării de poruncile Domnului. „Vă voi trimite ploi la vreme”, a spus El, „pământul își va da roadele, și pomii de pe câmp își vor da rodurile. Abia veți treiera grâul, și veți începe culesul viei, și culesul viei va ține până la semănătură; veți avea grâu din belșug, veți mânca și vă veți sătura și veți locui fără frică în țara voastră. Voi da pace în țară și nimeni nu vă va tulbura somnul; voi face să piară din țară fiarele sălbatice… voi umbla în mijlocul vostru; Eu voi fi Dumnezeul vostru, și voi veți fi poporul Meu… Dar, dacă nu Mă ascultați și nu împliniți toate aceste porunci așa încât… să rupeți legământul Meu… sămânța o veți semăna în zadar, căci o vor mânca vrăjmașii voștri. Îmi voi întoarce fața împotriva voastră și veți fi bătuți și veți fugi dinaintea vrăjmașilor voștri; cei ce vă urăsc vă vor subjuga și veți fugi fără să fiți urmăriți chiar” (Lev. 26,4-6.12.14-17).
Sunt mulți aceia care susțin cu multă însuflețire ca toți oamenii să aibă o parte egală din binecuvântările temporare ale lui Dumnezeu. Dar nu acesta a fost planul Creatorului. Diversitatea împrejurărilor exterioare este unul dintre mijloacele prin care Dumnezeu pune caracterul la încercare și caută să-l dezvolte. Cu toate acestea, El vrea ca aceia care au bunuri pământești să se considere numai administratori ai bunurilor Sale, cărora li s-au încredințat mijloace care să fie folosite spre binele celor suferinzi și nevoiași.
Domnul Hristos a spus că pe săraci îi vom avea totdeauna cu noi, și El Își unește interesele cu cele ale poporului Său în suferință. Inima Răscumpărătorului nostru simte milă față de cei mai săraci și mai nenorociți dintre copiii Săi pământești. El i-a așezat printre noi pentru a trezi în inima noastră dragostea pe care o simte El față de cei suferinzi și oprimați. El ne spune că noi suntem reprezentanții Săi pe pământ. Mila și bunătatea arătate față de ei sunt considerate de Domnul Hristos ca fiind arătate față de El. Un fapt de sălbăticie și de neglijență săvârșit față de ei este socotit ca și cum ar fi săvârșit față de El.
Cât de diferită ar fi situația existentă din punct de vedere moral, spiritual și material, dacă ar fi trăită legea dată de Dumnezeu pentru binele celor săraci! Egoismul și înălțarea de sine nu ar fi date pe față, așa cum se întâmplă acum, ci fiecare ar arăta o prietenească înclinație spre a susține fericirea și bunăstarea altora și nu s-ar mai vedea atâta mizerie câtă există acum în multe țări.
Principiile pe care le-a prescris Dumnezeu, dacă ar fi fost însușite, ar fi împiedicat stă-rile nenorocite, înspăimântătoare, care au existat în toate veacurile de pe urma oprimării exercitate de bogați asupra săracilor și de pe urma suspiciunilor și a urii arătate de săraci față de bogați. În timp ce ar împiedica îngrămădirea de averi uriașe și satisfacerea poftei fără frâu de a acumula, în același timp ar împiedica și neștiința, și mizeria zecilor de mii a căror robie prost plătită este necesară ca să sporească aceste averi colosale. Ele ar aduce o rezolvare pașnică acelor probleme care acum amenință să umple lumea cu anarhie și vărsare de sânge.