În mijlocul apostaziei care se întindea tot mai mult, închinătorii credincioși ai lui Dumnezeu au continuat să se roage stăruitor pentru eliberarea lui Israel. Chiar dacă părea că nu sunt ascultați, chiar dacă an după an puterea apăsătorilor devenea tot mai chinuitoare, providența divină le pregătea totuși un ajutor. Chiar în primii ani ai apăsării din partea filistenilor, s-a născut un copil prin care Dumnezeu a rânduit să umilească puterea acestor vrăjmași puternici.
La hotarele ținutului deluros care domina podișul filistean se afla orășelul Țorea. Aici locuia familia lui Manoah, din seminția lui Dan, una dintre puținele familii care Îi rămăseseră credincioase Domnului în mijlocul apostaziei generale. „Îngerul Domnului” i S-a arătat soției sterpe a lui Manoah, cu vestea că ea va naște un fiu prin care Domnul dorea să înceapă să-l izbăvească pe Israel. În vederea acestui lucru, Îngerul i-a dat îndrumări atât cu privire la propria ei viață, cât și cu privire la educația copilului. „Acum ia bine seama, să nu bei nici vin, nici băutură tare și să nu mănânci nimic necurat.” Și aceeași interdicție trebuia să fie respectată de la început și pentru copil, cu adăugarea faptului că părul său nu trebuia să fie tăiat; copilul trebuia să fie închinat Domnului, ca nazireu, de la naștere.
Femeia l-a căutat pe soțul ei și, după ce i L-a descris pe Înger, a repetat solia Sa. Temându-se ca nu cumva să se facă vreo greșeală în lucrarea însemnată încredințată ei, bărbatul s-a rugat după aceea: „Doamne, Te rog, să mai vină o dată la noi omul lui Dumnezeu pe care l-ai trimis și să ne învețe ce să facem pentru copilul care se va naște!”
Când, mai târziu, Îngerul S-a arătat din nou, întrebarea îngrijorată a lui Manoah a fost: „Acum, dacă se va împlini cuvântul Tău, ce va trebui să păzim cu privire la copil și ce va fi de făcut?” Îndrumările anterioare au fost repetate: „Femeia să se ferească de tot ce i-am spus. Să nu guste niciun rod din viță, să nu bea nici vin, nici băutură tare și să nu mănânce nimic necurat; să păzească tot ce i-am poruncit.”
Copilul făgăduit lui Manoah era rânduit de Dumnezeu să facă o lucrare însemnată, iar pentru a câștiga însușirile necesare acestei însărcinări era nevoie să fie bine îndrumate atât deprinderile mamei, cât și ale copilului. După porunca Îngerului, Manoah nu trebuia să-i îngăduie soției sale să bea vin sau băutură îmbătătoare și nici să mănânce ceva necurat. „Tot ce i-am poruncit” așa trebuia să facă. Copilul va fi influențat spre bine sau spre rău prin deprinderile mamei. Ea însăși trebuie să fie stăpânită de principii și să practice cumpătarea și stăpânirea de sine, dacă vrea într-adevăr binele copilului ei. Sfătuitori neînțelepți vor căuta să o convingă pe mamă că e nevoie să-și satisfacă orice dorință și orice poftă; dar învățătura aceasta este greșită și nesănătoasă. Prin porunca expresă a lui Dumnezeu, mama este așezată sub cea mai solemnă obligație de a practica stăpânire de sine.
Și atât tații, cât și mamele sunt părtași ai acestei răspunderi. Ambii părinți le transmit copiilor lor particularitățile lor corporale și spirituale, înclinațiile și poftele lor. Din cauza necumpătării părinților, adesea, copiii sunt lipsiți de putere morală și corporală. Cei ce folosesc băuturi alcoolice și tutun le transmit copiilor poftele lor nesățioase, impulsivitatea și nervozitatea lor. Oamenii desfrânați le lasă adesea ca moștenire urmașilor poftele lor nesfinte și chiar boli dezgustătoare. Și, întrucât copiii au și mai puțină putere să se împotrivească ispitei decât părinții lor, fiecare generație are tendința să decadă tot mai mult. Părinții sunt răspunzători în cea mai mare parte nu numai pentru patimile aprinse și poftele sucite ale copiilor lor, dar și pentru defectele multora care se nasc surzi, orbi, vulnerabili la boală.
Fiecare tată și fiecare mamă ar trebui să se întrebe: „Ce să facem pentru copilul care se va naște?” Lucrarea influențelor dinainte de naștere este prea puțin apreciată de cei mai mulți; dar învățătura pe care Cerul le-a trimis-o acestor părinți evrei, și care a fost repetată de două ori în chipul cel mai solemn, arată cum privește Creatorul nostru această problemă.
Și nu era suficient ca făgăduitul copil să primească de la părinți o bună moștenire. Aceasta trebuia să fie urmată de o educație aleasă și de formarea unor deprinderi bune. Dumnezeu a poruncit ca viitorul judecător și salvator al lui Israel să fie îndrumat încă din copilărie către înfrânarea strictă a poftelor. Chiar de la naștere trebuia să fie nazireu, fapt prin care avea să-i fie totdeauna oprită folosirea vinului și a băuturilor îmbătătoare. Lecțiile de cumpătare, lepădare și stăpânire de sine trebuie date copilului chiar din fragedă pruncie.
Interdicția îngerului cuprindea în sine tot ce este „necurat”. Deosebirea dintre alimentele curate și necurate nu era doar o rânduială ceremonială și arbitrară, ci se sprijinea pe principii de sănătate. Prin respectarea acestei distincții poate fi explicată, în mare măsură, vitalitatea deosebită care a caracterizat poporul iudeu mii de ani. Principiile cumpătării trebuie duse mai departe, trecând de simpla abținere de la folosirea băuturilor alcoolice. Folosirea alimentelor excitante sau greu digerabile este, adesea, tot atât de dăunătoare sănătății și, în multe cazuri, seamănă sămânța beției. Adevărata cumpătare ne învață să ne reținem de la tot ce este dăunător și să folosim cu pricepere ce este sănătos. Doar puțini sunt cei care cunosc destul de bine strânsa legătură dintre stilul de viață și destinul lor veșnic. Apetitul trebuie să fie supus continuu puterilor morale și intelectuale. Trupul să slujească duhului, iar nu duhul trupului.
Făgăduința dată de Dumnezeu lui Manoah a fost împlinită la vremea ei prin nașterea unui fiu, căruia i s-a dat numele Samson. Pe măsură ce creștea, băiatul dovedea că era înzestrat cu o putere corporală nemaipomenită. Totuși aceasta depindea nu atât de mult – cum de altfel știau prea bine și Samson, și părinții lui – de mușchii lui cei puternici, cât de starea lui de nazireu, al cărei semn era părul lui lung. Dacă ar fi îndeplinit poruncile dumnezeiești tot atât de credincios ca și părinții lui, Samson ar fi avut parte de o viață nobilă și fericită. Dar relațiile cu cei idolatri l-au stricat. Întrucât orășelul Țorea se afla aproape de hotarul filistenilor, Samson s-a împrietenit cu ei. În felul acesta, din tinerețe a avut cu ei relații strânse care i-au întunecat toată viața. Lui Samson i-a plăcut o tânără care locuia în orășelul filistean Timna și s-a hotărât să o ia de soție. Singurul răspuns dat părinților săi temători de Dumnezeu, care s-au străduit să-l convingă să renunțe la planul său, a fost: „Îmi place.” În cele din urmă, părinții au cedat dorințelor lui și nunta a avut loc.
Chiar atunci când a ajuns la vârsta de bărbat, când trebuia să îndeplinească chemarea dumnezeiască – mai presus de toate, timpul când trebuia să-I rămână credincios lui Dumnezeu – Samson a legat prietenii cu vrăjmașii lui Israel. El nu s-a întrebat dacă Îl poate proslăvi mai bine pe Dumnezeu unindu-se cu persoana pe care și-a ales-o singur sau dacă nu cumva se situează într-o poziție din care nu poate îndeplini planul care trebuia realizat prin viața lui. Dumnezeu le-a făgăduit înțelepciune tuturor celor care caută să-L proslăvească, dar aceia care sunt nesățioși în a-și împlini poftele nu au nicio făgăduință.
Cât de mulți se poartă ca Samson! De câte ori nu se încheie căsătorii între credincioși și necredincioși, pentru că, atunci când trebuie să ia decizia pentru căsătorie, predomină preferințele partenerilor! Părțile nu cer sfat de la Dumnezeu și nici nu au în vedere onoarea Lui. Creștinismul trebuie să aibă o putere stă¬pânitoare asupra legăturilor de căsătorie; dar prea adesea se întâmplă ca principiile care duc la această unire să nu fie în con¬cordanță cu principiile creștine. Satana caută fără încetare să-și sporească puterea asupra poporului lui Dumnezeu, îndem¬nându-l să încheie legământ cu supușii lui, iar, pentru a ajunge la aceasta, el caută să trezească în inimi pasiuni nesfinte. Dar în Cuvântul Său, Domnul l-a învățat lămurit pe poporul Său să nu se unească cu aceia în care nu locuiește iubirea Lui. „Ce înțelegere poate fi între Hristos și Belial? Sau ce legătură are cel credincios cu cel necredincios? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii” (2 Cor. 6,15.16)?
Odată cu nunta sa, Samson a trebuit să dezvolte prietenii cu cei care Îl urau pe Dumnezeul lui Israel. Acela care de bunăvoie intră în legături de felul acesta se va vedea constrâns să se conformeze, într-o măsură oarecare, obiceiurilor și datinilor tovarășilor săi. Timpul folosit în felul acesta este mai mult decât irosit. Se cultivă gânduri și se rostesc cuvinte care tind să dărâme cetățuia principiilor și să slăbească citadela sufletului.
Femeia care pentru a o avea Samson călcase porunca lui Dumnezeu și s-a dovedit necredincioasă față de soțul ei chiar înainte de a se fi sfârșit sărbătoarea nunții. Indignat de această lipsă de credincioșie, Samson a părăsit-o și s-a întors singur, deocamdată, la casa părintească din Țorea. Mai târziu, după ce i s-a mai potolit mânia, când s-a întors să-și ia mireasa, a găsit-o căsătorită cu un altul. Pentru a se răzbuna, a devastat semănăturile și viile filistenilor, provocându-i prin aceasta s-o ucidă, cu toate că amenințările lor o duseseră la înșelăciunea aceea cu care a început necazul. Samson își dovedise puterea lui extraordinară atunci când, cu mâna goală, a ucis un leu tânăr, iar la Ascalon a omorât treizeci de bărbați. De această dată, stăpânit de mânie din cauza uciderii barbare a soției sale, a pus mâna pe filisteni și „i-a bătut aspru”. Dorind apoi un adăpost mai sigur în fața vrăjmașilor săi, s-a retras la stânca Etam din Iuda.
Dar a fost urmărit de o oaste puternică, iar locuitorii din Iuda, în spaima lor, s-au învoit să-l predea vrăjmașilor. Ca urmare a acestei hotărâri, trei mii de bărbați din Iuda s-au dus la el. Dar chiar și într-un număr atât de mare nu ar fi îndrăznit să se apropie de el dacă nu s-ar fi simțit siguri că el nu le va face niciun rău concetățenilor lui. Samson s-a învoit să fie legat și predat filistenilor, dar le-a cerut mai întâi bărbaților din Iuda făgăduința că nu-l vor ataca, constrângându-l în felul acesta să-i omoare. S-a lăsat deci legat cu două funii noi și a fost dus în tabăra vrăjmașilor, însoțit de strigăte de bucurie. Dar, în timp ce strigătele lor trezeau ecouri printre stânci, „Duhul Domnului a venit peste el”. El a rupt frânghiile cele noi și tari ca și cum ar fi fost niște fire arse de foc. Apoi, luând prima armă care i-a picat în mână și care, deși nu era decât o falcă de măgar, a ajuns mai aprigă decât o sabie sau o suliță, i-a lovit pe filisteni până când au fugit îngroziți, lăsând și o mie de morți pe câmpul de bătaie.
Dacă ar fi fost gata să se unească cu Samson și să exploateze biruința, israeliții ar fi scăpat de puterea care îi apăsa. Dar ajunseseră lași și lipsiți de curaj. Ei au neglijat să împlinească însărcinarea pe care le-o dăduse Dumnezeu, și anume să-i alunge pe păgâni; se făcuseră părtași la datinile lor degradante, suferiseră opresiunile lor și le scuzaseră chiar și nedreptățile, atâta timp cât nu erau îndreptate împotriva lor. Când au fost aduși sub puterea opresivă a acestora, s-au plecat ca niște sclavi la această umilire de care ar fi putut să scape dacă ar fi ascultat de Dumnezeu. Chiar și atunci când Domnul a ridicat un salvator între ei, nu rareori l-au părăsit și s-au unit cu vrăjmașii.
După această biruință, israeliții l-au făcut pe Samson judecător și el a domnit douăzeci de ani peste Israel. Dar un pas greșit pregătește drumul pentru un altul. Samson călcase porunca lui Dumnezeu luându-și o soție dintre filisteni, și din nou îndrăzni să meargă între ei – vrăjmașii lui de moarte acum – pentru a-și satisface o poftă nepermisă. Încrezându-se în marea lui putere care produsese atâta groază printre filisteni, se duse fără sfială la Gaza, intrând la o femeie desfrânată din locul acela. Locuitorii cetății au aflat de prezența sa și erau nerăbdători să se răzbune. Vrăjmașul era prins sigur înăuntrul zidurilor cetății celei mai întărite dintre toate cetățile; filistenii erau siguri de prada lor și așteptau dimineața ca să-și definitiveze biruința. La miezul nopții Samson s-a trezit. Glasul acuzator al conștiinței îl umplea de neliniște la gândul că a călcat legământul de nazireu. Dar, în ciuda păcatului său, îndurarea lui Dumnezeu nu-l părăsise. Din nou puterea Lui minunată l-a ajutat să scape. Mergând la porțile cetății, le-a smuls din locul lor și le-a dus, împreună cu stâlpii și zăvoarele lor, pe vârful unui deal, pe drumul către Ierihon.
Dar, cu toate că abia scăpase, nu s-a lăsat de faptele lui rele. Nu a mai îndrăznit să se ducă între filisteni, dar a continuat să caute acele plăceri senzuale care l-au dus la pieire. „După aceea, a iubit-o pe o femeie în valea Sorec”, nu departe de locul său de naștere. Numele ei era Dalila, „mistuitoarea”. Valea Sorec era vestită pentru viile ei; și acestea erau o ispită pentru nazireul călător, care începuse să consume vin și, în felul acesta, rupsese încă una dintre legăturile care îl uneau cu Dumnezeu și sfințenia Sa. Filistenii urmăreau de aproape tot ce făcea vrăjmașul lor, iar când el s-a înjosit prin această nouă legătură de iubire, s-au hotărât să-l nimicească prin Dalila.
O delegație formată din bărbații cel mai bine văzuți din fiecare provincie a filistenilor a fost trimisă în valea Sorec. Ei nu îndrăzneau să încerce să-l prindă cât timp era stăpânit de puterea lui cea mare, dar planul era să afle, dacă era posibil, secretul puterii lui. De aceea au mituit-o pe Dalila cu bani, ca să afle lucrul acesta și să li-l dezvăluie.
De câte ori trădătoarea îl iscodea cu întrebările ei, el o înșela, spunând că și peste el ar veni slăbiciunea celorlalți oameni, dacă s-ar purta cu el într-un anumit mod. Când ea punea la încercare afirmația lui, se dovedea că este o înșelăciune. Atunci, învinovățindu-l că o înșală, i-a spus: „Cum poți spune: ’Te iubesc!’ când inima ta nu este cu mine? Iată că de trei ori ți-ai bătut joc de mine și nu mi-ai spus de unde-ți vine puterea ta cea mare”. De trei ori avusese Samson dovada palpabilă că filistenii erau învoiți cu aman-ta lui să-l distrugă; dar, de câte ori uneltirea ei eșua, ea spunea că a fost o glumă, iar el alunga orbește teama.
În fiecare zi, Dalila insista cu cererea ei până când „sufletul i s-a umplut de o neliniște de moarte”; dar, cu toate acestea, o putere ciudată îl ținea legat de ea. Biruit în cele din urmă, Samson i-a destăinuit taina: „Briciul n-a trecut peste capul meu, pentru că sunt închinat Domnului din pântecele maicii mele. Dacă aș fi ras, puterea m-ar părăsi, aș slăbi și aș fi ca oricare alt om.” Imediat a fost trimis un sol la domnitorii filistenilor, stăruind pe lângă ei să vină fără întârziere. În timp ce luptătorul dormea, pletele grele ale părului de pe capul lui au fost îndepărtate. Apoi, ea strigă așa cum făcuse de trei ori mai înainte: „Filistenii sunt asupra ta, Samson!” Trezindu-se brusc, el a crezut că va putea să-și folosească puterea nimicindu-i, așa cum făcuse și altădată; dar brațele lipsite de putere nu l-au mai ascultat și și-a dat seama că „Domnul Se depărtase de el”. După ce i-a fost tăiat părul, Dalila a început să-l necăjească, să-l facă să sufere, punând astfel la încercare puterea lui, deoarece filistenii nu îndrăzneau să se apropie de el până când nu erau pe deplin convinși că-l părăsise puterea. Atunci au pus mâna pe el și l-au dus la Gaza, după ce mai întâi i-au scos ambii ochi. Aici a fost legat cu lanțuri în închisoarea lor și pus la munci grele.
Ce schimbare se petrecuse cu cel care fusese judecătorul și viteazul lui Israel! Acum era slab, orb, rob și constrâns să facă cele mai înjositoare lucrări. Pas cu pas, călcase condițiile sfintei sale chemări. Dumnezeu avusese față de el îndelungă răbdare; dar pentru că se dăduse atât de mult în voia păcatului, încât și-a trădat taina puterii, Domnul S-a îndepărtat de el. Nu era nicio putere în părul său lung, dar era un semn al credincioșiei lui față de Dumnezeu; și când simbolul a fost sacrificat prin lăsarea în voia patimilor, binecuvântările – al căror semn era – au fost și ele pierdute.
În suferințele și înjosirea sa de a fi batjocura filistenilor, Samson a învățat mai mult cu privire la slăbiciunea sa decât oricând mai înainte, iar necazurile l-au adus la pocăință. Pe măsură ce părul îi creștea, îi revenea treptat, treptat și puterea; dar vrăjmașii lui, care-l considerau un prizonier închis și fără niciun sprijin, nu-și făceau nicio grijă.
Filistenii le atribuiau zeilor lor biruința și, plini de bucurie, aduceau ocări Dumnezeului lui Israel. S-a hotărât o sărbătoare în cinstea lui Dagon, zeul pește, „apărătorul mării”. Din orașe și din sate, s-au adunat poporul și toți domnitorii din podișul filistean. O mulțime de închinători umpleau templul cel mare și se îngrămădeau în galeriile aflate de-a lungul acoperișului. Era o scenă de sărbătoare și bucurie. Au fost aduse jertfe și apoi a urmat muzica și praznicul. Apoi, ca cel mai însemnat trofeu al puterii lui Dagon, a fost adus Samson. Apariția lui Samson i-a făcut pe toți să izbucnească în strigăte de bucurie. Poporul și domnitorii l-au slăvit pe zeul lor, care îl biruise pe acela care „pustia țara și ne înmulțea morții”. După un timp, ca și când ar fi fost obosit, Samson a cerut să se rezeme de cei doi stâlpi centrali pe care se sprijinea acoperișul templului. Atunci s-a rugat în inima lui: „Doamne, Dumnezeule! Adu-Ți aminte de mine, Te rog, Dumnezeule, dă-mi putere numai de data acesta, și cu o singură lovitură să mă răzbun pe filisteni pentru cei doi ochi ai mei!” Zicând aceste cuvinte, a cuprins cei doi stâlpi cu brațele sale puternice și, strigând: „Să mor împreună cu filistenii!”, „s-a plecat cu toată puterea”, iar acoperișul s-a prăbușit, nimicind dintr-o singură lovitură toată mulțimea cea mare. Astfel încât „cei pe care i-a prăpădit la moartea lui au fost mai mulți decât cei pe care îi omorâse în timpul vieții”.
Zeul și adoratorii lui, preoții și țăranii, nobilii și ostașii au fost îngropați laolaltă sub ruinele templului lui Dagon. Între ei se afla trupul uriaș al aceluia care fusese ales de Dumnezeu ca eliberator al poporului Său. Vestea acestei morți fulgerătoare a fost dusă în țara lui Israel și rudele au venit de pe dealurile lor și au luat trupul neînsuflețit al viteazului mort. Apoi s-au suit înapoi și „l-au îngropat între Țorea și Eștaol, în mormântul tatălui său, Manoah”.
Făgăduința lui Dumnezeu că prin Samson „va începe să izbăvească pe Israel din mâna filistenilor” se împlinise; dar cât de întunecoasă și teribilă fusese istoria acestei vieți, care ar fi putut să fie o laudă pentru Dumnezeu și o cinste pentru popor! Dacă Samson ar fi rămas credincios chemării sale cerești, planul lui Dumnezeu s-ar fi putut realiza pentru onoarea și slava Sa. Dar el s-a lăsat în voia ispitelor, iar misiunea lui s-a transformat în înfrângere, robie și moarte.
Fizic, Samson era cel mai puternic om de pe pământ, dar în ce privește stăpânirea de sine, cinstea și tăria sufletească, se găsea printre cei mai slabi. Într-un mod greșit, mulți consideră că patimile care te subjugă sunt tărie de caracter, când, de fapt, omul care se lasă stăpânit de patimile sale este un om slab. Adevărata mărime a unui om se măsoară după tăria sentimentelor pe care și le stăpânește, și nu după a acelora care-l stăpânesc.
Grija providențială a lui Dumnezeu fusese asupra lui Samson, ca să poată fi pregătit să îndeplinească lucrarea pe care fusese chemat s-o facă. Chiar de la începutul vieții sale fusese înconjurat de situații favorabile dezvoltării tăriei fizice, a vigorii intelectuale și a curăției morale. Dar, sub influența prietenilor lui răi, el s-a desprins din legătura lui cu Dumnezeu, singura capabilă să-l păstreze pe om în siguranță, și a fost smuls de curentul răului. Aceia care sunt ispitiți pe calea datoriei trebuie să fie siguri că Dumnezeu îi sprijinește; dar dacă oamenii se așază de bunăvoie sub puterea ispitei, vor cădea, mai curând sau mai târziu.
Satana se străduiește cu toată puterea să-i rătăcească tocmai pe aceia pe care are de gând să-i folosească Dumnezeu ca unelte ale Sale în vederea atingerii unui anumit scop. El ne atacă în părțile noastre slabe și caută ca, prin slăbiciunile caracterului nostru, să stăpânească asupra întregii ființe; și el știe că va avea succes dacă omului îi plac aceste slăbiciuni. Dar nu e nevoie ca cineva să fie înfrânt. Omul nu este lăsat să biruie puterea răului numai prin propriile puteri, prin eforturile sale slabe. Ajutorul este la îndemână și îi va fi oferit oricărui suflet care-l cere din toată inima. Îngerii lui Dumnezeu, care urcă și coboară pe scara pe care a văzut-o Iacov în viziune, îi vor ajuta pe toți cei care vor să urce până la cele mai înalte culmi ale cerului.