Saul nu trecuse cu bine încercarea credinței și dezonorase serviciul divin în grelele împrejurări de la Ghilgal. El nu mai putea să-și îndrepte greșelile, dar Domnul dorea să-i mai ofere o ocazie pentru a învăța lecția încrederii necondiționate în Cuvântul Său și a ascultării de poruncile Sale.
Când a fost mustrat de profet la Ghilgal, Saul nu vedea nimic rău în purtarea sa. Credea, mai degrabă, că fusese tratat nedrept și a căutat să-și îndreptățească purtarea, aducând scuze pentru faptele sale. De atunci, nu s-a mai întâlnit cu profetul. Samuel îl iubea pe Saul ca pe propriul copil, iar Saul, cu tot temperamentul său cutezător și impulsiv, îl venera pe profet; dar nu primea mustrarea lui Samuel și, de aceea, căuta să fugă din calea lui.
Dar Domnul l-a trimis pe solul Său la Saul cu o altă solie. Împăratul ar mai fi putut să dovedească prin ascultare credincioșia sa față de Dumnezeu și să arate că e vrednic să stea în fruntea lui Israel. Samuel a venit la împărat și i-a adus cuvântul Domnului. Pentru ca împăratul să-și dea seama de importanța ascultării de poruncă, Samuel i-a spus lămurit că vorbește din însărcinare dumnezeiască, prin aceeași autoritate care-l chemase pe Saul la domnie. Profetul zise: „Așa vorbește Domnul oștirilor: ’Mi-aduc aminte de ceea ce a făcut Amalec lui Israel, când i-a astupat drumul la ieșirea lui din Egipt. Du-te acum, bate pe Amalec și nimicește cu desăvârșire tot ce-i al lui; să nu-i cruți și să omori bărbații și femeile, copiii și pruncii, cămilele și măgarii, boii și oile.’” Amaleciții fuseseră primii care s-au împotrivit israeliților în pustie, întâmpinându-i cu război, și, din cauza acestor păcate, precum și din cauza împotrivirii lor față de Dumnezeu și a josnicei lor închinări la idoli, Domnul rostise prin Moise hotărârea de osândire. Prin inspirație dumnezeiască, se înscrisese amintirea cruzimii lor față de Israel, împreună cu porunca: „Să ștergi pomenirea lui Amalec de sub ceruri; să nu uiți lucrul acesta” (Deut. 25,19). Executarea acestei porunci fusese amânată timp de patru sute de ani; dar amaleciții nu se îndepărtaseră de păcatele lor. Domnul știa că, dacă ar fi posibil, poporul acesta nelegiuit ar șterge de pe pământ atât pe poporul Său, cât și închinarea la adevăratul Dumnezeu. Venise acum timpul să se aducă la îndeplinire sentința aceasta amânată atât de mult.
Îndelunga răbdare pe care Dumnezeu o arată față de cei răi îi face pe oameni și mai cutezători în neascultarea lor; dar pedepsirea lor nu este mai puțin hotărâtă și nici mai puțin înspăimântătoare, chiar dacă este amânată multă vreme. „Căci Domnul Se va scula ca la muntele Perațim și Se va mânia ca în valea Gabaonului, ca să-Și facă lucrarea, lucrarea Lui ciudată, ca să-Și împlinească lucrul, lucrul Lui nemaiauzit” (Is. 28,21). Pentru Dumnezeul nostru milos, lucrarea de pedepsire este ceva ciudat, nemaiauzit. „Pe viața Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască” (Ezech. 33,11). Domnul este „plin de îndurare și milostiv, încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie…, iartă fărădelegea, răzvrătirea și păcatul, dar nu socotește pe cel vinovat drept nevinovat” (Ex. 34,6.7). Chiar dacă nu are plăcere de răzbunare, El va aduce judecata asupra călcătorilor Legii Sale. El este nevoit să facă aceasta pentru a-i scăpa pe locuitorii pământului de o degenerare deplină și de o pierzare veșnică. Pentru a-i salva pe unii, trebuie să-i nimicească pe cei împietriți în păcate. „Domnul este îndelung răbdător, dar de o mare tărie; și nu lasă nepedepsit pe cel rău” (Naum 1,3). Prin faptele teribile ale dreptății, El va demonstra autoritatea Legii Sale desconsiderate. Și tocmai neplăcerea cu care este executată judecata constituie o dovadă despre grozăvia păcatului, care cere judecățile Sale, și despre asprimea pedepsei care îl așteaptă pe păcătos.
Dar, în timp ce aplica dreptatea, Dumnezeu avea în vedere și mila. Trebuia ca amaleciții să fie nimiciți, în timp ce cheniții, care locuiau în mijlocul lor, trebuiau să fie cruțați. Cu toate că oamenii aceștia nu erau cu totul străini de idolatrie, erau totuși adoratori ai lui Dumnezeu și prietenoși cu israeliții. Din seminția aceasta se trăgea cumnatul lui Moise, Hobab, care îi însoțise pe israeliți în peregrinajul lor prin pustie și care le făcuse servicii prețioase prin cunoașterea ținutului.
De la înfrângerea filistenilor la Micmaș, Saul a făcut război cu moabiții, amoniții, edomiții, amaleciții și filistenii și, pretutindeni unde se îndrepta, brațul lui câștiga noi biruințe. Îndată ce a primit însărcinarea cu privire la amaleciți, a declarat război. La autoritatea sa se adăuga și aceea a profetului; fiind chemați la război, oamenii lui Israel s-au adunat sub steagurile sale. Expediția aceasta războinică nu trebuia să fie făcută pentru îmbogățire; israeliții nu trebuiau să-și însușească nici onoarea biruinței, nici prada. Ei trebuiau să intre în război numai ca un act de ascultare față de Dumnezeu, cu scopul de a le aplica amaleciților pedeapsa Lui. Dumnezeu dorea ca toate națiunile să vadă soarta acestui popor care se împotrivise domniei Lui și, totodată, să vadă că sunt nimiciți chiar de poporul acela pe care-l disprețuiseră.
„Saul a bătut pe Amalec, de la Havila până la Șur, care este în fața Egiptului. A prins viu pe Agag, împăratul lui Amalec, și a nimicit cu desăvârșire tot poporul, trecându-l prin ascuțișul sabiei. Dar Saul și poporul au cruțat pe Agag, și oile cele mai bune, boii cei mai buni, vitele grase, mieii grași și tot ce era mai bun; n-a vrut să le nimicească cu desăvârșire și au nimicit numai tot ce era prost și nebăgat în seamă.”
Biruința aceasta asupra amaleciților a fost cea mai strălucită din câte câștigase Saul și a slujit ca să-i stârnească mândria inimii – aceasta era cea mai mare primejdie a lui. Porunca divină, care îl osândea pe vrăjmaș la nimicire deplină, a fost îndeplinită numai în parte. Dornic să slăvească întoarcerea sa biruitoare cu prezența unui prizonier împărătesc, Saul se încumetă să urmeze exemplul neamurilor înconjurătoare și deci îl cruță pe Agag, crudul și războinicul împărat al amaleciților. Poporul a păstrat cei mai buni boi, cele mai bune oi și animalele de povară și și-a scuzat păcatul, zicând că păstrase vitele pentru a le aduce ca jertfă Domnului. Intenția era totuși aceea de a folosi aceste animale luate ca pradă doar ca să le înlocuiască pe ale lor.
Saul fusese pus acum la proba finală. Îngâmfata lui nesocotire a voinței lui Dumnezeu, prin care era hotărât să domnească independent, dovedea că nu i se putea încredința puterea împărătească; el nu putea fi un locțiitor al Domnului. În timp ce Saul și oastea lui se întorceau plini de bucuria biruinței, acasă la Samuel, profetul, domnea cea mai mare îngrijorare. El primise de la Domnul o solie care condamna purtarea regelui: „Îmi pare rău că am pus pe Saul împărat, căci se abate de la Mine și nu păzește cuvintele Mele.” Profetul a fost adânc îndurerat de purtarea împăratului răzvrătit și a plâns și s-a rugat toată noaptea, nădăjduind că va fi retrasă sentința îngrozitoare.
Părerea de rău a lui Dumnezeu nu este ca a omului. „Cel ce este tăria lui Israel nu minte și nu Se căiește, căci nu este un om, ca să-I pară rău” (1 Sam. 15,29). Părerea de rău a omului cuprinde în sine o schimbare a părerilor, părerea de rău a lui Dumnezeu, dimpotrivă, cuprinde o schimbare de stări și împrejurări. Omul poate să-și schimbe raporturile sale cu Dumnezeu prin faptul că împlinește condițiile prin care ajunge sub harul lui Dumnezeu sau poate ca, prin umblarea sa, să se situeze în afara condițiilor acestui har; dar Domnul „este același ieri și azi și în veci” (Evr. 13,8). Neascultarea lui Saul a schimbat raporturile sale cu Dumnezeu, dar condițiile de a fi primit de Dumnezeu au rămas aceleași; cerințele lui Dumnezeu nu s-au schimbat, căci la El „nu este nici schimbare, nici umbră de mutare” (Iac. 1,17).
Cu inima rănită, profetul se ridică a doua zi ca să-l întâmpine pe împăratul pornit pe căi greșite. Samuel nădăjduia că Saul, după o matură chibzuință, va ajunge să-și recunoască păcatul și că, prin căință și umilință, va intra din nou în harul lui Dumnezeu. Dar, după ce s-a făcut primul pas pe calea neascultării, drumul devine ușor. Ajuns prin neascultare într-o stare de decădere, Saul a venit înaintea lui Samuel cu o minciună pe buze. El exclamă: „Fii binecuvântat de Domnul! Am păzit cuvântul Domnului.”
Sunetele care izbiră auzul profetului mustrau susținerea minci-noasă a împăratului neascultător. La întrebarea directă: „Ce înseamnă behăitul acesta de oi care ajunge la urechile mele și mugetul acesta de boi pe care-l aud?”, Saul răspunse: „Le-am adus de la amaleciți, pentru că poporul a cruțat oile cele mai bune și boii cei mai buni, ca să-i jertfească Domnului, Dumnezeului tău; iar pe celelalte le-am nimicit cu desăvârșire.” Poporul ascultase de directivele lui Saul; dar, pentru a se apăra, el era gata să arunce asupra lor păcatul neascultării sale.
Solia privitoare la lepădarea lui Saul provoca o durere de negrăit inimii lui Samuel. Solia trebuia să fie rostită în fața întregii oștiri a lui Israel, când ea era plină de mândrie și de triumfala victorie pe care o atribuia geniului militar al împăratului, deoarece Saul nu unise succesul lui Israel în această bătălie cu Dumnezeu; dar, când a văzut dovada răzvrătirii lui Saul, profetul a fost umplut de indignare, pentru că acela care fusese atât de mult favorizat de Dumnezeu ajunsese să calce porunca Cerului și să-l ducă pe Israel la păcat. Samuel nu s-a lăsat înșelat de cuvântarea împăratului.
În durere amestecată cu indignare, el a spus: „Stai și-ți voi spune ce mi-a zis Domnul astă-noapte…: ’Când erai mic în ochii tăi, n-ai ajuns tu căpetenia semințiilor lui Israel și nu te-a uns Domnul ca să fii împărat peste Israel?’” El i-a repetat porunca Domnului cu privire la Amalec și a întrebat care era cauza neascultării împăratului.
Saul stăruia cu încăpățânare în îndreptățirea de sine: „Am ascultat glasul Domnului și m-am dus în calea pe care mă trimitea Domnul. Am adus pe Agag, împăratul lui Amelec, și am nimicit cu desăvârșire pe amaleciți; dar poporul a luat din pradă oi și boi, ca pârgă din ceea ce trebuia nimicit cu desăvârșire, ca să le jertfească Domnului, Dumnezeului tău, la Ghilgal.”
Prin cuvinte serioase și solemne, profetul a nimicit adăpostul minciunii și a rostit sentința fără drept de apel: „Îi plac Domnului mai mult arderile-de-tot și jertfele decât ascultarea de glasul Domnului? Ascultarea face mai mult decât jertfele și păzirea Cuvântului Său face mai mult decât grăsimea berbecilor. Căci neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, și împotrivirea nu este mai puțin vinovată decât închinarea la idoli și terafimii. Fiindcă ai lepădat Cuvântul Domnului, te leapădă și El ca împărat.”
Când a auzit împăratul cuvintele acestea îngrozitoare, a strigat: „Am păcătuit, căci am călcat porunca Domnului și n-am ascultat cuvintele tale; mă temeam de popor și i-am ascultat glasul.” Înspăimântat de acuzațiile profetului, Saul și-a recunoscut purtarea pe care mai înainte o tăgăduise cu atâta încăpățânare; dar stăruia și mai departe să arunce vina asupra poporului, zicând că păcătuise de teama lui.
Nu durerea pentru păcat, ci teama de pedeapsă îl determina pe împăratul lui Israel să stăruiască pe lângă Samuel: „Acum, te rog, iartă-mi păcatul, întoarce-te cu mine, ca să mă închin până la pământ înaintea Domnului.” Dacă Saul ar fi simțit adevărata căință, ar fi făcut o mărturisire publică a greșelilor sale; dar grija lui cea mai mare era să-și mențină autoritatea și să-și păstreze supunerea poporului. El cerea onoarea prezenței lui Samuel pentru a-și întări influența asupra națiunii.
„Nu mă voi întoarce cu tine”, răspunse profetul. „Fiindcă ai lepădat Cuvântul Domnului, și Domnul te leapădă, ca să nu mai fii împărat peste Israel.” Când Samuel se întoarse ca să plece, împăratul, într-un acces de groază, îl apucă de manta pentru a-l ține pe loc, dar mantaua s-a rupt în mâna lui. La aceasta, profetul zise: „Domnul rupe astăzi domnia lui Israel deasupra ta și o dă altuia mai bun decât tine.”
Saul era mai neliniștit de despărțirea de Samuel decât de despărțirea de Dumnezeu. El știa că poporul are mai multă încredere în profet decât în el. Saul și-a dat seama că, dacă din poruncă dumnezeiască altul va fi uns ca împărat, lui îi va fi cu neputință să-și mențină autoritatea. De teama unei revolte neîntârziate dacă Samuel îl părăsea îndată, Saul l-a rugat pe profet să-l onoreze înaintea bătrânilor și a poporului luând parte oficial la un serviciu divin. După porunca lui Dumnezeu, Samuel a ascultat de cererea împăratului, pentru ca să nu se dea loc la o răscoală. Dar n-a rămas la serviciul divin decât ca un martor mut.
Mai era de îndeplinit o faptă aspră și groaznică a dreptății. Samuel trebuia să apere public onoarea lui Dumnezeu și să mustre purtarea lui Saul. Porunci ca împăratul amaleciților să fie adus înaintea lui. Dintre toți cei care au căzut loviți de sabia lui Israel, Agag era cel mai vinovat și cel mai nemilos; omul care îl urâse pe poporul lui Dumnezeu și căutase să-l ucidă, și a cărui influență susținuse cel mai mult închinarea la idoli, veni la porunca profetului, închipuindu-și că trecuse primejdia de moarte. Samuel declară: „După cum sabia ta a lăsat femei fără copii, tot așa și mama ta va fi lăsată fără copii între femei.” „Și Samuel a tăiat pe Agag în bucăți înaintea Domnului, la Ghilgal.” După aceea, Samuel s-a întors acasă, la Rama, iar Saul s-a dus la locuința lui, în Ghibea. O singură dată s-a mai întâlnit profetul cu împăratul după aceea.
Când a fost chemat la tron, Saul avea păreri umile despre însușirile sale și primea cu bucurie învățătura. Era lipsit de cunoștințe și experiență și avea grave defecte de caracter. Dar Domnul i-a dat Duhul Sfânt ca îndrumător și ajutor și l-a adus în situații în care putea să-și dezvolte însușirile necesare pentru a fi un conducător al lui Israel. Dacă ar fi rămas umil și ar fi căutat fără încetare să fie condus de înțelepciunea divină, el ar fi fost capabil să-și îndeplinească cu succes și onoare datoriile înaltei lui chemări. Sub influența harului divin, fiecare însușire bună ar fi crescut, iar defectele și-ar fi pierdut puterea. Aceasta este lucrarea pe care vrea să o facă Domnul pentru toți aceia care I se predau Lui. Sunt mulți cei pe care El îi cheamă în poziții de răspundere în lucrarea Sa, deoarece au un duh umil și dispus să învețe. În providența Lui, îi aduce în situații în care să învețe de la El. El vrea să le descopere lipsurile lor de caracter, și tuturor acelora care caută ajutorul Lui le va da putere să-și îndrepte greșelile.
Dar Saul, bizuindu-se pe înalta sa poziție, L-a dezonorat pe Dumnezeu prin necredință și neascultare. Cu toate că fusese umil și neîngâmfat la începutul chemării sale, succesul l-a făcut încrezător în sine. Chiar prima izbândă din timpul domniei sale îi stârnise mândria inimii, iar aceasta era cea mai mare primejdie a sa. Vitejia și talentul militar pe care le desfășurase la eliberarea cetății Iabes-Galaad au stârnit entuziasmul întregii națiuni. Poporul își onora împăratul și uita că el nu era decât unealta prin care lucrase Dumnezeu. Și, cu toate că la început Saul I-a atribuit lui Dumnezeu onoarea, mai târziu și-a atribuit-o sieși. A pierdut din vedere dependența lui de Dumnezeu și în inima lui s-a îndepărtat de Domnul. În felul acesta s-a pregătit calea pentru păcatul încumetării și pentru nelegiuirea de la Ghilgal. Aceeași încredere oarbă în sine l-a făcut să lepede mustrarea lui Samuel. Saul l-a recunoscut pe Samuel ca fiind un profet trimis de Dumnezeu; de aceea ar fi trebuit să primească mustrarea chiar dacă nu putea să vadă că păcătuise. Dacă ar fi fost dispus să-și recunoască greșelile, această experiență amară s-ar fi dovedit ca un adăpost pentru viitor.
Dacă atunci Domnul S-ar fi depărtat pentru totdeauna de la Saul, nu i-ar mai fi vorbit prin profetul Său, încredințându-i acestuia o însărcinare specială, pentru ca să poată îndrepta astfel greșelile trecutului. Când cineva care mărturisește a fi copil al lui Dumnezeu devine neglijent în împlinirea voinței Lui și, prin aceasta, îi influențează și pe alții să devină nelegiuiți și să disprețuiască poruncile Domnului, mai este totuși cu putință ca greșelile sale să fie transformate în biruințe, dacă primește mustrarea cu adevărată zdrobire de inimă și se întoarce la Dumnezeu cu umilință și credință. Adesea, smerirea înfrângerii se dovedește o biruință, prin aceea că ne arată cât de puțin capabili suntem să împlinim voia lui Dumnezeu fără ajutorul Lui.
Când a fugit de mustrarea trimisă prin Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu și a stăruit în încăpățânata lui îndreptățire de sine, Saul a lepădat unicul mijloc prin care Dumnezeu putea să lucreze pentru a-l scăpa de el însuși. El se despărțise de bunăvoie de Dumnezeu. Nu mai putea să primească ajutorul și călăuzirea lui Dumnezeu până nu se întorcea la El prin mărturisirea păcatului.
La Ghilgal, Saul dăduse aparența unei mari conștiinciozități când stătea înaintea oștii lui Israel și aducea jertfă lui Dumnezeu. Dar evlavia lui nu era adevărată. Un serviciu divin care se îndeplinea în opoziție directă cu porunca lui Dumnezeu nu servea decât la slăbirea mâinilor lui Saul, așezându-l în afara ajutorului pe care Dumnezeu era dispus să i-l acorde.
În expediția războinică împotriva lui Amalec, Saul credea că făcuse tot ce era important din ce îi poruncise Domnul; dar Domnul nu găsea plăcere într-o ascultare parțială și nici nu dorea să treacă cu vederea ceea ce era neglijat dintr-un motiv atât de vizibil. Dumnezeu nu le-a dat oamenilor libertatea să se abată de la cererile Sale. Domnul spusese lui Israel: „Să nu faceți… fiecare… ce-i place”, ci „păzește și ascultă toate aceste lucruri pe care ți le poruncesc” (Deut. 12,8.28). Când optăm pentru un anumit comportament, nu trebuie să ne întrebăm dacă ne aduce necaz, ci dacă este în acord cu voința lui Dumnezeu. „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Prov. 14,12).
„Ascultarea face mai mult decât jertfele.” Jertfele, în ele însele, nu aveau nicio valoare înaintea lui Dumnezeu. Ele trebuiau să exprime căința pentru păcat a celui ce jertfea și credința lui în Hristos și să-l oblige la o viitoare ascultare față de Legea lui Dumnezeu. Dar fără pocăință, credință și ascultare din inimă, jertfele erau fără valoare. Când, în fățișă călcare a Legii lui Dumnezeu, a plănuit să aducă o jertfă din ceea ce fusese sortit de Dumnezeu nimicirii, Saul și-a dovedit prin aceasta, în chip lămurit, disprețul fățiș față de autoritatea divină. Un astfel de serviciu divin avea să fie o ofensă pentru Cer. Dar câți se poartă în același fel, cu toate că au sub ochii lor păcatele lui Saul și urmările lor! În timp ce refuză să creadă și să asculte de cerințele lui Dumnezeu, ei stăruiesc să-I ofere serviciile lor formale de închinare. Dar Duhul lui Dumnezeu nu răspunde la un astfel de serviciu. Indiferent de cât de zeloși ar fi în îndeplinirea ceremoniilor religioase, Domnul tot nu-i poate primi dacă ei stăruie mai departe în călcarea conștientă a vreuneia dintre poruncile Lui.
„Neascultarea este tot atât de vinovată ca ghicirea, și împotrivirea nu este mai puțin vinovată decât închinarea la idoli și terafimii.” Neascultarea a început cu Satana și orice neascultare de Dumnezeu vine direct din influențele satanice. Aceia care se răscoală împotriva cârmuirii divine au încheiat legământ cu marele renegat, iar el își va folosi puterea și viclenia pentru a lua în robie simțurile și a duce în rătăcire mintea. El va face ca totul să se arate într-o lumină falsă. Ca și primii noștri părinți, toți aceia care se află sub vraja lui seducătoare văd numai marile privilegii pe care le pot câștiga prin neascultare.
Nu se poate da o dovadă mai lămurită cu privire la puterea înșelătoare a lui Satana decât faptul că mulți care se lasă călăuziți de el în felul acesta se înșală singuri, crezând că sunt în slujba lui Dumnezeu. Când s-au răzvrătit împotriva autorității lui Moise, Core, Datan și Abiram au crezut că se împotrivesc numai unui conducător omenesc, unui om ca și ei, și în cele din urmă credeau că, de fapt, Îi fac un serviciu lui Dumnezeu; dar, lepădând instrumentul ales de Dumnezeu, Îl lepădau pe Hristos și Îl defăimau pe Duhul lui Dumnezeu. În același fel, cărturarii și bătrânii iudeilor din timpul lui Hristos, care manifestau mult zel pentru onoarea lui Dumnezeu, L-au răstignit pe Fiul Lui. Același duh domnește în inima acelora care și-au propus să-și urmeze propria voință, contrar voinței lui Dumnezeu.
Saul avusese dovada cea mai mare că Samuel era călăuzit de Duhul lui Dumnezeu. Faptul că el îndrăznea să desconsidere porunca lui Dumnezeu dată prin profet era contrar cerințelor rațiunii și ale unei judecăți sănătoase. Încumetarea lui fatală trebuie să fie pusă pe seama unei vrăjitorii satanice. Saul manifestase mult zel pentru desființarea idolatriei și a vrăjitoriei; totuși, în neascultarea sa față de porunca divină, era călăuzit de același duh al împotrivirii față de Dumnezeu și dominat în fapt de Satana, la fel ca vrăjitorii, iar cu prilejul mustrării sale, el adăugă la răzvrătire și încăpățânarea. N-ar fi putut aduce o ofensă mai gravă Duhului lui Dumnezeu nici dacă s-ar fi unit pe față cu idolatrii.
Este un pas primejdios acela de a desconsidera mustrările și avertizările Cuvântului lui Dumnezeu sau ale Duhului Sfânt. Ca și Saul, mulți se predau ispitei, până ajung să fie orbi față de adevăratul caracter al păcatului. Ei se măgulesc cu gândul că au în vedere un scop bun și că n-au făcut nimic rău, atunci când se abat de la cerințele lui Dumnezeu. În felul acesta se împotrivesc Duhului harului divin, până când nu mai pot distinge glasul Lui și sunt lăsați pradă ispitelor pe care le-au ales.
În Saul, Dumnezeul lui Israel alesese un împărat după inima lor, cum spunea Samuel când a fost întărită împărăția lui Saul la Ghilgal: „Iată dar împăratul pe care l-ați ales” (1 Sam. 12,13). Plăcut la înfățișare, având o statură nobilă și o purtare împărătească, el se potrivea în cele din afară cu ideile lor despre demnitatea imperială; iar vitejia și talentul lui în conducerea oștirii erau însușiri pe care ei le apreciau ca fiind cele mai bune pentru a-și asigura respectul și onoarea din partea celorlalte națiuni. Prea puțin îi interesa dacă împăratul lor are însușirile acelea înalte, singurele care îl făceau capabil să domnească cu dreptate și nepărtinire. Ei nu doreau pe cineva care să aibă adevărata noblețe de caracter, care să aibă iubire și temere de Dumnezeu. Ei nu ceruseră sfat de la Dumnezeu cu privire la însușirile pe care să le aibă împăratul lor, pentru a apăra caracterul lor deosebit, ca popor al lui Dumnezeu; ei nu căutau calea lui Dumnezeu, ci propria cale. De aceea Dumnezeu le-a dat un împărat așa cum doreau, un împărat al cărui caracter era o reflectare a caracterului lor. Inima lor nu era supusă Domnului și nici împăratul lor nu era călăuzit de harul lui Dumnezeu. Sub domnia acestui împărat, trebuia să se facă o experiență necesară pentru ca ei să vadă greșeala și să se poată întoarce iarăși la credincioșia față de Dumnezeu.
Și, cu toate acestea, după ce i-a încredințat lui Saul răspunderea împărăției, Domnul nu l-a lăsat singur. A lăsat Duhul Sfânt să Se odihnească asupra lui Saul, pentru a-i arăta cât era de slab și cât de mare nevoie avea de ajutorul divin. Iar dacă Saul s-ar fi încrezut în Dumnezeu, Domnul ar fi fost cu el. Atâta timp cât voința lui era stăpânită de voința lui Dumnezeu, câtă vreme se lăsa educat de Duhul Lui, Dumnezeu putea să-i încununeze străduințele cu izbândă. Dar atunci când Saul a ales să lucreze independent de Dumnezeu, Domnul nu mai putea să fie conducătorul lui și a fost nevoit să-l dea la o parte. Apoi a chemat la tron „un om după inima Lui” (1 Sam. 13,14), nu un om fără defecte de caracter, ci un om care, în loc să se încreadă în sine însuși, avea să se încreadă în Dumnezeu și să se lase condus de Duhul Lui; care, atunci când păcătuia, avea să se supună mustrării și pedepsei.