CAPITOLUL 53 CEI DINTÂI JUDECĂTORI

CAPITOLUL 53 CEI DINTÂI JUDECĂTORI

După ce s-au așezat în Canaan, semințiile n-au mai făcut niciun efort stăruitor pentru a desăvârși cucerirea țării. Mulțumite cu ținuturile cucerite până atunci, zelul lor a scăzut în scurtă vreme, iar războiul a încetat. „Când Israel a fost destul de tare, a supus pe canaaniți la un bir, dar nu i-a izgonit” (Jud. 1,28).

Din partea Sa, Domnul împlinise cu credincioșie făgăduințele date lui Israel: Iosua sfărâmase puterea canaaniților și împărțise semințiilor țara. Mai departe, n-aveau altceva de făcut decât să ducă până la sfârșit lucrarea și să-i alunge cu desăvârșire pe locuitorii țării, punându-și încrederea în sprijinul lui Dumnezeu. Dar, făcând legământ cu canaaniții, au călcat direct porunca lui Dumnezeu și, în felul acesta, nu au mai îndeplinit condiția pe temeiul căreia El le făgăduise să le dea în stăpânire Canaanul.

Avertizarea de a se feri de idolatrie a fost chiar printre cele dintâi îndrumări date de Dumnezeu la Sinai. Îndată după proclamarea Legii, li s-au trimis prin Moise următoarele solii cu privire la națiunile Canaanului: „Să nu te închini înaintea dumnezeilor lor și să nu le slujești; să nu te iei după popoarele acestea în purtarea lor, ci să le nimicești cu desăvârșire și să le dărâmi capiștele. Voi să slujiți Domnului, Dumnezeului vostru, și El vă va binecuvânta pâinea și apele și voi depărta boala din mijlocul tău” (Ex. 23,24.25). Dumnezeu a dat și asigurarea că, atâta vreme cât ei vor rămâne credincioși, El îi va supune pe vrăjmașii lor: „Voi trimite groaza Mea înaintea ta, voi pune pe fugă pe toate popoarele la care vei ajunge și voi face ca toți vrăjmașii tăi să dea dosul înaintea ta. Voi trimite viespile bondărești înaintea ta și vor izgoni dinaintea ta pe heviți, canaaniți și hetiți. Nu-i voi izgoni într-un singur an dinaintea ta, pentru ca țara să n-ajungă o pustie și să nu se înmulțească împotriva ta fiarele de pe câmp. Ci le voi izgoni încetul cu încetul dinaintea ta, până vei crește la număr și vei putea să intri în stăpânirea țării… Căci voi da în mâinile voastre pe locuitorii țării și-i vei izgoni dinaintea ta. Să nu faci legământ cu ei, nici cu dumnezeii lor. Ei să nu locuiască în țara ta, ca să nu te facă să păcătuiești împotriva Mea; căci atunci ai sluji dumnezeilor lor, și aceasta ar fi o cursă pentru tine” (Ex. 23,27-33). Îndrumările acestea au fost repetate în modul cel mai solemn de Moise, înainte de moartea lui, și la fel au fost repetate de Iosua.

Dumnezeu așezase poporul Său în Canaan, ca un scut puternic, pentru a împiedica fluxul stricăciunii morale să inunde lumea. Dacă Israel I-ar fi rămas credincios, Dumnezeu intenționa ca acest popor să continue să meargă din biruință în biruință. El voia să dea în mâna lor neamuri mai mari și mai puternice decât canaaniții. Făgăduința suna astfel: „Căci, dacă veți păzi toate aceste porunci pe care vi le dau și dacă le veți împlini, dacă veți iubi pe Domnul, Dumnezeul vostru, veți umbla în toate căile Lui și vă veți alipi de El, Domnul va izgoni dinaintea voastră pe toate aceste neamuri și vă veți face stăpâni peste toate aceste neamuri care sunt mai mari și mai puternice decât voi. Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru va fi al vostru: hotarul vostru se va întinde din pustie până la Liban și de la râul Eufrat până la marea de apus. Nimeni nu va putea să stea împotriva voastră. Domnul, Dumnezeul vostru va răspândi, cum v-a spus, frica și groaza de tine peste toată țara în care veți merge” (Deut. 11,22-25).

Dar, fără să țină seama de înalta lor însărcinare, ei au ales calea comodității și a satisfacerii de sine și au lăsat să le scape prilejul de a cuceri țara în totalitate; iar, timp de multe generații, au fost chinuiți de rămășițele acestor neamuri păgâne care, așa cum profetizase slujitorul lui Dumnezeu, le-au fost „spini în ochi” și „ghimpi în coaste” (Num. 33,55).

Israeliții „s-au amestecat cu neamurile și au învățat faptele lor”. S-au încuscrit cu canaaniții, iar idolatria s-a întins în țară ca o molimă. „Au slujit idolilor lor, care au fost o cursă pentru ei. Și-au jertfit fiii și fiicele la idoli… și țara a fost spurcată astfel prin omoruri… Atunci Domnul S-a aprins de mânie împotriva poporului Său și a urât moștenirea Lui” (Ps. 106,35-40).

Înainte ca generația care fusese îndrumată de Iosua să fi murit, idolatria a făcut progrese prea slabe; dar părinții pregătiseră calea pentru cădere. Nesocotirea de către aceia care intraseră în stăpânirea Canaanului a restricțiilor puse de Dumnezeu a răspândit o sămânță rea, care a continuat să aducă roade amare timp de multe generații. Obiceiurile simple le-au adus evreilor sănătate corporală; dar contactul cu păgânii a dus la satisfacerea poftelor și a patimilor, a scăzut treptat puterea corporală și a slăbit puterea spirituală și morală. Prin păcatele lor, israeliții s-au despărțit de Dumnezeu; puterea Lui s-a retras de la ei și nu s-au mai putut împotrivi vrăjmașilor lor. În felul acesta, au ajuns supuși chiar popoarelor pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, ar fi trebuit să le supună.

„Au părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinților lor, care-i scosese din țara Egiptului” „și i-a povățuit ca pe o turmă în pustie”. „L-au supărat prin înălțimile lor și I-au stârnit gelozia cu idolii lor”. „A părăsit locuința Lui din Silo, cortul în care locuia între oameni. Și-a dat slava pradă robiei și măreția Lui în mâinile vrăjmașului” (Jud. 2,12; Ps. 78,52.58.60.61). Cu toate acestea, El nu Și-a părăsit poporul cu desăvârșire. Totdeauna au mai fost câțiva care I-au rămas credincioși lui Dumnezeu și, din timp în timp, Domnul a ridicat bărbați viteji și conștiincioși care au desființat idolatria și au scăpat poporul de vrăjmași. Dar, după moartea eliberatorului, îndată ce nu se mai aflau sub autoritatea lui, ei se întorceau din nou la idolii lor. Și astfel, istoria căderii și a pedepsirii, a mărturisirii și a eliberării s-a repetat fără încetare.

Împăratul Mesopotamiei, împăratul Moabului, iar după ei filistenii și canaaniții din Hațor, sub conducerea lui Sisera, au devenit rând pe rând asupritori ai lui Israel. Otniel, Șamgar și Ehud, Debora și Barac au fost chemați pentru a-și elibera poporul. Dar din nou „copiii lui Israel au făcut ce nu plăcea Domnului; și Domnul i-a dat în mâinile lui Madian”. Până atunci, mâna asupritorilor apăsase mai ușor asupra semințiilor care locuiau la răsărit de Iordan, dar în acest necaz ele au suferit cel mai mult.

Amaleciții din partea de miazăzi a Canaanului, și madianiții pe hotarul de răsărit și în pustie, dincolo de el, erau încă vrăjmași neîmpăcați ai lui Israel. Pe timpul lui Moise, madianiții fuseseră nimiciți aproape cu totul de israeliți; dar, de atunci, se înmulțiseră foarte mult și ajunseseră numeroși și puternici. Ei erau setoși de răzbunare; iar acum, când mâna ocrotitoare a lui Dumnezeu se retrăsese de la Israel, acel prilej s-a ivit. Nu numai semințiile de la răsărit de Iordan, ci toată țara suferea din pricina lor. Locuitorii sălbatici și brutali ai pustiei veneau cu vitele și oile lor în țară „ca o mulțime de lăcuste” (Jud. 6,5). Ca o plagă care distruge totul, se întindeau prin toată țara, de la Iordan până la podișul filistenilor. Ei veneau îndată ce se coceau cerealele și rămâneau până se culegeau și cele din urmă roade ale pământului. Jefuiau holdele de pe câmp, îi despuiau și îi chinuiau pe locuitori, după care se retrăgeau din nou în pustie. De aceea, israeliții care locuiau în câmp deschis erau nevoiți să-și părăsească locurile și să fugă în orașe întărite cu ziduri, să caute adăpost în cetăți fortificate sau chiar să se adăpostească în peșterile și crăpăturile din munți. Oprimarea aceasta a durat șapte ani, dar, când au luat în seamă îndemnurile Domnului și și-au recunoscut păcatele, Domnul a trimis încă un ajutor pentru ei.

Ghedeon era fiul lui Ioas, din seminția lui Manase. Familia din care făcea parte nu avea un loc de frunte în cadrul seminției, dar se deosebea prin curaj și cinste. Despre curajoșii lui fii se spunea: „Fiecare avea înfățișarea unui fiu de împărat” (Jud. 8,18). Toți, cu excepția unuia singur, căzuseră în lupta cu madianiții, iar numele acestuia ajunsese un prilej de groază pentru năvălitori. Lui Ghedeon i s-a adresat chemarea divină de a-și salva poporul. În clipa aceea era ocupat cu treieratul grâului. O cantitate mică de cereale fusese ascunsă și, întrucât Ghedeon nu îndrăznea să o treiere în aria liberă, se ascunsese într-un loc lângă teasc; deoarece timpul culesului viilor era departe, nimeni nu avea mare grijă de vie. În timp ce lucra în taină și liniște, Ghedeon se gândea cu tristețe la starea lui Israel și plănuia în mintea lui cum s-ar putea frânge jugul asupritorului.

Deodată i Se arătă „Îngerul Domnului” și i Se adresă cu aceste cuvinte: „Domnul este cu tine, viteazule!”

„Rogu-Te, Domnul meu”, răspunse el, „dacă Domnul este cu noi, pentru ce ni s-au întâmplat toate aceste lucruri? Și unde sunt toate minunile acelea pe care ni le istorisesc părinții noștri când spun: ’Nu ne-a scos oare Domnul din Egipt?’ Acum, Domnul ne părăsește și ne dă în mâinile lui Madian.”

Solul ceresc spuse: „Du-te cu puterea aceasta pe care o ai și izbăvește pe Israel din mâna lui Madian; oare nu te trimit Eu?”

Ghedeon dorea un semn, ca să fie sigur că Acela care vorbea cu el este Îngerul legământului, care lucrase pe timpuri pentru Israel. Pe vremuri, îngeri ai lui Dumnezeu au venit la Avraam și au rămas la el, să se bucure de ospitalitatea lui. De aceea, Ghedeon l-a rugat și el acum pe Solul ceresc să rămână ca oaspete al său. Dând fuga la cort, a pregătit, din puținul pe care-l avea, un ied și azimi, pe care le aduse și I le înfățișă. Dar Îngerul îi porunci: „Ia carnea și azimile, pune-le pe stânca aceasta și varsă zeama.” Ghedeon a făcut așa și apoi i s-a dat semnul cerut: cu toiagul pe care-l avea în mână, Îngerul a atins carnea și azimile și un foc care a ieșit din stâncă a mistuit jertfa. Apoi Îngerul a pierit din fața lui.

Tatăl lui Ghedeon, Ioas, care se făcuse părtaș la apostazia concetățenilor săi, ridicase un mare altar pentru Baal la Ofra, unde locuia, altar la care poporul de acolo venea și se închina. Ghedeon a primit porunca să dărâme altarul acesta, iar pe stânca pe care fusese mistuită jertfa, să-I ridice un altar lui Iehova și să aducă acolo jertfe Domnului. Aducerea de jertfe lui Dumnezeu fusese încredințată preoților și nu putea fi îndeplinită decât pe altarul de la Silo; dar Acela care rânduise serviciul ceremonial și căruia Îi aparțineau toate jertfele care se aduceau avea putere să schimbe prescripțiile cu privire la ele. Eliberarea lui Israel trebuia să fie precedată de un solemn protest față de închinarea la Baal. Ghedeon trebuia să declare mai întâi război idolatriei și numai după aceea putea să călăuzească poporul în lupta împotriva vrăjmașilor.

Însărcinarea dumnezeiască a fost împlinită cu credincioșie. Întrucât știa că i se vor împotrivi dacă va încerca să facă lucrul acesta în văzul tuturor, Ghedeon a înfăptuit lucrarea în taină; cu ajutorul slugilor, el a îndeplinit lucrul acesta într-o noapte. Mare a fost furia oamenilor din Ofra când au venit a doua zi dimineața să se închine la Baal. L-ar fi omorât pe Ghedeon, dacă Ioas – căruia i se povestise despre vizita îngerului – nu l-ar fi apărat pe fiul său. „Oare datoria voastră este să apărați pe Baal?”, a întrebat Ioas. „Voi trebuie să-i veniți în ajutor? Oricine va lua apărarea lui Baal să moară până dimineață. Dacă Baal este un dumnezeu, să-și apere el pricina, fiindcă i-au dărâmat altarul.” Dacă Baal nu era în stare să-și apere propriul altar, cum i se putea încredința apărarea celor care i se închinau?

Gândul de a-l ucide pe Ghedeon a fost lăsat la o parte, iar când el a dat semnalul de război, bărbații din Ofra au fost printre primii care s-au adunat sub steagul lui. Au fost trimiși soli pretutindeni în seminția lui Manase, a lui Așer, a lui Zabulon și a lui Neftali și toți au răspuns la chemarea lui.

Ghedeon n-a îndrăznit să se așeze în fruntea oștirii sale fără noi dovezi că Dumnezeu l-a chemat la această însărcinare și că va fi cu el. El s-a rugat: „Dacă vrei să izbăvești pe Israel prin mâna mea, cum ai spus, iată, voi pune un val de lână în arie; dacă numai lâna va fi acoperită de rouă, și tot pământul va rămâne uscat, voi cunoaște că vei izbăvi pe Israel prin mâna mea, cum ai spus.” Dimineață, valul de lână era ud, în timp ce pământul era uscat. Dar acum s-a iscat o îndoială, întrucât lâna, de la sine, trage umezeala care există în aer; proba deci nu putea fi concludentă. De aceea, s-a rugat ca semnul să fie contrar și a cerut ca măsura lui de prevedere neobișnuită să nu fie neplăcută înaintea Domnului. Cererea lui a fost împlinită.

Încurajat în felul acesta, Ghedeon și-a scos oștirile ca să le dea prilej de luptă năvălitorilor. „Tot Madianul, Amalec și fiii Răsăritului s-au strâns împreună, au trecut Iordanul și au tăbărât în valea Isreel.” Toată oștirea de sub comanda lui Ghedeon nu număra decât treizeci și două de mii de bărbați; dar, pe când oștirea numeroasă a inamicului era desfășurată înaintea lui, a venit la el Cuvântul Domnului: „Poporul pe care-l ai cu tine este prea mult pentru ca să dau pe Madian în mâinile lui; el ar putea să se laude împotriva Mea și să zică: ’Mâna mea m-a izbăvit’. Vestește dar lucrul acesta în auzul poporului: ’Cine este fricos și se teme, să se întoarcă și să se depărteze de muntele Galaadului.’” Aceia care nu erau dispuși să înfrunte primejdia și greutățile, sau ale căror interese lumești le țineau inima departe de lucrarea lui Dumnezeu nu erau în stare să sporească puterea oștirii lui Israel. Prezența lor nu putea să aducă decât slăbiciune.

Se instituise o lege în Israel ca, înainte de a începe lupta, să se dea în toată oștirea următoare înștiințare: „’Cine a zidit o casă nouă și nu s-a așezat încă în ea să plece și să se întoarcă acasă, ca să nu moară în luptă și să se așeze altul în ea. Cine a sădit o vie și n-a mâncat încă din ea să plece și să se întoarcă acasă, ca să nu moară în luptă și să mănânce altul din ea. Cine s-a logodit cu o femeie, și n-a luat-o încă, să plece și să se întoarcă acasă, ca să nu moară și s-o ia altul.’ Mai-marii oștirii să vorbească mai departe poporului și să spună: ’Cine este fricos și slab la inimă să plece și să se întoarcă acasă, ca să nu moaie inima fraților lui’” (Deut. 20,5-8).

Deoarece oștirea sa, în comparație cu cea a vrăjmașilor, era atât de mică, Ghedeon se reținuse să vestească anunțul obișnuit. Când i s-a spus că oastea lui este prea mare, a fost umplut de uimire. Dar Domnul a văzut mândria și necredința din inima poporului. Înflăcărați de chemările străruitoare ale lui Ghedeon, ei au venit hotărâți la arme, dar mulți s-au umplut de teamă la vederea carelor madianiților. Și, cu toate acestea, dacă Israel ar fi biruit, tocmai unii ca aceștia și-ar fi însușit slava, în loc să fi recunoscut că biruința era a lui Dumnezeu.

Ghedeon a ascultat de porunca Domnului și, cu strângere de inimă, a văzut cum douăzeci și două de mii, sau mai mult de două treimi din toată oastea, au plecat la casele lor. Din nou i S-a adresat Domnul: „Poporul este încă prea mult. Pogoară-i la apă, și acolo ți-i voi alege; acela despre care îți voi spune: ’Acesta să meargă cu tine’, va merge cu tine.” Așteptând cu nerăbdare să-și atace vrăjmașul, poporul a fost condus la apă. Câțiva au luat repede puțină apă în căușul palmei, sorbind-o, în timp ce-și continuau drumul; dar aproape toți au îngenuncheat și au băut pe săturate din apa râului. Cei care luaseră din apa râului în căușul palmei au fost numai trei sute din cei zece mii; cu toate acestea, ei au fost aleși; tuturor celorlalți li s-a poruncit să se întoarcă la casele lor.

Caracterul este adesea pus la încercare prin mijloacele cele mai simple. Cei care, deși în pericol, au fost lacomi să-și satisfacă nevoile nu sunt oamenii pe care te poți sprijini la vreme de nevoie. Domnul nu are loc în lucrarea Lui pentru cei delăsători sau doritori să-și satisfacă propriile plăceri. Bărbații aleși de El au fost acei câțiva care n-au îngăduit ca nevoile proprii să-i împiedice de la împlinirea datoriei. Cei trei sute de bărbați aleși nu numai că aveau curaj și stăpânire de sine, dar erau și bărbați ai credinței. Ei nu se mânjiseră cu închinarea la idoli. Dumnezeu putea să-i călăuzească și prin ei să-l salveze pe Israel. Succesul nu depinde de număr. Dumnezeu poate să salveze atât printr-un număr mic, cât și printr-un număr mare. El este proslăvit nu atât de mult prin numărul, cât prin caracterul acelora care-I servesc.

Israeliții se aflau pe vârful unui deal, de unde se vedea valea unde tăbărâseră cetele năvălitorilor. „Madian, Amalec și toți fiii Răsăritului erau răspândiți în vale, ca o mulțime de lăcuste, și cămilele lor erau fără număr, ca nisipul de pe marginea mării” (Jud. 7,12). Ghedeon tremura la gândul bătăliei de a doua zi. Dar Domnul i-a vorbit în timpul nopții și i-a poruncit să se coboare cu servul său, Pura, în tabăra madianiților, spunându-i-se că va auzi acolo ceva care-i va fi spre îmbărbătare. S-a dus și, stând acolo în întuneric și liniște, a auzit cum un oștean îi povestea tovarășului său un vis: „Am visat un vis: și se făcea că o turtă de orz se rostogolea în tabăra lui Madian; a venit de s-a lovit până la cort, și cortul a căzut; l-a răsturnat cu susul în jos, și cortul a fost dărâmat.” Celălalt a răspuns în cuvinte care au făcut ca inima ascultătorului nevăzut să bată mai tare: „Aceasta nu este altceva decât sabia lui Ghedeon, fiul lui Ioas, bărbatul lui Israel; Dumnezeu a dat în mâinile lui pe Madian și toată tabăra.” Ghedeon a recunoscut glasul lui Dumnezeu care-i vorbea prin acești madianiți străini. Înapoindu-se la mica ceată de bărbați care era sub comanda lui, le-a zis: „Sculați-vă, căci Domnul a dat în mâinile voastre tabăra lui Madian.”

Prin sfat dumnezeiesc, i s-a dat un plan de atac pe care a pornit imediat să-l execute. Cei trei sute de bărbați trebuiau să fie împărțiți în trei cete. Fiecărui bărbat i s-a dat câte o trâmbiță și câte un urcior cu o făclie în el. Bărbații au fost dispuși în așa fel încât se apropiau de madianiți din trei părți diferite. La miezul nopții, când trâmbița lui Ghedeon a dat semnalul, cele trei cete au sunat și ele din trâmbițele lor și, spărgându-și urcioarele și înălțând făcliile aprinse, s-au aruncat asupra inamicului cu înspăimântătorul strigăt de război: „Sabia Domnului și a lui Ghedeon!”

Oastea somnoroasă a fost trezită deodată de groază. Din toate părțile se vedeau luminile făcliilor care ardeau. Din toate părțile se auzeau sunetul trâmbițelor și strigătele de război ale atacatorilor. Crezând că sunt în voia unei puteri copleșitoare, madianiții au fost loviți de panică. Cu strigăte sălbatice de groază, fugeau ca să-și scape viața și, luându-i pe propriii tovarăși de arme drept vrăjmași, s-au omorât unii pe alții. Când s-a răspândit vestea biruinței, mii de bărbați ai lui Israel, care fuseseră lăsați să meargă la vatră, s-au înapoiat și au luat parte la urmărirea vrăjmașului pus pe fugă. Madianiții s-au îndreptat către Iordan, nădăjduind să ajungă în țara lor, dincolo de râu. Ghedeon a trimis soli la seminția lui Efraim, cu îndemnul de a-i ataca pe fugari la vadurile de miazăzi. Între timp, Ghedeon și cei trei sute de bărbați care erau cu el – obosiți, dar urmărindu-l mereu pe vrăjmaș – au trecut apa, ținându-se îndeaproape pe urmele acelora care ajunseseră pe malul celălalt. Cele două căpetenii, Zebah și Țalmuna, care conduseseră toată oștirea și care scăpaseră cu o oștire de cincisprezece mii de oameni, au fost atacate de Ghedeon pe neașteptate, oastea lor a fost cu desăvârșire risipită, iar conducătorii, prinși și uciși.

În această deplină înfrângere au căzut nu mai puțin de o sută douăzeci de mii de năvălitori. Puterea madianiților fusese înfrântă, așa că n-au mai fost în stare să se ridice împotriva lui Israel. Repede s-a răspândit în tot ținutul vestea că Dumnezeul lui Israel a luptat din nou pentru poporul Său. Niciun cuvânt nu poate descrie spaima popoarelor înconjurătoare, când au aflat cu ce mijloace simple câștigaseră biruința asupra unui popor războinic și viteaz.

Conducătorul pe care-l alesese Dumnezeu pentru a-i zdrobi pe madianiți nu era o persoană importantă în Israel. El nu era nici cârmuitor, nici preot, nici levit. El însuși se socotea ca fiind cel mai mic în casa tatălui său. Dar Dumnezeu a văzut în el un bărbat plin de curaj și cinste. El nu se încredea în sine însuși, ci era bucuros să fie călăuzit de Dumnezeu.

Dumnezeu nu alege totdeauna pentru lucrarea Sa oameni cu talente extraordinare, ci îi alege pe aceia care Îi pot servi mai bine. „Smerenia merge înaintea slavei” (Prov. 15,33). Domnul poate să lucreze cel mai bine prin cei care sunt cei mai conștienți de lipsa lor de putere și care se încred în El, în calitatea Sa de Conducător și Izvor al puterii lor. El vrea să-i facă puternici, unind slăbiciunea lor cu puterea Sa, și înțelepți, unind neștiința lor cu înțelepciunea Sa.

Domnul ar putea să facă mult mai mult pentru poporul Său, dacă acesta ar cultiva adevărata umilință; dar puțini sunt aceia cărora El le poate acorda o mare măsură de răspundere și succes, fără să ajungă plini de încredere în ei înșiși și să uite cât sunt de dependenți de Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care, la alegerea uneltelor Sale, Dumnezeu trebuie să-i treacă cu vederea pe aceia pe care lumea îi socotește mari, plini de talente și strălucitori. Prea adesea ei sunt plini de îngâmfare și încredere în sine. Ei se consideră destul de competenți ca să acționeze fără să ceară sfat de la Dumnezeu.

Simpla sunare din trâmbiță – partea oștirii lui Israel la Ierihon și partea micii cete a lui Ghedeon în jurul gloatelor madianiților – a ajuns să fie, prin puterea lui Dumnezeu, mijlocul prin care a fost înfrântă puterea vrăjmașilor Lui. Planul cel mai bine pus la punct pe care l-ar inventa vreodată oamenii, fără a cere sfat de la puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu, se va dovedi aducător de înfrângere, în timp ce metodele cele mai puțin promițătoare vor aduce succes, dacă sunt rânduite de Dumnezeu și executate cu umilință și credință. Credința în Dumnezeu și ascultarea de voința Sa sunt pentru creștin tot atât de însemnate în luptele spirituale cum erau pentru Iosua și Ghedeon în bătăliile lor cu canaaniții. Prin manifestările repetate ale puterii Sale pentru binele lui, Dumnezeu dorea să-l facă pe Israel să aibă credință în El și să caute cu încredere ajutorul Lui în orice necaz. El este tot atât de binevoitor să lucreze împreună cu eforturile poporului Său și să facă lucruri mari prin unelte slabe. Întregul cer așteaptă ca noi să cerem puterea și înțelepciunea cerului. Dumnezeu este Cel ce „poate să facă nespus mai mult decât cerem sau gândim noi” (Efes. 3,20).

Ghedeon s-a înapoiat de la urmărirea vrăjmașului națiunii, pentru ca să fie acuzat și mustrat de propriii concetățeni. Când bărbații lui Israel s-au ridicat la chemarea lui la luptă împotriva madianiților, cei din seminția lui Efraim au dat înapoi. Ei socoteau efortul acesta ca o acțiune periculoasă și, întrucât Ghedeon nu le-a mai trimis o invitație specială, s-au folosit de scuza aceasta pentru a nu-i urma pe frații lor. Dar, când a venit vestea biruinței lui Israel, efraimiții au fost invidioși că nu luaseră și ei parte la ea. După înfrângerea madianiților, bărbații lui Efraim, la porunca lui Ghedeon, au luat în stăpânire vadurile Iordanului și au împiedicat fuga celor urmăriți. În felul acesta, au fost uciși mulți vrăjmași, între aceștia chiar și două căpetenii, Oreb și Zeeb. Astfel, bărbații lui Efraim au smuls biruința și au ajutat să fie dusă la desăvârșire. Cu toate acestea, ei erau invidioși și mânioși, ca și cum Ghedeon s-ar fi lăsat condus de propria voință și judecată. Ei nu recunoșteau mâna lui Dumnezeu în biruința lui Israel și nici nu onorau puterea și îndurarea Lui, manifestate în eliberarea lor. Tocmai faptul acesta dovedea că nu erau vrednici să fie aleși ca uneltele Lui deosebite.

Când poporul se întorcea cu trofeele de biruință, ei i-au reproșat mânioși lui Ghedeon: „Ce înseamnă felul acesta de purtare față de noi? Pentru ce nu ne-ai chemat când ai plecat să te lupți împotriva lui Madian?”

„Ce-am făcut eu pe lângă voi?” le-a răspuns Ghedeon. „Oare nu face mai mult culesul ciorchinilor rămași în via lui Efraim decât culesul întregii vii a lui Abiezer? În mâinile voastre a dat Dumnezeu pe căpeteniile lui Madian: Oreb și Zeeb. Ce-am putut face eu deci pe lângă voi?”

Duhul invidiei ar fi dus lesne la o ceartă care ar fi generat acte de violență și vărsări de sânge, dar răspunsul modest al lui Ghedeon a potolit mânia bărbaților din Efraim, care s-au întors în pace la casele lor. Puternic și neclintit când era vorba de principii, iar în război viteaz, Ghedeon a dat pe față o purtare aleasă, cum rareori s-a văzut.

Drept recunoștință pentru eliberarea de madianiți, poporul i-a propus lui Ghedeon să-l facă împărat și tronul să le rămână urmașilor lui. Propunerea aceasta era o directă nesocotire a principiului teocrației. Dumnezeu era Împăratul lui Israel, iar așezarea pe tron a unui om însemna lepădarea Cârmuitorului divin. Ghedeon a recunoscut aceasta; răspunsul lui a arătat cât de nobile și adevărate erau principiile lui. El a declarat: „Eu nu voi domni peste voi, nici fiii mei nu vor domni peste voi, ci Domnul va domni peste voi.”

Dar Ghedeon s-a lăsat atras într-o rătăcire, care a adus nenorocire asupra propriei familii și asupra întregului Israel. Timpul de inactivitate care urmează unei mari bătălii este adesea împovărat de primejdii mai mari chiar decât timpul luptei. La această primejdie era expus acum Ghedeon. În el se afla acum un duh neliniștit. Până acum se mulțumise să execute poruncile date de Dumnezeu; dar, în loc să aștepte călăuzirea divină, el a început să facă planuri pentru sine. Când oștile Domnului câștigă o mare biruință, Satana își dublează eforturile pentru a nimici lucrarea lui Dumnezeu. În felul acesta, i s-au dat lui Ghedeon gânduri și planuri prin care poporul Israel urma să fie dus în rătăcire.

Pentru că i se ordonase să jertfească pe stânca unde i Se arătase Îngerul, Ghedeon a tras concluzia că ar fi chemat să activeze ca preot. Fără să aștepte aprobarea divină, s-a hotărât să caute un loc potrivit și să prezinte un sistem de închinare asemănător cu acela care se ținea la cortul întâlnirii. Întrucât poporul era de partea sa, nu i-a fost greu să realizeze planul acesta. La cererea lui, i s-au dat ca parte de pradă toți cerceii luați de la madianiți. Poporul a mai adunat și mult material scump, pe lângă hainele scumpe ale căpeteniilor madianiților. Din ce i s-a dat, Ghedeon a făcut un efod și un pieptar, care le imitau pe cele purtate de marele preot. Purtarea lui s-a dovedit a fi o cursă pentru sine și familia sa, ca și pentru Israel. Serviciul divin neautorizat a făcut ca o mare parte din popor să-L părăsească în cele din urmă cu totul pe Domnul și să se închine la idoli. După moartea lui Ghedeon, o mare parte din popor printre care și propria familie a aderat la această apostazie. Poporul lui Dumnezeu a fost acum abătut chiar prin omul prin care, pe vremuri, fusese nimicită idolatria.

Puțini sunt cei ce recunosc cât de mult pot influența comportamentul și cuvintele lor. De câte ori greșelile părinților au cea mai dăunătoare influență asupra copiilor și copiilor copiilor lor, chiar și după ce aceștia au fost așezați de mult în mormânt! Fiecare exercită o influență asupra altora și va fi făcut răspunzător pentru urmările acestei influențe. Cuvintele și faptele au o putere constrângătoare și viitorul îndepărtat va arăta influența vieții noastre. Impresia pe care o fac cuvintele și faptele noastre se va întoarce cu siguranță la noi, ca binecuvântare sau blestem. Gândul acesta face ca viața să aibă o teribilă solemnitate și ne aduce la Dumnezeu în rugăciune umilă, ca El să ne conducă prin înțelepciunea Sa.

Cei care ocupă locurile cele mai de frunte pot duce în rătăcire. Și cei mai înțelepți greșesc; și cei mai puternici pot să se clatine și să se poticnească! Este nevoie ca lumina cerească să ne lumineze fără încetare cărarea. Unica noastră siguranță stă în a ne încredința fără condiții calea în mâna Aceluia care a zis: „Urmează-Mă.”

După moartea lui Ghedeon, „copiii lui Israel nu și-au adus aminte de Domnul, Dumnezeul lor, care-i izbăvise din mâna tuturor vrăjmașilor care-i înconjurau. Și n-au ținut la casa lui Ierubaal, a lui Ghedeon, după tot binele pe care-l făcuse el lui Israel”. Uitând ce îi datora lui Ghedeon, judecătorul și salvatorul său, poporul l-a luat pe fiul nelegitim al lui Ghedeon, Abimelec, și l-a făcut împărat; pentru a-și menține puterea, el i-a ucis pe toți copiii legitimi ai lui Ghedeon, în afară de unul. Atunci când părăsesc temerea de Dumnezeu, oamenii renunță curând și la onoare și cinste. Cinstirea îndurărilor lui Dumnezeu va duce și la cinstirea acelora care, ca și Ghedeon, au fost folosiți ca unelte pentru binecuvântarea poporului Său. Purtarea sălbatică a lui Israel față de casa lui Ghedeon era tot ce se putea aștepta de la un popor care dovedise atâta nerecunoștință față de Dumnezeu.

După moartea lui Abimelec, domnia judecătorilor care se temeau de Dumnezeu a ținut pentru câtva timp în frâu idolatria. Dar, nu după multă vreme, poporul s-a întors la practicile neamurilor păgâne din mijlocul lui. În semințiile din nord, zeii sirienilor și ai sidonienilor aveau mulți închinători. În sud-vest, zeii filistenilor, iar în est, aceia ai lui Moab și ai lui Amon au câștigat inima israeliților, îndepărtând-o de la Dumnezeul părinților lor. Dar apostazia a adus curând pedeapsa. Amoniții au supus semințiile din răsărit și au pătruns, trecând Iordanul, în ținutul lui Iuda și al lui Efraim. În apus, filistenii au urcat de pe plaiurile lor de-a lungul mării, dând foc și jefuind în lung și-n lat. Se părea că Israel fusese din nou dat pradă puterii neîndurătoare a vrăjmașului.

Din nou, poporul a căutat ajutor la Acela pe care-L părăsise și-L făcuse de ocară: „Copiii lui Israel au strigat către Domnul și au zis: ’Am păcătuit împotriva Ta, căci am părăsit pe Dumnezeul nostru și am slujit Baalilor” (Jud. 10,10). Dar suferința nu adusese adevărata pocăință. Poporul se întrista pentru că păcatele îi aduceau necazuri, nu pentru că Îl dezonorase pe Dumnezeu prin nesocotirea sfintei Sale Legi. Adevărata pocăință este ceva mai mult decât durerea pentru păcate. Ea este o abatere hotărâtă de la rău.

Domnul le-a răspuns printr-unul dintre profeții Săi: „Nu v-am izbăvit Eu de egipteni, de amoriți, de fiii lui Amon și de filisteni? Și când v-au apăsat sidoniții, Amalec și Maon, și ați strigat către Mine, nu v-am izbăvit Eu din mâinile lor? Dar voi M-ați părăsit și ați slujit altor dumnezei. De aceea nu vă voi mai izbăvi. Duceți-vă și chemați pe dumnezeii pe care i-ați ales; ei să vă izbăvească în vremea strâmtorării voastre!”

Cuvintele acestea solemne și înspăimântătoare îndreaptă gândurile spre o altă scenă, viitoare – marea zi a judecății de pe urmă, când cei care au lepădat bunătatea lui Dumnezeu și au luat în râs harul Său vor privi dreptatea Lui drept în față. La judecata aceea, cei care au folosit talanții dați lor de Dumnezeu, și anume timpul, mijloacele sau intelectul lor, spre a sluji idolilor vor trebui să dea socoteală. Ei L-au părăsit pe Prietenul lor sincer și iubitor pentru a merge pe cărarea vieții comode și a păcatelor. Din când în când, le-a venit gândul să se întoarcă la Dumnezeu; dar lumea, cu nebunia și înșelăciunile ei, le-a prins atenția. Plăcerile frivole, mândria în îmbrăcăminte și satisfacerea apetitului le-au împietrit inima și le-au amorțit conștiința, astfel încât glasul adevărului nu a mai fost auzit. Datoria a fost disprețuită. Lucruri de o valoare veșnică au fost disprețuite, până când inima a pierdut orice plăcere de a-I aduce vreo jertfă Aceluia care a dat atât de mult pentru om. Dar, la ziua secerișului, ei vor secera ce au semănat.

Domnul a spus: „Fiindcă Eu chem și voi vă împotriviți, fiindcă Îmi întind mâna și nimeni nu ia seama, fiindcă lepădați toate sfaturile Mele și nu vă plac mustrările Mele, de aceea și Eu voi râde când veți fi în vreo nenorocire. Îmi voi bate joc de voi când vă va apuca groaza, ca o furtună, și când vă va învălui nenorocirea ca un vârtej, când vor da peste voi necazul și strâmtorarea. Atunci Mă vor chema și nu voi răspunde; Mă vor căuta și nu Mă vor găsi. Pentru că au urât știința și n-au ales frica Domnului, pentru că n-au iubit sfaturile Mele și au nesocotit toate mustrările Mele. De aceea se vor hrăni cu roada umbletelor lor și se vor sătura cu sfaturile lor… Dar cel ce M-ascultă va locui fără grijă, va trăi liniștit și fără să se teamă de vreun rău” (Prov. 1,24-31.33).

De data aceasta, israeliții s-au umilit înaintea Domnului. Au scos dumnezeii străini din mijlocul lor și au slujit Domnului. Iar inima cea iubitoare a Domnului s-a îndurat, „s-a îndurat de suferințele lui Israel”. Da, îndelunga îndurare a Dumnezeului nostru! Îndată ce poporul a îndepărtat păcatele care îl țineau departe de El, Domnul le-a ascultat rugăciunile și a început să lucreze pentru ei.

Le-a fost ridicat un eliberator în persoana lui Iefta, un galaadit, care s-a luptat cu amoniții și a înfrânt puterea acestora. De data aceasta, israeliții suferiseră optsprezece ani sub apăsarea vrăjmașilor lor și, cu toate acestea, au uitat din nou învățătura pe care le-o adusese suferința.

Când copiii lui Israel s-au întors din nou la căile lor rele, Domnul a îngăduit ca ei să fie din nou apăsați de vrăjmașii lor cei puternici, filistenii. Mulți ani la rând au fost împovărați, iar uneori subjugați cu totul de națiunea aceasta războinică și fără milă. Ei se amestecaseră cu acești idolatri, luând parte la petrecerile și la slujbele lor idolatre, până când au ajuns să fie la fel ca ei în interese și spirit. Atunci, acești prefăcuți prieteni ai lui Israel s-au schimbat în cei mai înverșunați vrăjmași și au căutat să-i nimicească pe toate căile.

Ca și Israel, prea adesea și creștinii se lasă sub influența lumii și se obișnuiesc cu lipsa principiilor și cu moravurile ei, pentru a-și câștiga prietenia nelegiuiților; dar, în cele din urmă, se va dovedi că acești amici aparenți sunt cei mai primejdioși inamici. Satana lucrează prin mijlocirea nelegiuiților ca să-l atragă pe poporul lui Dumnezeu la păcat, sub aparența prieteniei, și să-l despartă de El, iar atunci când pavăza și scutul copiilor lui Dumnezeu sunt date la o parte, el îi îndeamnă pe ai lui să se ridice împotriva lor și caută să-i nimicească.

WhatsApp
Facebook
Telegram
Twitter
LinkedIn
Print