De trei ori pe an, întregul Israel se aduna pentru închinare la sanctuar (Ex. 23,14-16). Pentru o vreme, locul acestor servicii divine naționale fusese Silo, iar apoi, Ierusalimul – aici adunându-se semințiile la sărbătorile anuale.
Poporul era înconjurat de triburi sălbatice și războinice, dornice să pună stăpânire pe pământurile lor; și, cu toate acestea, Dumnezeu poruncise ca toți bărbații capabili de luptă, precum și tot poporul care putea să facă drumul acesta, să-și părăsească de trei ori pe an căminul și să meargă la locul de întâlnire, în centrul țării. Ce putea să-i împiedice pe vrăjmașii lor să se arunce asupra caselor lor și să le pustiască cu foc și sabie? Ce putea să împiedice o invazie asupra țării, care să-l aducă pe Israel în robie la vreunul dintre vrăjmașii lui? Dumnezeu făgăduise că va fi scutul poporului Său. „Îngerul Domnului tabără în jurul celor ce se tem de El și-i scapă din primejdie” (Ps. 34,7). În timp ce israeliții mergeau să se roage, puterea dumnezeiască îi ținea în frâu pe vrăjmașii lor. Făgăduința lui Dumnezeu suna astfel: „Voi izgoni neamurile dinaintea ta și-ți voi întinde hotarele; și nimeni nu-ți va pofti țara în timpul când te vei sui de trei ori pe an, ca să te înfățișezi înaintea Domnului, Dumnezeului tău” (Ex. 34,24).
Prima dintre aceste sărbători, Paștele, Sărbătoarea azimilor, avea loc în luna Abib, prima lună a anului iudaic, care corespunde sfârșitului lui martie și începutului lui aprilie. Frigul iernii trecuse, ploaia târzie se terminase și întreaga natură se bucura de frumusețea și voioșia primăverii. Iarba înverzea pe coline și prin vâlcele, iar câmpiile erau împodobite de flori. Luna care se apropia de plinătatea ei făcea ca serile să fie minunate. Era timpul pe care cântărețul sfânt îl descrie atât de frumos:
„Căci iată că a trecut iarna;
A încetat ploaia și s-a dus.
Se arată florile pe câmp,
A venit vremea cântării
Și se aude glasul turturicii în câmpiile noastre.
Se pârguiesc roadele în smochin,
Și viile înflorite
Își răspândesc mirosul.”
(Cânt. cânt. 2,11-13)
Pe toate drumurile țării erau cete de călători care mergeau la Ierusalim. Păstorii de la turmele lor și ciobanii din munții lor, pescarii de pe marea Galileii, țăranii de la ogoarele lor și fiii profeților de la școlile lor, toți își îndreptau pașii spre locul unde se descoperea prezența lui Dumnezeu. În fiecare zi, făceau drumuri scurte, mulți mergând pe jos. Caravanele sporeau fără încetare la număr și adesea, înainte de a sosi în cetatea cea sfântă, ajungeau să aibă un număr foarte mare de oameni.
Voioșia naturii trezea în inima lui Israel bucurie și recunoștință față de Dătătorul tuturor darurilor bune. Se cântau marii psalmi ebraici care proslăveau onoarea și maiestatea lui Iehova. La un semnal din trâmbiță, corul puternic al sutelor de glasuri, acompaniat de chimval, intona imnul de mulțumire:
„Mă bucur când mi se zice:
’Haidem la Casa Domnului!’
Picioarele mi se opresc
În porțile tale, Ierusalime!…
Acolo se suie semințiile, semințiile Domnului…
Ca să laude Numele Domnului…
Rugați-vă pentru pacea Ierusalimului!
Cei ce te iubesc, să se bucure de odihnă.”
(Ps. 122,1-6)
Când priveau înălțimile din jur, pe care păgânii fuseseră obișnuiți să aprindă focul altarelor lor, copiii lui Israel cântau:
„Îmi ridic ochii spre munți…
De unde-mi va veni ajutorul?
Ajutorul îmi vine de la Domnul,
Care a făcut cerurile și pământul”
(Ps. 121,1.2).
„Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului, care nu se clatină, ci stă întărit pe vecie.
Cum este înconjurat Ierusalimul de munți,
Așa înconjoară Domnul pe poporul Său,
De acum și până în veac.”
(Ps. 125,1.2).
Când ajungeau pe culmea dealurilor așezate în fața cetății sfinte, priveau cu respect la cetele de închinători care urcau drumul spre templu. Vedeau fumul de tămâie care se înălța spre cer, iar când se auzea sunetul trâmbiței leviților, care vestea începutul serviciului divin, erau cuprinși de însuflețirea clipelor acelora și cântau:
„Mare este Domnul și lăudat de toți,
În cetatea Dumnezeului nostru, pe muntele Lui cel sfânt.
Frumoasă înălțime, bucuria întregului pământ, este muntele Sionului;
În partea de miazănoapte este cetatea Marelui Împărat.”
„Pacea să fie între zidurile tale,
Și liniștea în casele tale domnești.”
„Deschideți-mi porțile neprihănirii,
Ca să intru și să laud pe Domnul.”
„Îmi voi împlini juruințele făcute Domnului,
În fața întregului Său popor,
În curțile Casei Domnului,
În mijlocul tău, Ierusalime!
Lăudați pe Domnul!”
(Ps. 48,1.2; 122,7; 118,19; 116,18.19)
Toate casele Ierusalimului se deschideau, oferind peregrinilor adăpost, fără plată; dar toate acestea nu erau încăpătoare pentru adunarea cea mare și se întindeau corturi prin toate locurile libere din cetate și pe dealurile învecinate.
În a paisprezecea zi a lunii, seara, se sărbătorea Paștele, care, prin ceremoniile lui solemne și impresionante, comemora eliberarea din robia egipteană și arăta în viitor, către Jertfa care-i putea scăpa din robia păcatului. Când Mântuitorul Și-a dat viața pe Golgota, însemnătatea Paștelui a încetat; și, în amintirea acestei întâmplări, a fost rânduită Sfânta Cină, pe care Paștele o preînchipuise.
După Paște urma Sărbătoarea azimilor, care ținea șapte zile. Prima și a șaptea zi erau zile de adunări sfinte, când nu trebuia să se facă nicio lucrare de serv. În a doua zi a sărbătorii, I se aduceau lui Dumnezeu primele roade din recolta anului. Orzul era cea dintâi cereală din Palestina; el dădea în copt pe la începutul sărbătorii. Un snop din cerealele acestea era legănat de preot în fața altarului lui Dumnezeu, ca semn al recunoașterii faptului că totul este al Lui. Numai după ceremonia aceasta era îngăduită strângerea recoltei.
La cincizeci de zile după aducerea celor dintâi roade venea Ziua Cincizecimii, care mai era numită și Sărbătoarea secerișului sau Sărbătoarea săptămânilor. Ca expresie a recunoștinței pentru cerealele pregătite ca hrană, se aduceau înaintea lui Dumnezeu două pâini dospite și coapte. Cincizecimea dura numai o zi, care era consacrată serviciului divin.
În luna a șaptea venea Sărbătoarea corturilor, sau a roadelor. Sărbătoarea aceasta recunoștea belșugul de la Dumnezeu în roadele pomilor fructiferi, ale viilor și ale măslinilor. Era cea mai mare adunare de sărbătoare a anului. Pământul își dăduse belșugul, recolta era adunată în hambare, fructele, untdelemnul și vinul erau puse în magazii, cele dintâi roade fuseseră consacrate, iar acum poporul venea cu partea lui de dovezi de recunoștință față de Dumnezeu, care îi binecuvântase într-o măsură atât de bogată.
Sărbătoarea aceasta trebuia să fie un îndemn la bucurie. Avea loc curând după Ziua cea mare a Ispășirii, în care se primise asigurarea că nelegiuirile lor nu vor mai fi amintite. Fiind împăcați cu Dumnezeu, veneau acum înaintea Lui ca să-I recunoască bunătatea și să-L laude pentru îndurările Lui. Lucrările secerișului fiind terminate și preocupările pentru noul an nefiind încă începute, poporul era liber de griji și se putea bucura în voie de timpul acela plăcut și sfânt. Cu toate că numai taților și fiilor le era dată porunca de a se înfățișa la sărbătoare, pe cât era posibil, ei erau totuși însoțiți de toată familia, iar de ospitalitate aveau parte și slugile, leviții, străinii și săracii, cărora li se zicea un „bun venit”.
Ca și Paștele, Sărbătoarea corturilor era o sărbătoare de aducere-aminte. În amintirea vieții sale de pribegie în pustie, poporul trebuia să-și părăsească locuințele și să locuiască în corturi făcute din ramuri verzi, „din pomii cei frumoși, ramuri de finici, ramuri de copaci stufoși și de sălcii de râu” (Lev. 23,40.42.43).
În prima zi avea loc o adunare sfântă, iar celor șapte zile li se adăuga o a opta zi, care era ținută în același fel.
Cu prilejul acestor adunări anuale, inima tuturor, tineri și bătrâni, era îndemnată să-I slujească lui Dumnezeu, în timp ce întâlnirea întregului popor, oameni veniți din toate părțile țării, întărea legătura care-i apropia de Dumnezeu și unii de alții. Ar fi bine ca poporul lui Dumnezeu din zilele noastre să aibă o sărbătoare a corturilor – o fericită amintire a binecuvântărilor lui Dumnezeu față de ei. După cum copiii lui Israel sărbătoreau eliberarea lucrată de Dumnezeu pentru părinții lor și se gândeau la minunata ocrotire din timpul călătoriilor lor de după ieșirea din Egipt, tot astfel și noi să fim recunoscători și să ne reamintim de diversele căi pe care el le-a deschis pentru a ne scoate din lume și din întunericul rătăcirii la lumina prețioasă a harului și a adevărului Său.
Pentru aceia care locuiau departe de cortul întâlnirii, probabil că participarea la sărbătorile anuale le lua mai mult de o lună. Acest exemplu de devotament față de Dumnezeu trebuie să ne facă să ne dăm seama de însemnătatea serviciului divin și de nevoia de a subordona interesele noastre egoiste și lumești față de cele spirituale și veșnice. Noi pierdem foarte mult dacă neglijăm privilegiul de a ne întâlni, de a ne încuraja și întări unii pe alții în servirea lui Dumnezeu. Adevărurile Cuvântului Său își pierd în inima noastră importanța și puterea. Inima noastră nu mai este trezită și luminată, iar noi regresăm în cele spirituale. În legăturile creștine dintre noi, pierdem mult prin lipsa noastră de simpatie. Acela care stă departe de alții nu-și îndeplinește datoria încredințată lui de Dumnezeu. Noi suntem copiii aceluiași Tată și, în ce privește fericirea, suntem dependenți unii de alții. Cerințele lui Dumnezeu și ale omenirii ni se adresează. Cultivarea capacității de socializare din ființa noastră ne unește strâns cu frații noștri și ne aduce fericire în străduințele noastre de a-i face pe alții fericiți.
Sărbătoarea corturilor nu era numai o sărbătoare de amintire, ci era și una simbolică. Nu numai că arăta în trecut, la trecerea prin pustie, dar, ca sărbătoare a strângerii recoltei, simboliza și adunarea roadelor pământului și îndrepta privirea către ziua cea mare a recoltei sfârșitului, când Domnul secerișului îi va trimite pe secerătorii Săi pentru a strânge în snopi neghina, ca să fie arsă, și pentru a aduna grâul în grânarul Său. Atunci vor pieri toți nelegiuiții. „Vor fi ca și când n-ar fi fost niciodată” (Obadia 1,16). Toate glasurile din Univers se vor uni pentru a-L preamări cu veselie pe Dumnezeu. Apocalipsa zice: „Și pe toate făpturile care sunt în cer, pe pământ, sub pământ, pe mare și tot ce se află în aceste locuri le-am auzit zicând: ’A Celui ce șade pe scaunul de domnie și a Mielului să fie lauda, cinstea, slava și stăpânirea în vecii vecilor!’” (Apoc. 5,13).
Poporul Israel Îl lăuda pe Dumnezeu cu prilejul Sărbătorii corturilor, gândindu-se la îndurarea Lui, dovedită în eliberarea lor din Egipt și la duioasa purtare de grijă din timpul peregrinajului lor prin pustie. Se mai bucurau și de siguranța iertării și a primirii lor prin serviciul Zilei Ispășirii, care tocmai se sfârșise. Dar, când vor fi adunați în loc sigur în Canaanul ceresc, pentru a fi scăpați pentru veșnicie de jugul blestemului, sub care, „până în ziua de azi, toată firea suspină și suferă” (Rom. 8,22), răscumpărații Domnului se vor bucura cu o bucurie care nu poate fi descrisă și în deplină slavă. Marea lucrare de ispășire a Domnului Hristos pentru omenire va fi atunci încheiată, iar păcatele șterse pentru veșnicie.
„Pustia și țara fără apă se vor bucura;
Pustietatea se va veseli
Și va înflori ca trandafirul;
Se va acoperi cu flori și va sări de bucurie
Cu cântece de veselie și strigăte de biruință,
Căci i se va da slava Libanului,
Strălucirea Carmelului și a Saronului
Vor vedea slava Domnului,
Măreția Dumnezeului nostru.
Atunci se vor deschide ochii orbilor,
Se vor deschide urechile surzilor;
Atunci șchiopul va sări ca un cerb,
Și limba mutului va cânta de bucurie;
Căci în pustie vor țâșni ape,
Și în pustietate pâraie;
Marea de nisip se va preface în iaz
Și pământul uscat în izvoare de ape.
În vizuina care slujea de culcuș șacalilor,
Vor crește trestii și papură.
Acolo se va croi o cale,
Un drum, care se va numi Calea cea sfântă.
Nici un om necurat nu va trece pe ea,
Ci va fi numai pentru cei sfinți;
Cei ce vor merge pe ea, chiar și cei fără minte,
Nu vor putea să se rătăcească.
Pe calea aceasta nu va fi niciun leu
Și nicio fiară sălbatică nu va apuca pe ea,
Nici nu va fi întâlnită pe ea,
Ci cei răscumpărați vor umbla pe ea.
Cei izbăviți de Domnul se vor întoarce
Și vor merge spre Sion cu cântări de biruință.
O bucurie veșnică le va încununa capul,
Veselia și bucuria îi vor apuca,
Iar durerea și gemetele vor fugi!”
(Isaia 35,1.2.5-10)