O nouă avertizare urma să-i fie adusă casei lui Eli. Dumnezeu nu mai putea să comunice cu marele preot și cu fiii lui; păcatele lor, asemenea unui nor gros, i-au despărțit de prezența Duhului Său celui Sfânt. Dar, în mijlocul răutății, copilul Samuel a rămas credincios Cerului și, odată cu solia de condamnare a casei lui Eli, Samuel a fost chemat ca profet.
„Tânărul Samuel slujea Domnului înaintea lui Eli. Cuvântul Domnului era rar în vremea aceea și vedeniile nu erau dese. Tot pe vremea aceea, Eli începea să aibă ochii tulburi și nu mai putea să vadă. El stătea culcat la locul lui, iar candela lui Dumnezeu nu se stinsese încă; și Samuel era culcat în Templul Domnului, unde era chivotul lui Dumnezeu. Atunci Domnul a chemat pe Samuel” (1 Sam. 3,1-4). Gândindu-se că este glasul lui Eli, el s-a dus degrabă la locul unde era culcat preotul și zise: „Iată-mă, căci m-ai chemat.” Răspunsul a fost: „Nu te-am chemat fiule, întoarce-te și te culcă.” De trei ori a fost chemat Samuel și de trei ori răspunsul lui a fost același. Și atunci Eli s-a convins că acea chemare tainică era glasul lui Dumnezeu. Domnul trecuse pe lângă servul ales mai înainte, bărbatul cu părul cărunt, pentru a se opri să stea de vorbă cu un băiețel. Acest fapt era el însuși o mustrare amară, dar meritată pentru Eli și casa lui.
În inima lui Eli nu s-a trezit niciun sentiment de invidie. L-a sfătuit pe băiat ca, dacă va mai fi chemat, să răspundă: „Vorbește, Doamne, căci robul Tău ascultă.” Glasul a răsunat încă o dată și copilul a răspuns: „Vorbește, căci robul Tău ascultă.” El a fost atât de speriat la gândul că marele Dumnezeu îi vorbea, încât n-a mai putut să-și amintească exact cuvintele pe care i le spusese Eli.
Atunci Domnul i-a zis lui Samuel: „Iată că voi face în Israel un lucru care va asurzi urechile oricui îl va auzi. În ziua aceea voi împlini asupra lui Eli tot ce am rostit asupra casei lui; voi începe și voi isprăvi. I-am spus că vreau să pedepsesc casa lui pentru totdeauna, din pricina fărădelegii de care are cunoștință și prin care fiii lui s-au făcut vrednici de lepădat, fără ca el să-i fi oprit. De aceea, jur casei lui Eli că niciodată fărădelegea casei lui Eli nu va fi ispășită, nici prin jertfe, nici prin daruri de mâncare.”
Mai înainte de a fi primit solia aceasta de la Dumnezeu, „Samuel nu cunoștea încă pe Domnul, și Cuvântul Domnului nu-i fusese încă descoperit”, adică el nu era încă deprins cu descoperiri directe ale prezenței lui Dumnezeu, cum li se dădeau profeților. Era planul Domnului să Se descopere într-un mod neașteptat, pentru ca Eli să audă despre aceasta prin surprinderea și întrebarea băiatului.
La gândul că i s-a încredințat o solie atât de înspăimântătoare, Samuel a fost umplut de spaimă și de uimire. Ca de obicei, dimineața s-a dus la lucrul lui, dar cu o grea povară pe inima lui tânără. Domnul nu-i poruncise să descopere anunțarea teribilei pedepse, de aceea a tăcut și a evitat cât a putut să se întâlnească cu Eli. Se cutremura la gândul că vreo întrebare îl va constrânge și va trebuie să vestească judecata lui Dumnezeu aceluia pe care-l iubea și-l onora. Eli era convins că solia prevestea o nenorocire mare pentru el și pentru casa lui. El l-a chemat pe Samuel și l-a obligat să-i povestească, fără să ascundă ceva, tot ce-i descoperise Domnul. Copilul a ascultat și bătrânul împovărat de ani se plecă în supunere umilă sub osânda îngrozitoare: „Domnul este acesta” – a zis el – „să facă ce va crede!”
Cu toate acestea, Eli n-a dat dovadă de o pocăință adevărată. El și-a recunoscut vina, dar a neglijat să îndepărteze păcatul. An după an a zăbovit Dumnezeu cu judecățile Lui care amenințau să cadă. Multe s-ar fi putut face în decursul acestor ani pentru a îndrepta greșelile trecutului; dar bătrânul preot n-a luat nicio măsură eficientă pentru a înlătura stările rele care întinau sanctuarul Domnului și duceau la ruină mii de suflete din Israel. Îndelunga răbdare a Domnului a făcut ca inima lui Hofni și a lui Fineas să se împietrească și mai mult și ei să devină și mai obraznici în nelegiuirile lor. Eli a făcut cunoscute întregii națiuni soliile de avertizare și de mustrare aduse casei sale. Prin aceasta, el nădăjduia să contracareze, în oarecare măsură, influența cea rea a neglijenței lui din trecut. Dar avertizările au fost disprețuite de popor, așa cum au fost disprețuite și de preoți. Chiar și popoarele vecine, cărora le erau cunoscute nelegiuirile fățișe săvârșite în Israel, au devenit și mai cutezătoare în idolatria lor și în faptele lor nelegiuite. Ele nu aveau niciun simțământ al vinii pentru păcate, cum ar fi trebuit să simtă dacă Israel ar fi rămas credincios. Dar se apropia o zi a răsplătirii. Autoritatea lui Dumnezeu fusese înlăturată și adorarea Lui, neglijată și desconsiderată și era timpul ca El să ia măsuri pentru a apăra onoarea Numelui Său.
„Israel a ieșit înaintea filistenilor, ca să lupte împotriva lor. Au tăbărât lângă Eben-Ezer, și filistenii tăbărâseră la Afec.” Această expediție războinică fusese întreprinsă de israeliți fără sfatul Domnului, fără colaborarea marelui preot sau a profetului. „Filistenii s-au așezat în linie de bătaie împotriva lui Israel, și lupta a început. Israel a fost bătut de filisteni, care au omorât pe câmpul de bătaie aproape patru mii de oameni.” Când oștile risipite și descurajate s-au întors în tabără, bătrânii lui Israel au zis: „Pentru ce ne-a lăsat Domnul să fim bătuți astăzi de filisteni?” Poporul era vrednic de pedeapsa lui Dumnezeu și, cu toate acestea, n-a înțeles că propriile lui păcate erau pricina acestei grozave nenorociri. Și au zis: „Haidem să luăm de la Silo chivotul legământului Domnului, ca să vină în mijlocul nostru și să ne izbăvească din mâna vrăjmașilor noștri” (1 Sam. 4,1-3). Domnul nu le dăduse nicio poruncă și nici permisiunea să ia chivotul legământului și să-l aducă în mijlocul oștirii; cu toate acestea, israeliții erau convinși că biruința avea să fie a lor și au scos mari strigăte când chivotul legământului a fost adus de fiii lui Eli în tabără.
Filistenii considerau chivotul legământului ca fiind Dumnezeul lui Israel. Toate faptele mari pe care le făcuse Iehova pentru poporul Său erau puse pe seama puterii chivotului. Auzind strigătele de bucurie la apropierea lui, au zis: „’Ce înseamnă strigătele acestea care răsună în tabăra evreilor?’ Și au auzit că sosise chivotul Domnului în tabără. Filistenii s-au temut, pentru că au crezut că Dumnezeu venise în tabără. ’Vai de noi!’ au zis ei, ’căci n-a fost așa ceva până acum. Vai de noi! Cine ne va izbăvi din mâna acestor dumnezei puternici? Dumnezeii aceștia au lovit pe egipteni cu tot felul de urgii în pustie. Întăriți-vă și fiți oameni, filistenilor, ca nu cumva să fiți robi evreilor, cum v-au fost ei robi vouă; fiți oameni și luptați!’”
Filistenii au năvălit într-un atac înverșunat care a avut ca urmare înfrângerea israeliților și o mare pierdere. Treizeci de mii de bărbați au rămas morți pe câmpul de bătaie, chivotul legământului a fost luat, iar cei doi fii ai lui Eli au murit, luptând pentru apărarea lui. În felul acesta, s-a scris o nouă mărturie pentru toate generațiile viitoare, că răutatea poporului lui Dumnezeu nu rămâne nepedepsită. Cu cât este mai mare cunoașterea voinței lui Dumnezeu, cu atât este mai mare păcatul acelora care o nesocotesc.
Israel fusese lovit de cea mai mare nenorocire posibilă. Chivotul lui Dumnezeu fusese capturat și se afla sub stăpânirea vrăjmașilor. De fapt, mărirea se îndepărtase din Israel, întrucât simbolul prezenței dăinuitoare a puterii Domnului fusese luat din mijlocul lor. De acest chivot sfânt erau legate cele mai minunate descoperiri ale adevărului și ale puterii lui Dumnezeu. În vremurile trecute, se câștigaseră mari biruințe în luptă oriunde se arăta el. El era umbrit de aripile heruvimilor de aur și de măreția de nedescris a prezenței lui Dumnezeu; preînchipuirea văzută a Dumnezeului Celui Preaînalt odihnise asupra lui în Sfânta Sfintelor. Dar, de data aceasta, el nu adusese biruința. Nu se dovedise a fi un scut și, de aceea, o mare întristare domnea în Israel.
Ei nu și-au dat seama că credința lor era doar o credință formală, care își pierduse puterea de a se lipi strâns de Dumnezeu. Legea lui Dumnezeu care era cuprinsă în chivotul legământului era, de asemenea, un semn al prezenței lui Dumnezeu; dar ei au aruncat dispreț asupra poruncilor Sale, au desconsiderat cerințele lor și L-au întristat pe Duhul lui Dumnezeu, care era în mijlocul lor. Cât timp au ascultat de sfintele porunci, Domnul a fost cu ei și a lucrat pentru ei prin nemărginita Lui putere; dar atunci când și-au pus speranța în chivot, care pentru ei nu mai avea nicio legătură cu Domnul, și nu L-au mai onorat pe Dumnezeu prin ascultare de voința Lui descoperită, chivotul nu le putea fi de mai mare folos decât oricare altă ladă. Ei priveau chivotul așa cum își priveau neamurile idolatre zeii, ca și cum el însuși ar fi posedat elementele puterii și ale mântuirii. Ei călcau Legea pe care o conținea chivotul; chiar această adorare a lui conducea la formalism, fățărnicie și idolatrie. Păcatele i-au despărțit de Dumnezeu și El nu le putea oferi biruința până când nu se pocăiau și nu se lăsau de nelegiuirile lor.
Nu era suficient ca sanctuarul și chivotul legământului să fie în mijlocul poporului Israel. Nu era îndeajuns ca preoții să aducă jertfe, iar poporul să fie numit „copii ai lui Dumnezeu”. Domnul nu ascultă cererea acelora care cultivă răutatea în inimi. În privința aceasta stă scris: „Dacă cineva își întoarce urechea ca să n-asculte legea, chiar și rugăciunea lui este o scârbă” (Prov. 28,9).
Când oastea a ieșit la luptă, Eli, bătrân și orb, a rămas la Silo. Cu îngrijorare, aștepta sfârșitul luptei, „căci inima îi era neliniștită pentru chivotul lui Dumnezeu”. Stând la intrarea cortului întâlnirii, el se afla în fiecare zi pe drumul oștirii, așteptând îngrijorat sosirea unui sol de pe câmpul de luptă.
În cele din urmă, veni în grabă un beniamit, urcând pe înălțime, spre cetate, „cu hainele sfâșiate și cu capul acoperit cu țărână”. Trecând grăbit pe lângă bătrân, fără a ține seama de el, năvăli în cetate spunând mulțimii nerăbdătoare vestea despre înfrângere și despre pierderea suferită.
Strigătele de durere, plânsul și vaietele au ajuns până la bătrânul care aștepta în fața cortului legământului. Solul a fost adus înaintea lui. Și bărbatul i-a povestit lui Eli: „Israel a fugit dinaintea filistenilor și poporul a suferit o mare înfrângere; și chiar cei doi fii ai tăi, Hofni și Fineas, au murit.” Oricât de îngrozitoare ar fi fost lucrurile acestea, Eli le putea îndura căci se aștepta la ele. Dar când cel ce aducea vestea spuse mai departe: „Și chivotul Domnului a fost luat”, pe fața lui se zugrăvi o expresie de groază ce nu poate fi descrisă. Gândul că păcatele lui L-au dezonorat atât de mult pe Dumnezeu și L-au determinat să-Și retragă prezența din Israel era mai mult decât putea suporta; puterile l-au părăsit și el a căzut pe spate, lângă poartă, „și-a rupt ceafa și a murit”.
Soția lui Fineas, spre deosebire de soțul ei, care era un ticălos, era o femeie care se temea de Dumnezeu. Moartea socrului și a soțului ei și, mai presus de toate, vestea luării chivotului legământului i-au pricinuit moartea. Ea și-a dat seama că și ultima speranță pentru Israel fusese pierdută și i-a dat copilului pe care-l născuse în acea oră nefericită numele I-Cabod. I-Cabod înseamnă „Nu mai e slavă”. Odată cu ultima suflare, șopti încă o dată: „S-a dus slava din Israel, căci chivotul lui Dumnezeu este luat.”
Dar Domnul nu Își părăsise cu desăvârșire poporul și nici nu a îngăduit mult timp superioritatea vrăjmașului. El Se folosise de filisteni ca de un instrument de pedepsire a lui Israel și S-a folosit de chivotul legământului pentru a-i pedepsi pe filisteni. În trecut, prezența lui Dumnezeu însoțise chivotul pentru a-l conduce pe poporul Său credincios la mărire și putere. Puterea aceasta nevăzută încă îl mai însoțea, pentru a aduce groază și nimicire în rândul călcătorilor sfintei Sale Legi. Domnul Se folosește adesea de cei mai înverșunați vrăjmași ai Săi pentru a mustra necredincioșia poporului Său. S-ar putea ca cei nelegiuiți să triumfe pentru o vreme, văzând că Israel suferă mustrarea; dar va veni timpul când vor trebui să stea și ei în fața condamnării unui Dumnezeu sfânt, care urăște păcatul. Pretutindeni unde domnește nelegiuirea, judecățile divine vin repede și fără putință de scăpare.
Filistenii duseseră chivotul legământului în triumf la Asdod, una dintre cele cinci cetăți-capitală ale lor, și-l așezaseră în templul zeului lor, Dagon. Ei își închipuiau că puterea care până atunci însoțise chivotul legământului le aparținea și că aceasta, unită cu puterea lui Dagon, îi va face invincibili. Dar, când au intrat în templu a doua zi, o scenă care i-a umplut de groază li s-a înfățișat privirilor. Dagon căzuse cu fața la pământ înaintea chivotului legământului lui Iehova. Plini de respect, preoții lui Dagon au ridicat chipul idolului și l-au așezat la locul lui. Dar, în dimineața următoare, l-au găsit mutilat în chip ciudat, zăcând din nou la pământ înaintea chivotului legământului. Trunchiul idolului semăna cu o făptură omenească, în timp ce partea de jos aducea la înfățișare cu un pește. De data aceasta, toate părțile care semănau a om erau făcute țăndări și numai partea ca de pește mai rămăsese. Preoții și poporul s-au umplut de groază; ei considerau această întâmplare plină de mister ca fiind o prevestire rea, care însemna nimicirea lor și a zeilor lor în fața Dumnezeului lui Israel. În cele din urmă, au scos chivotul legământului din templu și l-au așezat într-o clădire deosebită.
Apoi, locuitorii cetății Asdod au fost loviți cu o boală supărătoare și primejdioasă. Întrucât își mai aminteau de plăgile cu care îi lovise Dumnezeul lui Israel pe egipteni, au considerat că boala lor era rezultatul prezenței chivotului legământului între ei. De aceea s-a hotărât să fie mutat chivotul la Gat. Dar molima a mers în urma lui și locuitorii cetății aceleia l-au trimis mai departe, la Ecron. Aici a fost primit cu groază de oamenii care strigau: „Au adus la noi chivotul Dumnezeului lui Israel ca să ne omoare, pe noi și poporul nostru.” Asemeni celor din Asdod și din Gat, au alergat la zeii lor, căutând salvare; dar lucrarea nimicitoare a mers mai departe, așa că „țipetele cetății se înălțau până la cer”. Întrucât s-au temut să lase chivotul legământului în continuare între locuințele oamenilor, poporul l-a așezat în câmpul liber. A venit atunci plaga șoarecilor care au pustiit țara și au nimicit produsele pământului, atât în magazii, cât și pe câmp. Națiunea era acum amenințată cu nimicirea totală – fie prin foamete, fie prin boală.
Șapte luni a rămas chivotul legământului la filisteni și, în tot acest timp, israeliții n-au făcut nimic pentru a-l recâștiga. Dar, după acest timp, filistenii erau tot atât de dornici să scape de el, pe cât de mult doriseră să-l aibă în stăpânire. În loc să fie un izvor de putere pentru ei, ajunsese să fie o povară grea și un mare blestem. Cu toate acestea, nu știau ce să facă, deoarece, oriunde era dus, judecățile lui Dumnezeu veneau după el. Poporul s-a adresat mai-marilor lui, preoților și ghicitorilor, întrebându-i stăruitor: „Ce să facem cu chivotul Domnului? Arătați-ne cum trebuie să-l trimitem înapoi la locul lui.” Li s-a dat sfatul să-l înapoieze adăugând și un dar foarte scump, ca jertfă pentru vină. „Atunci”, au zis preoții, „vă veți vindeca și veți ști pentru ce nu s-a îndepărtat mâna Lui de peste voi.”
Pentru a opri o plagă oarecare sau pentru a o înlătura, între păgâni era obiceiul vechi de a face din aur, argint sau alt material un chip al cauzei nenorocirii, al obiectului sau al părții din corp care era atinsă. Acest chip era apoi atârnat de un stâlp sau undeva într-un loc de unde se putea vedea ușor, cu credința că acest chip este o apărare sigură împotriva acelui rău pe care-l reprezenta. Și astăzi mai persistă un astfel de obicei printre popoarele păgâne. Când cineva care suferă de vreo boală se duce la templul zeilor săi pentru a obține vindecare, duce cu sine și o reprezentare a părții suferinde, ca dar zeului.
După superstițiile care domneau, domnitorii filistenilor au sfătuit poporul să facă niște chipuri ale plăgilor cu care au fost loviți. „Cinci umflături de aur și cinci șoareci de aur, după numărul domnitorilor filistenilor, căci aceeași urgie a fost peste voi toți și peste domnitorii voștri.”
Acești bărbați înțelepți au recunoscut o putere tainică ce însoțea chivotul legământului – o putere pe care mintea lor era incapabilă să o pătrundă. Cu toate acestea, nu au sfătuit poporul să se depărteze de idolatrie, servind Domnului. Ei continuau să-L urască pe Dumnezeul lui Israel, cu toate că, prin judecățile Sale copleșitoare, au fost constrânși să-I recunoască autoritatea. Se poate întâmpla și astăzi la fel: păcătoșii să fie convinși, prin judecățile lui Dumnezeu, că e zadarnic să se lupte împotriva Lui. Ei pot fi determinați să se supună puterii Sale, în timp ce în inima lor se răzvrătesc împotriva stăpânirii Sale. O astfel de supunere nu îl poate salva pe păcătos. Inima trebuie să se predea lui Dumnezeu, trebuie să fie supusă de harul divin, mai înainte ca pocăința omului să poată fi primită.
Cât de mare este îndelunga răbdare a lui Dumnezeu față de păcătoși! Filistenii idolatri și israeliții decăzuți gustaseră la fel din darurile îndurărilor Sale. Miile de dovezi ale harului Său au căzut în liniște pe cărarea oamenilor nerecunoscători și răzvrătiți. Fiecare binecuvântare le vorbea despre Dătător, dar ei rămâneau reci față de iubirea Lui. Îndelunga răbdare a lui Dumnezeu a fost foarte mare față de fiii oamenilor; dar atunci când, în mod recalcitrant, au stăruit în nepocăința lor, El Și-a retras mâna Sa ocrotitoare. Ei au refuzat să asculte de glasul lui Dumnezeu în lucrările creației Sale, de avertizările, de sfaturile și mustrările Cuvântului Său și astfel El a fost nevoit să le vorbească prin judecățile Sale.
S-au găsit printre filisteni unii care erau gata să se împotrivească înapoierii chivotului legământului în țara lui. O așa recunoaștere a puterii Dumnezeului lui Israel cu siguranță că era umilitoare pentru mândria Filistiei. Dar „preoții și ghicitorii” au îndemnat poporul să nu imite încăpățânarea faraonului și a egiptenilor și, în felul acesta, să-și atragă nenorociri și mai mari. S-a propus un plan care, fiind primit de toți, a fost aplicat îndată. Chivotul legământului și darul de aur au fost așezate într-un car nou, mijloc prin care se înlătura orice întinare; la car au fost înjugate două vaci care nu mai trăseseră la jug. Vițeii lor au fost închiși acasă, iar vacile, lăsate libere să meargă încotro vor vrea. Dacă astfel chivotul legământului avea să meargă spre Bet-Șemeș, cea mai apropiată cetate a leviților, filistenii erau gata să admită lucrul acesta ca o dovadă că Dumnezeul lui Israel le făcuse acest mare rău; „dacă nu”, ziceau ei, „vom ști că nu mâna Lui ne-a lovit, ci lucrul acesta a venit peste noi din întâmplare”.
Când li s-a dat drumul, vacile s-au îndepărtat de vițeii lor și, mugind, au mers drept spre Bet-Șemeș. Fără a fi conduse de un om, vitele răbdătoare au mers pe drumul lor. Prezența divină însoțea chivotul legământului și vacile au mers drept înainte pe drum, până la locul hotărât.
Era timpul seceratului grânelor și locuitorii din Bet-Șemeș secerau în vale. „Au ridicat ochii, au zărit chivotul și s-au bucurat când l-au văzut. Carul a ajuns în câmpul lui Iosua din Bet-Șemeș și s-a oprit acolo. Acolo era o piatră mare. Au despicat lemnele carului, și vacile le-au adus ca ardere-de-tot Domnului.” Domnitorii filistenilor care au urmărit chivotul legământului până la hotarul Bet-Șemeș și au văzut că a ajuns cu bine s-au întors acum la Ecron. Plaga încetase și erau convinși că nenorocirea lor fusese o judecată trimisă de Dumnezeul lui Israel.
Oamenii din Bet-Șemeș au răspândit grabnic vestea sosirii chivotului legământului și oamenii din toate locurile învecinate au început să vină să salute întoarcerea lui. Chivotul legământului fusese așezat pe piatra care servise mai întâi drept altar și în fața lui I-au fost aduse Domnului și alte jertfe. Dacă închinătorii și-ar fi recunoscut păcatele și s-ar fi pocăit, binecuvântarea Domnului ar fi venit asupra lor. Dar ei n-au ascultat cu credincioșie de Legea Sa și, chiar dacă se bucurau de înapoierea chivotului ca de un prevestitor de bine, nu-și dădeau seama de sfințenia lui. În loc să-i pregătească un loc corespunzător, l-au lăsat afară, pe câmp. Continuând să privească cu uimire arca sfântă și vorbind despre felul minunat cum fusese adusă înapoi, au început să-și dea cu părerea cam în ce ar consta puterea ei deosebită. Copleșiți de curiozitate, în cele din urmă, au ridicat capacul și au îndrăznit să privească înăuntru.
Tot Israelul fusese învățat să privească la chivotul legii cu sfială și respect sfânt. Când primeau ordinul de a-l purta dintr-un loc în altul, nici măcar leviții nu aveau voie să-l privească. O singură dată pe an îi era îngăduit marelui preot să privească chivotul legământului lui Dumnezeu. Nici măcar păgânii preoți filisteni nu au îndrăznit să-i ridice capacul. Îngeri cerești nevăzuți l-au însoțit în toate peregrinările lui. Cutezanța lipsită de respect a locuitorilor din Bet-Șemeș a fost pedepsită imediat. Mulți au fost loviți îndată de moarte.
Cei ce au continuat să trăiască n-au ajuns, ca urmare a acestei judecăți, să-și regrete păcatul, ci doar să privească chivotul legământului cu o frică superstițioasă. Nerăbdători să scape de el, și totuși lipsiți de curajul de a-l mișca din loc, oamenii din Bet-Șemeș au trimis o solie locuitorilor din Chiriat-Iearim să vină să-l ia. Cu multă bucurie au salutat locuitorii acestei cetăți sosirea chivotului sfânt. Ei știau că, pentru cei sinceri și credincioși, el era garanția harului divin. Cu bucurie și solemnitate, l-au adus în cetatea lor și l-au așezat în casa lui Abinadab, un levit. Acesta a hotărât ca fiul său, Eleazar, să aibă grijă de el și acolo a rămas timp de mai mulți ani.
În decursul anilor, de când Domnul Se descoperise prima dată fiului Anei, chemarea lui Samuel la slujba de profet fusese recunoscută de întregul popor. Prin faptul că a transmis cu credincioșie avertizarea divină față de casa lui Eli, oricât de dureroasă și de împovărătoare a fost datoria aceasta, Samuel a dat dovadă de credincioșie ca sol al lui Iehova. „Domnul era cu el și n-a lăsat să cadă la pământ niciunul din cuvintele Sale. Tot Israelul, de la Dan până la Beer-Șeba, a cunoscut că Domnul pusese pe Samuel proroc al Domnului.”
Israeliții, ca națiune, au continuat să rămână într-o stare de necredință și idolatrie și, ca pedeapsă pentru aceasta, au rămas supuși filistenilor. În acest timp, Samuel a cercetat cetățile și satele din toată țara și a căutat să îndrepte inima oamenilor către Dumnezeul părinților lor, iar străduințele lui n-au rămas zadarnice. După ce a suferit douăzeci de ani apăsarea din partea vrăjmașilor, „toată casa lui Israel a plâns după Domnul.” Samuel i-a sfătuit: „Dacă din toată inima voastră vă întoarceți la Domnul, scoateți din mijlocul vostru dumnezeii străini și astarteele, îndreptați-vă inima spre Domnul și slujiți-I numai Lui”. De aici descoperim că evlavia practică, religia inimii, era propovăduită și în timpul lui Samuel, cum a fost propovăduită și de Domnul Hristos la venirea Lui pe pământ. Fără harul Domnului Hristos, formele exterioare ale religiei erau fără valoare pentru Israelul din vechime. La fel de lipsite de valoare sunt și pentru Israelul de astăzi.
Și astăzi este nevoie de o redeșteptare a adevăratei religii a inimii, cum a avut loc pe vremuri la israeliți. Pocăința este primul pas pe care trebuie să-l facă aceia care vor să se întoarcă la Dumnezeu. Nimeni nu poate face lucrul acesta în locul altuia. Fiecare dintre noi trebuie să-și umilească sufletul înaintea lui Dumnezeu și să scoată afară idolii. Dacă am făcut tot ce ne stă în putință, Domnul ne va descoperi mântuirea Lui.
Sub conducerea conducătorilor de seminții, s-a ținut o mare adunare la Mițpa, o adunare sfântă. Cu adâncă umilință, poporul și-a recunoscut păcatele; iar ca dovadă a hotărârii de a asculta de sfaturile date, l-a învestit pe Samuel cu autoritate de judecător.
Filistenii au considerat că adunarea aceasta ar fi un plan de război și au pornit la drum cu o mare oștire, pentru a-i împrăștia pe israeliți înainte de a-și fi desăvârșit planurile. Vestea apropierii lor a cauzat o mare teamă între israeliți. Poporul l-a rugat pe Samuel: „Nu înceta să strigi pentru noi către Domnul, Dumnezeul nostru, ca să ne scape din mâna filistenilor.”
În timp ce Samuel era ocupat cu aducerea unui miel ca ardere-de-tot, filistenii au început lupta. Atunci Cel Atotputernic, care coborâse pe Sinai în mijlocul focului, al fumului și al tunetului, care despărțise Marea Roșie și făcuse un drum prin mijlocul Iordanului pentru Israel, Și-a manifestat din nou puterea. O furtună îngrozitoare s-a abătut asupra oștirii care înainta și pământul a fost presărat cu cadavrele puternicilor războinici.
Tremurând de teamă, dar încrezători, israeliții au stat acolo în tăcere și plini de respect. Văzând înfrângerea vrăjmașilor lor, au știut că Dumnezeu primise pocăința lor. Cu toate că nu erau pregătiți de luptă, au luat armele filistenilor înfrânți și au urmărit oastea fugară până sub Bet-Car. Această biruință măreață a fost câștigată pe aceeași câmpie unde, cu douăzeci de ani mai înainte, israeliții fuseseră înfrânți de filisteni și unde preoții fuseseră omorâți și chivotul lui Dumnezeu luat. Atât pentru națiuni, cât și pentru indivizi ca atare, calea ascultării de Dumnezeu este calea siguranței și a fericirii, în timp ce calea abaterii conduce numai la nefericire și la înfrângere. Filistenii au fost atât de categoric înfrânți, încât au predat cetățile pe care le luaseră de la israeliți și mulți ani s-au abținut de la orice acțiune ostilă. Și alte națiuni au urmat pilda aceasta și israeliții s-au bucurat de pace cât timp Samuel a fost în slujbă.
Pentru a imortaliza această întâmplare, Samuel a așezat o mare piatră de amintire la Mițpa și Sen. A numit-o Eben-Ezer, „piatră de ajutor”, și a zis poporului: „Până aici Domnul ne-a ajutat.”