Domnul Însuși conducea educația lui Israel. Grija Lui nu se limita doar la nevoile lor religioase; tot ce interesa buna lor stare corporală și intelectuală era cuprins în prevederile Sale divine și intra în sfera Legii divine.
Dumnezeu le poruncise evreilor să-i învețe pe copiii lor toate cerințele Sale și să le vorbească despre modul în care S-a purtat cu părinții lor. Aceasta era una dintre responsabilitățile speciale ale tuturor părinților – o responsabilitate pe care nimeni altcineva nu putea s-o îndeplinească. Această lucrare de învățare trebuia făcută de inima plină de iubire a mamei și a tatălui, și nu de persoane străine sau din afara familiei. Gândurile cu privire la Dumnezeu trebuiau să fie legate de întâmplările vieții de toate zilele. Marile fapte ale lui Dumnezeu cu prilejul eliberării poporului Său și făgăduințele despre un Mântuitor care urma să vină trebuiau să fie deseori repetate în cercul familiei, iar folosirea de ilustrații și simboluri ajuta ca învățăturile date să se fixeze și mai puternic în minte. Marile adevăruri ale providenței lui Dumnezeu și ale vieții viitoare erau întipărite în inima celor tineri. Ei erau deprinși să-L vadă pe Dumnezeu atât în lucrările naturii, cât și în cuvintele revelației. Stelele cerului, copacii și florile câmpului, munții cei înalți, murmurul pâraielor – totul vorbea despre Creator. Slujba solemnă a jertfei și a închinării la templu, precum și rostirile profeților erau revelații ale lui Dumnezeu.
Așa a fost educat Moise în coliba umilă a părinților săi din Gosen; așa l-a educat credincioasa Ana pe Samuel; așa a fost educat David în casa părinților săi, din ținutul deluros al Betleemului, și Daniel, înainte de a fi despărțit prin robie de țara părinților săi. La fel a fost tinerețea Domnului Hristos în Nazaret, aceeași a fost și educația primită de Timotei de la bunica sa, Lois, și mama sa, Eunice (2 Tim. 1,5; 3,15), prin care băiatul a aflat adevărurile Sfintelor Scripturi.
O nouă măsură pentru educația tineretului s-a luat prin înființarea școlilor profeților. Când un tânăr dorea să cerceteze mai adânc adevărurile Cuvântului lui Dumnezeu și să caute înțelepciunea care vine de sus, pentru ca să devină învățător în Israel, îi stăteau la dispoziție aceste școli. Școlile profeților au fost înființate de Samuel pentru a se pune stavilă decăderii larg răspândite și pentru a se purta de grijă binelui moral și intelectual al tineretului, pentru a se promova prosperitatea viitoare a națiunii, dând poporului oameni capabili să lucreze în temere de Dumnezeu, ca sfetnici și conducători. Pentru îndeplinirea acestui plan, Samuel a adunat grupe de tineri evlavioși, pricepuți și doritori de învățătură. Aceștia au fost numiți „fiii profeților”. Venind în legătură cu Dumnezeu și studiind cuvântul și operele Lui, la darurile lor naturale se adăuga înțelepciunea oferită de sus. Profesorii erau bărbați care nu numai că erau buni cunoscători ai adevărului divin, dar aveau și bucuria unei comuniuni personale cu Dumnezeu și primiseră înzestrarea specială a Duhului Său celui Sfânt. Datorită cunoștințelor și evlaviei lor, ei se bucurau de o deosebită stimă și încredere din partea poporului.
În zilele lui Samuel, erau două școli de felul acesta, una la Rama, unde locuia profetul, și cealaltă la Chiriat-Iearim, unde se afla pe atunci chivotul legământului. Mai târziu, s-au înființat și alte școli.
Elevii acestor școli se întrețineau singuri, prin munca lor, lucrând pământul sau practicând o meserie oarecare. În Israel, lucrul acesta nu era considerat ca ceva ciudat sau dezonorant, dimpotrivă, se considera o crimă să-i lași pe copii să crească fără să învețe o îndeletnicire folositoare. Din poruncă divină, fiecare copil trebuia să învețe o meserie, chiar dacă ar fi fost crescut pentru serviciul divin. Mulți dintre profesorii de religie se întrețineau prin munca mâinilor lor. Chiar și în zilele apostolilor, Pavel și Acuila nu au fost mai puțin onorați pentru că își câștigau cele necesare vieții prin meseria lor – făceau corturi.
Principalele obiecte de studiu în aceste școli erau: Legea lui Dumnezeu cu instrucțiunile date prin Moise, istoria sacră, muzica și poezia sacră. Modul de predare a învățăturii era cu totul deosebit de acela din școlile teologice contemporane, pe care mulți studenți le absolvesc cu mult mai puține cunoștințe despre Dumnezeu și adevărurile Lui, decât au avut când au intrat în școală. În acele școli din vechime, finalitatea studiilor se dorea a fi cunoașterea voinței lui Dumnezeu și datoria omului față de El. În rapoartele istoriei se vedeau urmele pașilor lui Iehova. Se explicau marile adevăruri care erau înfățișate prin simboluri, iar credința își însușea subiectul central al întregului sistem – Mielul lui Dumnezeu care trebuia să ridice păcatele lumii.
Se cultiva spiritul meditației religioase. Elevilor li se vorbea nu doar despre necesitatea rugăciunii, ci și despre felul în care trebuiau să se roage, despre cum să se apropie de Creatorul lor, cum să-și exercite credința în El și cum să înțeleagă și să asculte de învățăturile Duhului Său Sfânt. Mintea sfințită scotea din comoara lui Dumnezeu lucruri vechi și noi, iar Duhul lui Dumnezeu Se manifesta în profeții și cântări sfinte.
Muzica a fost dată pentru a îndeplini un scop sfânt, acela de a înălța gândurile către cele curate, sfinte și înălțătoare și de a trezi în suflet adorarea și recunoștința față de Dumnezeu. Ce deosebire între deprinderile vechi și felul în care este prea adesea folosită muzica în zilele noastre! Cât de mulți sunt aceia care folosesc acest dar pentru a se înălța pe ei înșiși, în loc să-l folosească pentru a-L proslăvi pe Dumnezeu! Iubirea pentru muzică îi determină pe cei nechibzuiți să se unească cu cei lumești, participând la petreceri, unde Dumnezeu le interzice copiilor Săi să meargă. Așa se face că ceea ce este o mare binecuvântare atunci când e bine folosită devine unul dintre mijloacele cu cel mai mare succes prin care Satana abate gândurile de la datorie și de la cercetarea celor veșnice.
Muzica formează o parte din serviciul de proslăvire a lui Dumnezeu în curțile cerești și noi ar trebui să ne străduim să ne apropiem cât mai mult cu putință, în inimile noastre, de armonia corurilor cerești. O bună formare a vocii este o parte însemnată a educației și nu trebuie neglijată. Cântarea, ca parte a serviciului divin, este în aceeași măsură un act de închinare, ca și rugăciunea. Inima trebuie să simtă spiritul cântării, pentru a-i da intonația cuvenită.
Cât de mare este deosebirea dintre școlile în care au predat profeții lui Dumnezeu și instituțiile școlare din zilele noastre! Cât de puține școli se găsesc azi care să nu fie călăuzite de principiile și obiceiurile lumii! Predomină o lipsă deplorabilă de îngrădiri și metode eficiente. Astăzi, necunoașterea Cuvântului lui Dumnezeu de care dă dovadă așa-zisa lume creștină este alarmantă. Flecăria ușuratică și sentimentalismul sunt considerate morală și religie. Dreptatea și îndurarea lui Dumnezeu, frumusețea sfințeniei și răsplătirea sigură a onestității, caracterul dizgrațios al păcatului și conștiența urmărilor lui sigure și înspăimântătoare nu sunt întipărite în cei tineri. Prieteniile rele îi deprind pe tineri cu fapte rele, risipă și desfrâu.
Nu sunt oare unele lecții pe care dascălii din zilele noastre le-ar putea lua cu folos de la școlile din vechime ale evreilor? Acela care l-a creat pe om poartă de grijă pentru dezvoltarea lui fizică, spirituală și emoțională. De aceea, adevăratul succes în ce privește educația depinde de credincioșia cu care oamenii aduc la îndeplinire planul Creatorului.
Adevăratul scop al educației este acela de a reface în om chipul lui Dumnezeu. La început, Dumnezeu l-a creat pe om după chipul Său. L-a înzestrat cu însușiri nobile. Inteligența lui era echilibrată și toate puterile ființei lui erau armonioase. Dar căderea în păcat și influența lui au pervertit toate aceste daruri. Păcatul a pătat chipul lui Dumnezeu din om și aproape l-a șters. Pentru a reface chipul acesta s-a alcătuit Planul de Mântuire, iar omului i s-a dat un timp de har. A-l readuce la desăvârșirea inițială în care fusese creat – acesta este scopul cel mare al vieții, scop care stă la temelia oricărui alt scop. Datoria părinților și a învățătorilor este să conlucreze cu planul divin în educarea copiilor lor; făcând aceasta, ei devin „împreună lucrători cu Dumnezeu” (1 Cor. 3,9).
Toate însușirile trupului, ale sufletului și ale spiritului i-au fost date omului pentru a se folosi de ele în așa fel încât să ajungă la cea mai înaltă treaptă posibilă a desăvârșirii. Dar educația aceasta nu poate fi nici egoistă, nici unilaterală, deoarece caracterul lui Dumnezeu – al cărui chip trebuie să ni-l însușim – este bunătate și iubire. Orice dar și orice însușire cu care ne-a dăruit Creatorul trebuie să fie folosite pentru slava Lui și pentru înnobilarea semenilor noștri. În aceasta vom găsi ocupația cea mai curată, cea mai nobilă și cea mai fericită.
Dacă s-ar acorda acestui principiu atenția pe care o cere, s-ar produce o schimbare temeinică în unele dintre metodele obișnuite ale educației. În loc să se apeleze la mândrie și la ambiție și să se trezească un spirit de rivalitate, profesorii ar trebui să se ostenească să trezească iubirea pentru bine, adevăr și frumos – să trezească dorul după desăvârșire. Elevul s-ar strădui atunci să dezvolte în sine darurile lui Dumnezeu nu pentru a-i întrece pe alții, ci pentru a realiza planurile Creatorului și pentru a ajunge asemenea Lui; în loc să fie călăuzit către modele pământești sau să fie îndemnat la lucru din dorința de înălțare, care în sine nu aduce decât pipernicire și înjosire, gândurile i-ar fi îndreptate către Creator, pentru a-L cunoaște și pentru a deveni asemenea Lui.
„Începutul înțelepciunii este frica de Domnul; și știința sfinților este priceperea” (Prov. 9,10). Marea lucrare a vieții este formarea caracterului, iar cunoașterea de Dumnezeu este temelia oricărei educații adevărate. Ținta lucrării profesorului să fie aceea de a transmite această cunoștință și de a aduce caracterul în armonie cu ea. Legea lui Dumnezeu este o oglindire a caracterului Său. De aceea psalmistul zice: „Toate poruncile Tale sunt drepte. Prin poruncile Tale mă fac mai priceput” (Ps. 119,172.104). Dumnezeu ni S-a descoperit și ni Se descoperă în Cuvântul Său și în lucrările creației Sale. Prin Cartea inspirată de Duhul Sfânt și prin cartea naturii, trebuie să ajungem să-L cunoaștem pe Domnul.
Este o lege a spiritului nostru ca, treptat, să se adapteze la subiectele cu care este format să se ocupe. Dacă se ocupă numai cu lucruri obișnuite, atunci se va pipernici și va slăbi. Dacă nu e deprins să se ocupe cu probleme mai grele, cu timpul, va pierde puterea de a crește. Biblia este inegalabilă ca forță educativă. În Cuvântul lui Dumnezeu, spiritul găsește material pentru cea mai profundă cugetare și pentru cele mai nobile năzuințe. Biblia este istoria cea mai bogată în învățături pe care o au oamenii. Ea a venit direct din Izvorul adevărurilor veșnice și o mână dumnezeiască a păstrat curăția ei în decursul tuturor veacurilor. Ea proiectează lumină asupra trecutului îndepărtat, unde în zadar caută cercetările omenești să pătrundă. În Cuvântul lui Dumnezeu, zărim puterea care a pus temeliile pământului și a întins cerurile. Numai aici putem găsi o istorie a neamului nostru, nepătată de prejudecăți omenești sau de mândria omenească. Aici ni se raportează luptele, înfrângerile și biruințele celor mai mari bărbați pe care i-a cunoscut vreodată lumea. Aici ni se desfășoară înainte marile probleme ale datoriei și ale destinului nostru. Cortina care desparte lumea vizibilă de cea invizibilă este ridicată și privim lupta puterilor care se confruntă, puterile binelui și ale răului. De la cea dintâi pătrundere a păcatului până la biruința finală a dreptății și a adevărului, totul nu este altceva decât o dezvăluire a caracterului lui Dumnezeu. Prin cercetarea evlavioasă a adevărurilor expuse în Cuvântul Său, spiritul cercetătorului vine în contact cu Spiritul nemărginit. Un studiu de felul acesta nu numai că va înnobila și va curăți caracterul, dar nu va întârzia să crească și să sporească puterile minții.
Învățăturile Bibliei au o influență vitală asupra prosperității omului în toate aspectele vieții. Ea conține principii vitale pentru bunul mers al unei națiuni – principii de care depinde existența societății și care asigură apărarea familiei, principii fără de care niciun om nu poate obține onoarea, fericirea sau puterea de a fi folositor și nu poate spera să obțină viața veșnică. Nu există poziție socială și nici etapă a vieții omului pentru care învățăturile Bibliei să nu constituie cea mai de seamă pregătire. Cercetat și practicat, Cuvântul lui Dumnezeu va da lumii bărbați cu o inteligență mai puternică și mai activă decât ar produce acumularea tuturor cunoștințelor pe care le cuprinde filozofia omenească. S-ar forma bărbați puternici și cu un caracter bine închegat, bărbați și putere de pricepere și cu judecată sănătoasă, bărbați care ar fi spre onoarea lui Dumnezeu și spre binecuvântarea omenirii.
Toată știința adevărată nu este altceva decât o tălmăcire a celor scrise de Dumnezeu în lumea materială. Amândouă, atât cartea naturii, cât și Cuvântul scris, când sunt bine înțelese, ni-L fac cunoscut pe Dumnezeu prin faptul că ne învață ceva din legile înțelepte și binefăcătoare prin intermediul cărora lucrează El.
Elevul trebuie să fie călăuzit să-L vadă pe Dumnezeu în toate operele creației. Profesorii să ia exemplu de la Marele Învățător, care Se folosea de scene din natură, cunoscute de toți, pentru a-Și simplifica învățăturile și pentru le imprima mai adânc în inima ascultătorilor Săi. Păsărelele ciripind în tufișurile înverzite, florile din câmpie, copacii falnici, pământul roditor, grânele care răsăreau, pământul neroditor, soarele în apus luminând bolta cerului cu razele sale aurii – totul servea ca mijloc de învățătură. El făcea legătura între operele văzute ale Creatorului și cuvintele vieții, pe care le rostea în așa fel încât, ori de câte ori acestea se înfățișau ochilor ascultătorilor Săi, gândurile lor erau îndrumate către învățăturile adevărului cu care El le legase.
Sigiliul Dumnezeirii descoperit pe paginile revelației se vede pe munții care se înalță spre cer, pe câmpiile roditoare, pe întinsul și adâncul ocean. Lucrurile din natură îi vorbesc omului despre iubirea lui Dumnezeu, Creatorul său. El ne-a legat de Sine prin nenumărate semne în cer și pe pământ. Lumea aceasta nu este alcătuită doar din dureri și suferință. „Dumnezeu este iubire” stă scris pe fiecare boboc care se deschide, pe fiecare potiraș de floare, pe fiecare fir de iarbă. Cu toate că blestemul păcatului a făcut ca pământul să dea spini și mărăcini, mărăcinii poartă flori, iar spinii sunt ascunși de trandafiri. Toate lucrurile din natură mărturisesc despre grija duioasă, părintească a Dumnezeului nostru și despre dorința Lui de a-i face fericiți pe copiii Săi. Când poruncește sau oprește ceva, El nu face aceasta numai pentru a-Și dovedi autoritatea, ci în tot ce face are în vedere numai binele copiilor Săi. El nu le cere să renunțe la nimic care le-ar fi spre binele lor, dacă l-ar păstra.
Părerea care predomină în unele cercuri ale societății, că religia nu ar duce la sănătate și la fericire în viața aceasta, nu este justificată. Sfânta Scriptură spune: „Frica de Domnul duce la viață și cel ce o are petrece noaptea sătul, fără să fie cercetat de nenorocire” (Prov. 19,23). „Cine este omul care dorește viața și vrea să aibă parte de zile fericite? Ferește-ți limba de rău și buzele de cuvinte înșelătoare! Depărtează-te de rău și fă binele; caută pacea și aleargă după ea!” (Ps. 34,12-14). Cuvintele înțelepciunii „sunt viață pentru cei ce le găsesc și sănătate pentru tot trupul lor” (Prov. 4,22).
Adevărata religie îl aduce pe om în armonie cu legile fizice, spirituale și morale ale lui Dumnezeu. Ea îl deprinde cu stăpânirea de sine, cu pacea sufletească și cumpătarea. Religia înnobilează sufletul, curăță gustul și sfințește judecata. Ea face sufletul părtaș la curăția cerească. Credința în iubirea lui Dumnezeu și providența atotstăpânitoare ușurează povara grijii și a ostenelii. Ea umple inima de bucurie și de mulțumire în împrejurările cele mai însemnate, ca și în cele umile. Religia ajută direct la întărirea sănătății, la prelungirea vieții și la sporirea capacității de a ne bucura de toate binecuvântările ei. Ea deschide pentru suflet un izvor nesecat de fericire. Fie ca toți aceia care nu L-au ales pe Hristos să-și dea seama că El le oferă ceva mai bun decât caută ei. Omul aduce propriului suflet cel mai mare rău și cea mai mare lipsă atunci când gândește sau lucrează împotriva voinței lui Dumnezeu. Nu se poate găsi bucurie adevărată pe cărarea pe care a interzis-o Acela care știe ce este mai bine și care Se îngrijește de fericirea creaturilor Sale. Calea neascultării duce la mizerie și la ruină. Dar căile înțelepciunii „sunt niște căi plăcute și toate cărările ei sunt niște cărări pașnice” (Prov. 3,17).
Educația obișnuită în școlile evreilor, atât cea profană, cât și cea religioasă, ar trebui să fie însușită în detaliu. Valoarea unei asemenea educații nu este apreciată. Între corp și suflet există o strânsă legătură și, pentru a ajunge la o înaltă desăvârșire morală și spirituală, trebuie să respectăm legile care cârmuiesc corpul nostru. Pentru a obține un caracter puternic și echilibrat, trebuie să fie exercitate și dezvoltate atât puterile corporale, cât și cele spirituale. Ce studiu poate fi mai însemnat pentru tineret decât acela care se ocupă de minunatul organism pe care ni l-a încredințat Dumnezeu și de legile prin care acesta este păstrat în deplină sănătate?
Ca și în zilele vechiului Israel, fiecare tânăr să fie învățat să facă față datoriilor practice ale vieții. Fiecare să cunoască o meserie oarecare, pentru ca, în caz de nevoie, să-și poată întreține viața. Lucrul acesta este important nu numai ca un scut împotriva vicisitudinilor vieții, ci și pentru că are influență asupra dezvoltării morale, spirituale și corporale. Chiar dacă ar fi sigur că cineva nu va fi niciodată chemat să-și câștige cele necesare pentru întreținerea vieții prin truda mâinilor sale, tot ar trebui să fie învățat să lucreze. Fără muncă fizică, nimeni nu poate avea un corp sănătos; sănătatea și deprinderile pe care le oferă o muncă echilibrată nu sunt de mai mică însemnătate decât dezvoltarea unui intelect puternic și activ și a unui caracter nobil.
Fiecare elev să folosească o parte din zi pentru muncă fizică. În felul acesta, se formează deprinderea de a munci, se stimulează spiritul de încredere în propriile puteri și, în același timp, cei tineri sunt păziți de multe obiceiuri rele și înjositoare, care sunt, de cele mai multe ori, rezultatul trândăviei. Toate acestea sunt în acord cu primul scop al educației, deoarece, încurajând activitatea, hărnicia și curăția, ajungem să fim în armonie cu Creatorul.
Tinerii să fie îndrumați să înțeleagă scopul pentru care au fost creați – să-L onoreze pe Dumnezeu și să devină o binecuvântare pentru semenii lor; dacă ei ar vedea iubirea duioasă pe care Tatăl ceresc a dovedit-o față de ei, importanța educației în viața lor, demnitatea și onoarea la care sunt chemați, și anume aceea de a fi copii ai lui Dumnezeu, mii s-ar îndepărta cu dispreț și dezgust de țintele josnice și egoiste și de petrecerile ușuratice de care erau stăpâniți mai înainte. Ei ar învăța să urască răul și să fugă de el, nu numai pentru josnicia lui, ci pentru că le înjosește puterile date de Dumnezeu și pătează chipul lor făcut după chipul lui Dumnezeu.
Dumnezeu nu le cere tinerilor să aibă năzuinței mici. Trăsăturile de caracter care conduc la succes și la respect din partea celorlalți, dorința de mai bine, o voință puternică, străduința plină de râvnă, perseverența neclintită nu trebuie să fie distruse. Prin harul lui Dumnezeu, toate acestea ar trebui orientate în direcția opusă intereselor efemere și egoiste, așa cum sunt poziționate cerul și pământul. Iar educația începută în viața aceasta va fi continuată în viața viitoare. Zi după zi se vor descoperi sufletului, cu o nouă frumusețe, operele minunate ale lui Dumnezeu, dovezile înțelepciunii și ale puterii Sale în crearea și menținerea Universului, taina nesfârșită a iubirii și ale înțelepciunii Planului de Mântuire. „Lucruri pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit și la inima omului nu s-au suit, așa sunt lucrurile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Cor. 2,9). Chiar și în viața aceasta putem avea priveliști ale prezenței Sale și putem gusta din bucuria legăturii cu cerul; dar nu putem atinge plinătatea fericirii și a binecuvântărilor Sale decât în Împărăția lui Dumnezeu. Numai veșnicia poate descoperi destinul măreț pe care îl poate atinge omul refăcut după chipul lui Dumnezeu.