Eli era preot și judecător în Israel. El ocupa locul cel mai de frunte și de cea mai mare răspundere în poporul lui Dumnezeu. Ca unul care fusese ales de Dumnezeu în slujba sfântă a preoției și așezat în cel mai înalt scaun judecătoresc din țară, era privit de popor ca model și exercita o mare influență asupra semințiilor lui Israel. Dar, cu toate că fusese chemat să cârmuiască întregul popor, el n-a reușit să-și conducă propria familie. Eli era un tată îngăduitor. Întrucât îi plăceau liniștea și pacea, nu-și folosea autoritatea pentru a înfrânge relele deprinderi și pasiuni ale copiilor săi. În loc să-i judece sau să-i pedepsească, mai bine se supunea voii lor și-i lăsa să umble pe căile lor. În loc să considere educația fiilor săi ca fiind una dintre cele mai de seamă răspunderi ale sale, el trata problema aceasta ca pe ceva de mică însemnătate. Preotul și judecătorul lui Israel nu a fost lăsat în întuneric cu privire la datoria lui de a-i înfrâna și conduce pe copiii pe care i-i dăduse Dumnezeu. Dar Eli s-a dat înapoi de la datoria sa, deoarece ea îi cerea să se împotrivească voinței fiilor săi, să-i pedepsească și să le interzică un astfel de comportament. Fără să se mai gândească la urmările îngrozitoare care aveau să vină ca urmare a atitudinii sale, el i-a lăsat pe copii mai departe să facă tot ce voiau și a neglijat datoria de a-i educa pentru serviciul lui Dumnezeu și pentru datoriile vieții.

Dumnezeu spusese despre Avraam: „Știu că are să poruncească fiilor lui și casei lui după el să țină calea Domnului, făcând ce este drept și bine” (Gen. 18,19). Dar Eli le-a îngăduit copiilor să-l stăpânească. Tatăl a ajuns să fie supus copiilor. Blestemul abaterii s-a văzut lămurit în viața stricată și în purtarea care caracteriza felul de viață al copiilor săi. Ei nu apreciau cum trebuie caracterul lui Dumnezeu și sfințenia Legii Sale. A fi în slujba Lui era pentru ei un lucru de rând. Din tinerețe erau deprinși cu sanctuarul și cu serviciul lui; dar, în loc să devină mai evlavioși, ei au pierdut orice simț al sfințeniei și al însemnătății lui. Tatăl nu le corectase lipsa de respect față de autoritatea lui, nu pusese frâu disprețului lor față de serviciul solemn de la sanctuar, iar când au ajuns la vârsta maturității, ei erau plini de roadele ucigătoare ale îndoielii și ale revoltei.

Cu toate că nu erau deloc potriviți pentru acest serviciu, ei au fost așezați totuși ca preoți în sanctuar, pentru a sluji înaintea lui Dumnezeu. Domnul dăduse cele mai lămurite îndrumări cu privire la aducerea jertfelor; dar acești bărbați netemători de Dumnezeu au adus disprețul lor față de autoritate chiar și în serviciul divin și n-au luat aminte la legea privitoare la jertfe, care trebuiau să fie aduse în chipul cel mai solemn. Sacrificiile care arătau spre moartea Domnului Hristos aveau scopul de a păstra în inima oamenilor credința în Răscumpărătorul care urma să vină; de aceea era de cea mai mare însemnătate ca îndrumările Domnului cu privire la ele să fie urmate în toate amănuntele. Îndeosebi jertfele de mulțumire erau o dovadă a recunoștinței față de Dumnezeu. La jertfele acestea se ardea pe altar numai grăsimea, o anumită parte era rezervată preotului, dar partea cea mai mare era înapoiată celui care aducea jertfa și trebuia consumată de el și de prietenii lui la masa de jertfă. În felul acesta, toate inimile aveau să fie îndreptate în recunoștință și credință către marea Jertfă care urma să ridice păcatele lumii.

Fiii lui Eli, în loc să-și dea seama de solemnitatea acestui act simbolic, nu se îngrijeau de altceva decât să-și satisfacă lăcomia. Nemulțumiți cu partea din jertfa de mulțumire care le revenea, ei doreau încă o parte, iar numărul mare al jertfelor anuale le oferea prilejul preoților să se îmbogățească în dauna poporului. Ei nu numai că cereau mai mult decât li se cuvenea, dar nici nu mai aveau răbdare să aștepte până se ardea grăsimea, ca jertfă pentru Dumnezeu. Stăruiau să ia partea care le plăcea, iar dacă cineva ezita, amenințau că vor lua cu sila.

Această batjocură din partea preoților a făcut ca, în curând, serviciul divin să fie lipsit de însemnătatea lui sfântă și solemnă, căci poporul „nesocotea darurile Domnului”. Marea Jertfă arhetipică, spre care trebuia să se privească înainte, nu mai era recunoscută. „Tinerii aceștia se făceau vinovați înaintea Domnului de un foarte mare păcat.”

Acești preoți necredincioși nesocoteau de asemenea Legea lui Dumnezeu și își dezonorau serviciul sfânt prin purtările lor josnice și pătimașe; și, cu toate acestea, continuau să mânjească prin prezența lor locașul lui Dumnezeu. O mare parte din popor, plină de indignare din cauza purtării nelegiuite a lui Hofni și Fineas, a încetat să mai vină la locul rânduit pentru închinare. În felul acesta, cultul rânduit de Dumnezeu ajunsese să fie disprețuit și părăsit, pentru că era mânjit de păcatele oamenilor nelegiuiți, iar cei a căror inimă era înclinată spre rău erau încurajați la păcat. Nelegiuirea, ticăloșia și chiar idolatria au ajuns să crească înspăimântător de mult.

Eli săvârșise o mare greșeală prin faptul că îngăduise ca fiii lui să slujească în serviciul sfânt. Scuzând purtarea lor într-un fel sau altul, ajunsese orb față de păcatele lor; dar, în cele din urmă, ei au ajuns la un punct în care el nu mai putea închide ochii față de ticăloșiile săvârșite. Poporul s-a plâns de faptele lor de oprimare și marele preot a fost necăjit și amărât. N-a mai putut să tacă. Dar fiii lui se deprinseseră să se gândească numai la ei înșiși și nu le mai păsa de alții. Au observat amărăciunea tatălui lor, dar inima lor împietrită nu a fost mișcată. Au auzit îndemnurile lui blânde, dar ele n-au făcut nicio impresie asupra lor și nici nu au fost dispuși să-și schimbe purtarea lor rea, cu toate că au fost avertizați de urmările păcatelor lor. Dacă Eli s-ar fi purtat drept cu fiii lui nelegiuiți, aceștia ar fi fost demiși din slujba preoțească și ar fi fost pedepsiți cu moartea. Dar, pentru că s-a temut să aducă asupra lor ocară și condamnare în mod public, el le-a permis să rămână mai departe, să-și amestece păcătoșenia cu serviciul sfânt al lui Dumnezeu și să arunce asupra cauzei adevărului o ocară care n-a putut fi îndepărtată mulți ani. Dar, întrucât judecătorul lui Israel și-a neglijat datoria, Dumnezeu a luat problema în mâinile Sale.

„Un om al lui Dumnezeu a venit la Eli și i-a zis: ’Așa vorbește Domnul: «Nu M-am descoperit Eu casei tatălui tău, când erau în Egipt, în casa faraonului? Eu l-am ales dintre toate semințiile lui Israel ca să fie în slujba Mea, în preoție, ca să se suie la altarul Meu, să ardă tămâia și să poarte efodul înaintea Mea; și am dat casei tatălui tău toate jertfele mistuite de foc și aduse de copiii lui Israel. Pentru ce călcați voi în picioare jertfele Mele și darurile Mele, care am poruncit să se facă în locașul meu? Și cum se face că tu cinstești pe fiii tăi mai mult decât Mine, ca să vă îngrășați din cele dintâi roade luate din toate darurile poporului meu Israel?» De aceea, iată ce zice Domnul, Dumnezeul lui Israel: «Spusesem că și casa ta și casa tatălui tău au să umble totdeauna înaintea Mea. Și acum, zice Domnul, departe de Mine lucrul acesta! Căci voi cinsti pe cine Mă cinstește, dar cei ce Mă disprețuiesc vor fi disprețuiți… Eu Îmi voi pune un preot credincios, care va lucra după inima Mea și după sufletul Meu; îi voi zidi o casă stătătoare și va umbla totdeauna înainte Unsului Meu.»’”

Dumnezeu îl acuzase pe Eli că îi onorează mai mult pe fiii săi decât pe Domnul. El îngăduise ca jertfa rânduită de Dumnezeul lui Israel ca binecuvântare să devină un obiect de scârbă, mai degrabă decât să-i facă de rușine pe fiii săi din cauza purtării lor nelegiuite și înjositoare. Aceia care, orbiți de iubirea față de copiii lor, își urmează înclinația, lăsându-i să-și satisfacă poftele egoiste, și nu apără autoritatea lui Dumnezeu, mustrându-le păcatele și pedepsind răul, arată lămurit că își onorează mai mult copiii decât pe Dumnezeu.

Dumnezeu l-a considerat răspunzător pe Eli, ca preot și judecător în Israel, pentru starea morală și religioasă a poporului său și, în mod special, pentru caracterul fiilor săi. La început, ar fi trebuit să pună capăt răului prin măsuri mai blânde; dar, dacă acestea nu erau suficiente, ar fi trebuit să înfrângă răul prin măsurile cele mai aspre. Prin faptul că nu mustra răul și nu aplica dreptatea, a atras asupra sa neplăcerea lui Dumnezeu. Nu se putea avea încredere în el ca să-l păstreze pe Israel în curăție. Aceia care au prea puțin curaj să mustre răul, sau care, prin nepăsare sau lipsă de interes, nu fac eforturi serioase să curețe familia sau comunitatea lui Dumnezeu sunt făcuți răspunzători pentru răul care rezultă din neglijarea datoriei lor. Suntem la fel de răspunzători pentru răul pe care l-am fi putut opri prin exercitarea autorității părintești sau spirituale, ca și cum noi înșine am fi săvârșit fapta respectivă.

Eli nu și-a condus familia după principiile pe care le dăduse Dumnezeu pentru cârmuirea familiei. El ținea cont de propriile păreri. Tatăl duios trecuse cu vederea greșelile și păcatele fiilor în copilărie, amăgindu-se cu gândul că pornirile lor rele se vor pierde de la sine cu trecerea vremii. Și astăzi, mulți săvârșesc aceeași greșeală. Își închipuie că știu o cale mai bună de educare a copiilor decât aceea pe care o dă Dumnezeu în Cuvântul Său. Ei cultivă tendințe greșite în copii și se scuză, spunând: „Sunt prea mici pentru a fi pedepsiți. Așteptați până se fac mai mari, ca să poată înțelege.” Astfel, obiceiurile rele sunt lăsate să prindă putere până când ajung trăsături de caracter, care sunt toată viața un blestem pentru ei și care vor fi reproduse în alții.

Nu este un blestem mai mare pentru o familie decât acela de a-i lăsa pe tineri să aibă propriul drum. Când părinții fac acest lucru și le împlinesc fără discernământ toate poftele copiilor, răsfățân-du-i în ceea ce știu că nu este spre binele lor, curând copiii pierd orice respect față de părinții lor, față de autoritatea lui Dumnezeu și a oamenilor, ajungând robii voinței lui Satana. Influența unei asemenea familii este larg răspândită și dezastruoasă pentru întreaga societate omenească. Ea crește până când ajunge un curent al răului, din pricina căruia au de suferit familii, grupări de oameni și întreaga societate.

Din cauza poziției sale, influența lui Eli era mai întinsă decât cea a unui om de rând. Felul lui de viață în familie era imitat de tot Israelul. Urmările dăunătoare ale vieții sale delăsătoare și comode au fost văzute în mii de familii care au urmat exemplul lui. Când li se dă voie copiilor să umble pe căi rele, în timp ce părinții vor să pară creștini, adevărul lui Dumnezeu este făcut de ocară. Cea mai bună dovadă a creștinismului în familie este caracterul format prin influența ei. Purtarea vorbește mai mult decât cele mai aprige mărturisiri de credință. Când cei care vor să treacă drept evlavioși, în loc să facă eforturi mari, stăruitoare și obositoare, ca să dovedească ce înseamnă credința în Dumnezeu și să ducă o viață de familie bine organizată – ca pildă în favoarea credinței în Dumnezeu –, sunt delăsători în sforțările lor de a pune stavilă dorințelor rele ale copiilor lor, fac și ei ca Eli și aduc ocară asupra cauzei Domnului Hristos și ruină asupra lor înșiși și asupra familiei lor. Dar, oricât de mari ar fi relele aduse de neglijența părinților, în orice împrejurare, ele sunt de zece ori mai mari când se găsesc în familia acelora care sunt rânduiți să învețe poporul. Dacă aceștia pierd din vedere datoria de a-și stăpâni propriile familii, îi duc pe mulți la rătăcire prin exemplul lor rău. Vinovăția lor este cu atât mai mare decât a altora, cu cât poziția lor este de mai mare răspundere.

I se făgăduise casei lui Aaron că va umbla pururea înaintea lui Dumnezeu; dar făgăduința aceasta fusese dată cu condiția ca ei să se consacre cu toată inima în slujba sanctuarului, să-L onoreze pe Dumnezeu prin faptele lor, să nu-și slujească lor înșiși și să nu umble după propriile înclinații schimbătoare. Eli și fiii lui fuseseră puși la încercare și găsiți de Domnul cu totul necorespunzători pentru înalta lor poziție de preoți în slujba Lui. Și Dumnezeu a zis: „Departe de Mine!” El nu Și-a putut împlini cu ei bunul plan la care Se gândise, pentru că ei nu și-au făcut partea.

Exemplul acelora care slujesc în poziții sfinte ar trebui să fie de așa natură încât să le insufle oamenilor respect față de Dumnezeu și teamă de a-L ofensa. Când fac din chemarea lor sfântă o manta acoperitoare pentru satisfacerea poftelor lor egoiste sau senzuale, bărbați care ar trebui să stea „în locul lui Hristos” (2 Cor. 5,20), pentru a vesti oamenilor solia lui Dumnezeu de har și împăcare, devin cele mai active unelte ale lui Satana. Ca și Hofni și Fineas, ei fac ca oamenii să batjocorească darurile Domnului. S-ar putea ca un timp să-și manifeste purtarea lor cea rea în ascuns; dar când, în cele din urmă, caracterul lor adevărat este dat pe față, credința oamenilor este zguduită atât de tare, încât uneori se întâmplă să-și piardă încrederea în religie. Lucrul acesta lasă în urmă, în inima oamenilor, neîncredere în toți aceia care pretind că propovăduiesc Cuvântul lui Dumnezeu. Solia adevăratului sol al lui Dumnezeu este primită cu îndoială. Fără încetare se ridică întrebarea: „Oare nu se va dovedi că și acesta este la fel ca cel pe care l-am crezut atât de sfânt și s-a dovedit a fi atât de stricat?” În felul acesta, Cuvântul lui Dumnezeu își pierde influența asupra sufletului oamenilor.

În mustrarea lui Eli față de fiii săi, sunt cuvinte pline de o însemnătate solemnă și înspăimântătoare, cuvinte care ar trebui să fie bine cumpănite de toți aceia care se află în slujbe sfinte: „Dacă un om păcătuiește împotriva altui om, îl va judeca Dumnezeu; dar dacă păcătuiește împotriva Domnului, cine se va ruga pentru el?” (1 Sam. 2,25). Dacă relele lor ar fi dăunat numai semenilor lor, judecătorul ar fi putut să îndrepte lucrurile prin fixarea unei amenzi și prin impunerea unei despăgubiri, iar vinovatul ar fi putut fi iertat. Sau, dacă nu s-ar fi făcut vinovați de un păcat săvârșit cu voia, s-ar fi putut aduce o jertfă pentru ei. Dar păcatele lor erau în așa fel împletite cu slujba lor de preoți ai Celui Preaînalt, în aducerea jertfei pentru păcat, iar lucrarea lui Dumnezeu era în așa fel înjosită și dezonorată înaintea oamenilor, încât nu se mai putea primi nicio ispășire pentru ei. Chiar tatăl lor, cu toate că era mare preot, nu îndrăznea să mijlocească pentru ei; el nu îndrăznea să-i apere de mânia unui Dumnezeu sfânt. Dintre toți păcătoșii, cei mai vinovați sunt aceia care aduc dezonoare asupra mijloacelor pe care le-a prevăzut Cerul pentru mântuirea oamenilor – care „răstignesc din nou pentru ei pe Fiul lui Dumnezeu și-L dau să fie batjocorit” (Evr. 6,6).