După înfrângerea lui Goliat, Saul l-a reținut la sine pe David și nu l-a mai lăsat să se înapoieze la tatăl său. „Și de atunci sufletul lui Ionatan s-a alipit de sufletul lui David și Ionatan l-a iubit ca pe sufletul din el.” Ionatan și David au făcut un legământ de a se uni ca frați, iar fiul împăratului „a scos mantaua pe care o purta, ca s-o dea lui David; și i-a dat hainele sale, chiar sabia, arcul și cingătoarea lui.” Lui David i s-au încredințat răspunderi importante și, cu toate acestea, el și-a păstrat modestia și a câștigat simpatia atât a poporului, cât și a familiei împărătești.

„David se ducea și izbutea oriunde-l trimitea Saul; a fost pus de Saul în fruntea oamenilor de război.” David era prudent și loial și era lucru vădit că binecuvântarea lui Dumnezeu îl însoțea. Saul își dădea seama din când în când cât de incapabil este să conducă poporul și a recunoscut că împărăția ar fi mai întărită dacă ar avea lângă sine pe cineva care primește îndrumări de la Dumnezeu. Și, întrucât David era binecuvântat și apărat de Domnul, se putea ca prezența sa să fie ca un scut pentru Saul, dacă mergea cu el la război.

Providența divină rânduise ca David să fie unit cu Saul. Poziția pe care David o avea la curte îi oferea posibilitatea să cunoască problemele conducerii în vederea pregătirii pentru viitoarea lui poziție. Aceasta îi dădea posibilitatea de a câștiga încrederea poporului. Dezamăgirile și greutățile care s-au abătut asupra lui din cauza vrăjmășiei lui Saul i-au dovedit cât este de dependent de Dumnezeu și câtă nevoie avea de a-și pune toată încrederea în El. Chiar și prietenia dintre Ionatan și David venea tot din providența lui Dumnezeu, pentru a apăra viața viitorului domnitor al lui Israel. În toate acestea, Dumnezeu Și-a realizat intențiile pline de har atât față de David, cât și față de poporul Israel.

Cu toate acestea, Saul nu a rămas mult timp prietenos cu David. Când se întorcea împreună cu David de la lupta cu filistenii, s-a întâmplat că „femeile au ieșit din toate cetățile lui Israel înaintea împăratului Saul, cântând și jucând”. O grupă cânta: „Saul a bătut miile lui”, iar o altă parte a corului, conducând cântarea mai departe, răspundea: „Iar David zecile lui de mii”. Demonul geloziei s-a furișat în inima împăratului. El s-a mâniat pentru că, în cântecul femeilor israelite, David a fost pus mai presus de el. În loc să-și înăbușe acest sentiment de invidie, el și-a dovedit slăbiciunea de caracter, strigând: „Lui David îi dau zece mii, și mie îmi dau mii! Nu-i mai lipsește decât împărăția.”

Un mare defect al caracterului lui Saul era dorința lui de a fi lăudat. Trăsătura aceasta avusese o influență stăpânitoare asupra gândirii și acțiunii lui; totul era caracterizat de această dorință după laudă și înălțare de sine. Măsura cu care măsura ce este drept și ce este nedrept era măsura nedemnă a entuziasmului aprobator al gloatelor. Nimeni nu se află în siguranță dacă trăiește pentru a fi plăcut oamenilor și dacă nu caută mai întâi să fie plăcut lui Dumnezeu. Era ambiția lui Saul aceea de a fi cel mai prețuit dintre toți oamenii și, când se cânta imnul acesta, în inima împăratului s-a aprins convingerea sigură că David câștigase inima poporului și că va domni în locul lui.

Saul și-a deschis inima făcând loc duhului invidiei, prin care sufletul lui a fost otrăvit. Împotriva învățăturilor pe care le primise de la profetul Samuel, care arătau că Dumnezeu Își poate îndeplini voia fără ca cineva să-L poată împiedica, împăratul dovedi lămurit că nu avea o cunoaștere adevărată a planurilor sau a puterii lui Dumnezeu. Cârmuitorul lui Israel și-a pus voința sa împotriva voinței Celui Infinit. Chiar dacă a condus împărăția lui Israel, Saul nu a învățat să se conducă pe sine însuși. A îngăduit ca judecata să-i fie stăpânită de emoții, până când a fost cuprins de furia patimii. A ajuns să aibă accese de furie în care era gata să omoare pe oricine îndrăznea să se opună voinței sale. Din aceste accese cădea într-o stare de descurajare și de dispreț de sine însuși, iar mustrările de conștiință îi chinuiau sufletul.

Îi plăcea să-l asculte pe David cum cânta la harpă și duhul cel rău părea că este alungat pentru un timp. Dar, într-o zi, pe când tânărul cânta înaintea lui și instrumentul său revărsa melodii duioase pentru a însoți glasul care-L lăuda pe Dumnezeu, Saul aruncă deodată sulița asupra cântărețului, cu intenția de a-i pune capăt vieții. Prin intervenția lui Dumnezeu, David a fost salvat și a fugit nevătămat de mânia împăratului furios.

Pe măsură ce ura lui față de David creștea, Saul căuta tot mai mult un prilej să-l omoare; dar niciunul dintre aceste planuri ale sale împotriva unsului Domnului n-au izbutit. Saul s-a lăsat pradă duhului rău care-l stăpânea, în timp ce David se încredea în Acela care este puternic în sfat și în stare să elibereze. „Începutul înțelepciunii este frica de Domnul” (Prov. 9,10), și rugăciunea lui David era totdeauna îndreptată la Dumnezeu, ca să poată umbla desăvârșit înaintea Lui.

Pentru ca să poată scăpa de prezența rivalului său, împăratul „l-a îndepărtat de la el și l-a pus mai mare peste o mie de oameni … dar tot Israelul și Iuda iubeau pe David”. Poporul a văzut curând că David era o persoană competentă, iar problemele care îi erau încredințate erau rezolvate cu dibăcie și înțelepciune. Sfaturile tânărului bărbat erau înțelepte și pline de tact și s-au dovedit a fi sigure de urmat, în timp ce judecata lui Saul era câteodată lipsită de siguranță, iar hotărârile lui erau neînțelepte.

Dar, cu toate că urmărea fără încetare o ocazie pentru a-l nimici pe David, Saul se temea totuși de el, întrucât se vedea clar că Domnul este cu el. Caracterul fără vină al lui David trezea mânia împăratului; i se părea că însăși viața și prezența lui David erau o mustrare permanentă, deoarece o comparație a propriului caracter cu al acestuia era în defavoarea sa. Invidia îl făcea pe Saul să se simtă nefericit și să-i expună primejdiei pe umilii supuși ai tronului său. Cât rău de nedescris a adus în lumea noastră această trăsătură rea de caracter! În inima lui Saul stăpânea aceeași dușmănie care l-a revoltat pe Cain împotriva fratelui său, deoarece faptele lui Abel erau drepte și Dumnezeu îl onora, în timp ce propriile fapte erau nedrepte și Domnul nu-l putea binecuvânta. Invidia este o fiică a mândriei și, dacă este adăpostită în inimă, conduce la ură și sfârșește prin răzbunare și ucidere. Satana își dovedea propriul caracter când stârnea furia lui Saul împotriva aceluia care niciodată nu-i făcuse vreun rău.

Împăratul îl supraveghea de aproape pe David, nădăjduind să găsească un prilej de neatenție sau de pripire, care să servească drept scuză pentru a-l face să cadă în dizgrație. El nu avea să fie mulțumit până nu-i lua viața tânărului bărbat și, cu toate acestea, dorea să apară înaintea națiunii ca fiind îndreptățit pentru fapta sa cea rea. I-a întins o cursă lui David, îndemnându-l să continue războiul împotriva filistenilor cu și mai mare intensitate, pentru aceasta, ca răsplată a vitejiei sale, făgăduindu-i mâna fiicei celei mai mari a familiei imperiale. Răspunsul modest al lui David la această ofertă a fost: „Cine sunt eu și ce este viața mea, ce este familia tatălui meu în Israel, ca să fiu ginerele împăratului?” Domnitorul își dovedi nesinceritatea prin aceea că a dat-o pe prințesă în căsătorie altuia.

Pentru a atenta din nou la viața rivalului său, s-a folosit de faptul că Mical, fiica cea mai tânără a lui Saul, era atașată de David. Tânărului i-a fost oferită mâna lui Mical cu condiția de a aduce dovada înfrângerii și a omorârii unui anumit număr de vrăjmași ai națiunii. „Saul avea de gând să facă pe David să cadă în mâna filistenilor”, dar Domnul l-a ocrotit pe servul Său. David se înapoie biruitor de la această luptă, pentru a deveni ginerele împăratului. „Mical, fata lui Saul, iubea pe David”, iar monarhul, furios, a văzut cum comploturile sale au avut ca rezultat înălțarea aceluia pe care el căuta să-l nimicească. Tot mai lămurit era pentru el că acesta era omul despre care Domnul spusese că e mai bun decât el și care trebuia să domnească în locul lui pe tronul lui Israel. Lăsând la o parte orice prefăcătorie, le porunci, lui Ionatan și slujitorilor curții sale, să-l ucidă pe omul pe care-l ura.

Ionatan i-a descoperit lui David intenția împăratului, poruncindu-i să se ascundă, în timp ce el dorea să-i ceară tatălui său cruțarea vieții eliberatorului lui Israel. El i-a prezentat împăratului tot ce făcuse David pentru a apăra onoarea și chiar viața națiunii și ce vină teribilă va fi asupra ucigașului aceluia pe care Dumnezeu îl folosise pentru a împrăștia pe vrăjmașii lor. „Saul a ascultat glasul lui Ionatan și a jurat, zicând: ’Viu este Domnul, că David nu va muri!’” David a fost adus înaintea lui Saul și a slujit înaintea împăratului, cum făcuse mai înainte.

Din nou a început războiul dintre israeliți și filisteni, iar David conducea oastea împotriva vrăjmașului. Evreii au obținut o mare biruință, lăudând înțelepciunea și vitejia lui David, ceea ce a dus la o trezire a vechii uri a lui Saul față de el. În timp ce tânărul cânta înaintea lui și umplea palatul cu armonii dulci, Saul a fost biruit de patimă și a aruncat sulița spre David, cu gândul să-l pironească de perete; dar îngerul Domnului a abătut arma ucigătoare. David a scăpat și a fugit acasă. Saul a trimis spioni ca să-l prindă și să-l omoare dimineața, îndată ce avea să iasă din casă.

Mical i-a făcut cunoscut lui David planul tatălui ei. Ea i-a cerut să fugă pentru a-și scăpa viața și l-a coborât pe fereastră, ca să poată scăpa. David a fugit la Samuel, la Rama, și, fără să se teamă de supărarea împăratului, profetul l-a primit pe fugar. Casa lui Samuel era un loc pașnic în comparație cu palatul împărătesc. Aici, în mijlocul colinelor, venerabilul serv al lui Dumnezeu își continua lucrarea. O grupă de profeți era cu el; ei studiau în amănunțime voia lui Dumnezeu și ascultau cu respect cuvintele de învățătură care porneau de pe buzele lui Samuel. Prețioase erau lecțiile pe care le învăța David de la învățătorul lui Israel! David nu credea că li se va ordona trupelor lui Saul să pătrundă în acest loc sfânt, dar niciun loc nu părea sfânt pentru duhul întunecat al împăratului ajuns la disperare. Relația lui David cu Samuel a stârnit invidia împăratului, care se temea că acela care era considerat de întregul Israel ca profet al lui Dumnezeu va sprijini, cu influența sa, ridicarea rivalului său. Când împăratul a aflat unde se găsește David, a trimis slujitori să-l aducă la Ghibea, unde voia să-și aducă la îndeplinire planul de a-l ucide.

Oamenii au plecat la drum cu gândul de a-i lua viața lui David; dar Cineva mai mare decât Saul i-a luat în stăpânire. Ei au întâlnit îngeri nevăzuți, ca Balaam pe vremuri, când plecase să-l blesteme pe Israel. Ei au început să prorocească despre ce urma să se întâmple în viitor și au lăudat mărirea și slava Domnului. În acest fel, Dumnezeu a abătut mânia oamenilor și a descoperit puterea Sa de a stăvili răul, iar pe servul Său l-a înconjurat cu o gardă de îngeri.

Vestea a ajuns la Saul, în timp ce el era nerăbdător să pună mâna pe David; dar, în loc să simtă mustrarea lui Dumnezeu, s-a înfuriat și mai tare și a trimis alți oameni. Și aceștia au fost luați în stăpânire de Duhul lui Dumnezeu, prorocind împreună cu cei dintâi. Pentru a treia oară a trimis împăratul soli, dar, când aceștia au ajuns la ceata profeților, puterea divină a coborât asupra lor și au prorocit și ei. Saul s-a hotărât să meargă el însuși acolo, căci nu mai izbutea să-și stăpânească sălbatica dușmănie. Era hotărât să nu mai aștepte o altă ocazie pentru a-l omorî pe David; intenționa ca, îndată ce va ajunge în apropierea lui, să-l omoare cu propria mână, oricare ar fi fost urmările.

Dar îngerul l-a întâmpinat pe cale, călăuzindu-l. Duhul lui Dumnezeu l-a luat sub stăpânirea Sa și, pe când își continua drumul, rostea rugăciuni către Dumnezeu, unite cu prorocii și cântări sfinte. El a prorocit despre venirea lui Mesia ca Mântuitor al omenirii. Sosind la locuința profetului, în Rama, și-a scos de pe el haina, care-i trăda funcția, și a rămas sub influența Duhului lui Dumnezeu toată ziua și toată noaptea, în fața lui Samuel și a ucenicilor lui. Oamenii s-au adunat pentru a vedea scena uimitoare și cele petrecute cu împăratul au fost povestite în toate locurile. Așa s-a întâmplat că, aproape de sfârșitul domniei lui, în Israel a apărut încă o dată proverbul că și Saul este între profeți.

Din nou, planul urmăritorului a eșuat. El l-a asigurat pe David că se împăcase cu el; dar acesta avea puțină încredere în pocăința împăratului. El a folosit această ocazie ca să scape, pentru ca să nu se schimbe ca mai înainte starea de spirit a împăratului. Inima îi era rănită și dorea tare mult să se întâlnească încă o dată cu prietenul său Ionatan. Conștient de nevinovăția sa, l-a căutat pe fiul împăratului și a făcut cel mai mișcător apel: „Ce am făcut eu?” întrebă el. „Care este nelegiuirea mea, care este păcatul meu înaintea tatălui tău, de vrea să-mi ia viața?” Ionatan credea că tatăl său renunțase la planurile sale și că nu mai intenționa să-l omoare pe David. Și Ionatan îi spuse: „Ferească Dumnezeu! Nu vei muri. Tatăl meu nu face niciun lucru, fie mare, fie mic, fără să-mi dea de știre; pentru ce mi-ar ascunde el lucrul acesta? Nu este nimic.” După minunata manifestare a puterii lui Dumnezeu, Ionatan nu putea crede că tatăl său i-ar mai putea face vreun rău lui David, deoarece aceasta ar fi însemnat o revoltă fățișă împotriva lui Dumnezeu. Dar David nu era convins. În cuvinte pătrunzătoare și pline de seriozitate, el i-a spus lui Ionatan: „Viu este Domnul și viu este sufletul tău, că nu este decât un pas între mine și moarte.”

Când era lună nouă, se ținea în Israel câte o sărbătoare. O astfel de sărbătoare a avut loc a doua zi după convorbirea dintre David și Ionatan. Se aștepta ca, în ziua aceea, amândoi tinerii să fie prezenți la masa împăratului; dar David se temea să participe și se înțelesese cu frații săi să-i viziteze la Betleem. La întoarcere, trebuia să stea ascuns într-o câmpie, nu departe de sala ospățului, iar Ionatan dorea să vadă ce efect va avea aceasta asupra lui Saul. Dacă întreba ce este cu fiul lui Isai, Ionatan trebuia să spună că David plecase acasă pentru a lua parte la jertfa adusă de familia tatălui său. Dacă împăratul nu ar fi manifestat ură, ci ar fi zis: „Bine!”, David ar fi urmat să se întoarcă fără întârziere la curte. Dar dacă se mânia din cauza absenței lui, aceasta ar fi fost un argument hotărâtor pentru ca David să fugă mai departe.

În prima zi a sărbătorii, împăratul n-a pus nicio întrebare cu privire la absența lui David; dar, cum locul lui a fost gol și a doua zi, a întrebat: „’Pentru ce n-a venit fiul lui Isai la masă nici ieri, nici azi?’ Ionatan a răspuns lui Saul: ’David mi-a cerut voie să se ducă la Betleem. El a zis: «Dă-mi drumul, te rog, căci avem în cetate o jertfă de familie și frate-meu mi-a spus lucrul acesta; deci dacă am căpătat trecere înaintea ta, dă-mi voie să mă duc în grabă să-mi văd frații.» Pentru aceasta n-a venit la masa împăratului.’” Cum a auzit Saul cuvintele acestea, furia lui n-a mai putut fi stăpânită. A început să strige că, atâta timp cât David trăiește, Ionatan nu va putea ajunge la tron și a cerut să se trimită îndată după David ca să-l poată ucide. Din nou Ionatan a mijlocit pentru prietenul său, zicând: „Pentru ce să fie omorât? Ce a făcut?” Întrebarea aceasta l-a făcut pe Saul și mai diabolic în furia lui, iar sulița care fusese pregătită pentru David a fost îndreptată acum asupra propriului fiu.

Fiul împăratului era amărât și descurajat și, plecând din fața împăratului, n-a mai participat la ospăț. Sufletul lui era copleșit de durere când, la timpul hotărât, se duse la locul unde David aștepta să vadă ce intenții are împăratul față de el. Ei s-au îmbrățișat și au plâns cu amar. Întunecata patimă a împăratului își arunca umbrele asupra vieții tinerilor bărbați și ei nu găseau cuvinte pentru marea lor durere. Când s-au despărțit pentru a merge pe căi diferite, David a auzit aceste ultime cuvinte ale lui Ionatan: „Du-te în pace, acum când am jurat amândoi, în Numele Domnului, zicând: ’Domnul să fie pe vecie între mine și tine, între sămânța mea și sămânța ta.’”

Fiul împăratului s-a înapoiat la Ghibea, iar David s-a grăbit să ajungă la Nob, o cetate aflată la doar câteva mile, care aparținea și ea de seminția lui Beniamin. Cortul întâlnirii fusese mutat de la Silo în locul acesta și acolo slujea Ahimelec, marele preot. David nu știa unde altundeva să se ducă pentru a afla adăpost decât la servul lui Dumnezeu. Marele preot l-a privit cu uimire când a venit grăbit și aparent singur, cu o față care trăda grijă și necaz. Îl întrebă ce-l aduce acolo. Tânărul bărbat era sub continua teamă că va fi descoperit și, fiind la strâmtorare, căuta să se prefacă. David i-a povestit preotului că fusese trimis de împărat cu o însărcinare tainică ce trebuia să fie îndeplinită foarte grabnic. Aici el a dovedit lipsă de credință în Dumnezeu, iar păcatul său a adus moartea marelui preot. Dacă David ar fi raportat lucrurile așa cum erau, Ahimelec ar fi știut ce avea de făcut ca să-și apere viața. Dumnezeu dorește ca poporul Său să iubească adevărul, chiar și atunci când se află în cel mai mare pericol. David l-a rugat pe preot să-i dea cinci pâini. Omul lui Dumnezeu nu avea la îndemână decât pâine sfințită, dar David a reușit să-i liniștească îngrijorările și să obțină pâinea pentru a-și potoli foamea.

Iată însă o nouă primejdie. Doeg, mai-mare peste păstorii lui Saul, care primise credința evreilor, își aducea și el la îndeplinire juruințele la locul de închinare. Văzându-l pe omul acesta, David s-a grăbit să-și găsească un alt loc de adăpost și să-și procure vreo armă cu care să se poată apăra la nevoie. L-a rugat pe Ahimelec să-i dea o sabie, dar acolo nu era decât sabia lui Goliat, care fusese păstrată ca amintire la cortul întâlnirii. David a răspuns: „Nu-i alta ca ea; dă-mi-o!” Curajul i s-a însuflețit din nou când a apucat sabia de care se folosise odinioară pentru a-l ucide pe apărătorul filistenilor.

David a fugit la Achiș, împăratul din Gat, căci, se gândea el, va fi în mai mare siguranță în mijlocul dușmanilor poporului său decât în ținutul lui Saul. Dar i s-a spus lui Achiș că David era omul care, cu ani de zile mai înainte, îl omorâse pe apărătorul filistenilor și acum chiar acela care căuta adăpost la dușmanii lui Israel se afla într-o mare primejdie. Dar, făcând pe nebunul, David i-a înșelat pe vrăjmașii săi și, în felul acesta, a scăpat.

Cea dintâi greșeală a lui David a fost necredința față de Dumnezeu, la Nob, iar a doua a fost prefăcătoria înaintea lui Achiș. Până atunci David dăduse pe față trăsături nobile de caracter și capacitatea lui intelectuală câștigase de partea lui favoarea poporului; dar, când a fost pus la probă, credința lui s-a clătinat și s-au dovedit slăbiciuni omenești. În oricine vedea un spion și un trădător. Aflat într-o mare strâmtorare, David a privit cu ochiul neclintit al credinței la Dumnezeu și l-a biruit pe uriașul filistenilor. A crezut în Dumnezeu și a înaintat în Numele Său. Dar, fiind persecutat și urmărit, incertitudinea și necazul L-au ascuns dinaintea ochilor lui pe Tatăl ceresc.

Totuși această întâmplare a slujit ca să-l învețe pe David înțelepciunea, deoarece l-a făcut să-și recunoască slăbiciunea și nevoia unei dependențe continue de Dumnezeu. O, cât de plăcută este blânda mângâiere a Duhului lui Dumnezeu, când vine la cei apăsați și deznădăjduiți, când îl încurajează pe cel cu inima zdrobită, îl întărește pe cel slab și le dă curaj și sprijin servilor lui Dumnezeu puși la încercare! O, ce Dumnezeu avem noi, care Se poartă iubitor cu cei căzuți în greșeală, iar în vremuri potrivnice, când suntem copleșiți de multe și grele necazuri, El Își arată răbdarea și bunătatea!

Orice greșeală săvârșită de copiii lui Dumnezeu trebuie pusă pe seama lipsei lor de credință. Când umbre înconjoară sufletul, când avem nevoie de lumină și de călăuzire divină, trebuie să privim în sus; acolo e lumină – dincolo de întuneric. David n-ar fi trebuit să-și piardă nicio clipă încrederea în Dumnezeu. Avea toate motivele să-și pună încrederea în El. Era unsul Domnului și, în toate situațiile de criză, fusese ocrotit de îngerii lui Dumnezeu; fusese înzestrat cu curaj pentru a săvârși lucruri minunate și, dacă și-ar fi mutat gândurile de la situațiile grele în care fusese adus la puterea și maiestatea lui Dumnezeu, ar fi avut pace chiar și sub umbrele morții; cu încredere ar fi putut să repete făgăduința: „Pot să se munte munții, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine, și legământul Meu de pace nu se va clătina” (Is. 54,10).

În munții lui Iuda a căutat scăpare David din cursele pe care i le întindea Saul. A reușit să ajungă cu bine în peștera Adulam, un loc care putea să fie apărat cu forțe puține împotriva unei mari oștiri. „Frații lui și toată casa tatălui său au aflat și s-au pogorât la el.” Familia lui David nu mai putea să se simtă în siguranță, întrucât știa că, din cauza înrudirii cu David, Saul putea să arunce oricând asupra lor bănuielile sale nesocotite. Aflaseră și ei ceva ce urma să fie cunoscut de întregul Israel, și anume că Dumnezeu l-a ales pe David ca viitor domnitor al poporului Său; și ei considerau că sunt în mai mare siguranță alături de el, cu toate că era un fugar ascuns într-o peșteră singuratică, decât în orice altă parte unde erau expuși furiei nebune a unui împărat invidios.

În peștera Adulam, familia se unise în iubire și armonie. Fiul lui Isai putea să compună și să reverse melodii din harpa sa: „Iată, ce plăcut și ce dulce este să locuiască frații împreună!” (Ps. 133,1). El gustase amărăciunea neîncrederii propriilor frați, iar armonia care se așezase în locul vrajbei aducea bucurie în inima exilatului. Aici a alcătuit David Psalmul 57.

N-a durat mult până când și alții, care căutau să scape de oprimarea împăratului, s-au adăugat cetei lui David. Mulți își pierduseră încrederea în domnitorul lui Israel, căci ei puteau vedea că nu mai este condus de Duhul lui Dumnezeu. „Toți cei ce se aflau în nevoie, care aveau datorii sau care erau nemulțumiți, s-au strâns la el, și el a ajuns căpetenia lor. Astfel, s-au unit cu el aproape patru sute de oameni.” Aici David avea o mică împărăție a sa, în care domneau ordinea și disciplina. Dar, chiar și în ascunzișul acesta greu de ajuns din munți, nu se simțea în siguranță, deoarece fără încetare primea dovezi că împăratul nu renunțase la planul de a-l ucide.

A găsit un adăpost pentru părinții săi la împăratul Moabului și, întrucât el fusese avertizat de un profet al Domnului de primejdia care-l aștepta, a fugit din ascunzătoarea sa în pădurea Heret. Experiența prin care trecea David nu era zadarnică și nici nefolositoare. Dumnezeu i-a dat învățături care trebuiau să-l facă în stare să devină un conducător militar înțelept și un împărat drept și milos. Împreună cu ceata lui de exilați, a fost pregătit să îndeplinească lucrarea pentru săvârșirea căreia Saul devenise cu totul incapabil, din cauza patimii sale criminale și a oarbei sale nechibzuințe. Oamenii nu se pot abate de la sfaturile Domnului și, cu toate acestea, să mai păstreze acea pace și înțelepciune care să le îngăduie să acționeze drept și cumpănit. Nicio nebunie nu este atât de primejdioasă, atât de fără speranță, ca aceea de a urma înțelepciunea omenească, independent de înțelepciunea dumnezeiască.

Saul se pregătise să pună mâna pe David în peștera Adulam, dar, când a descoperit că David părăsise ascunzătoarea, s-a înfuriat nespus de mult. Fuga lui David era o taină pentru Saul. El nu putea să-și explice aceasta decât presupunând că în tabăra sa erau trădători care îl înștiințaseră pe David de apropierea și planurile sale.

El a susținut înaintea sfetnicilor săi că s-ar fi alcătuit o conspirație împotriva lui și, oferindu-le daruri bogate și poziții de onoare, i-a mituit ca să-i trădeze pe aceia din popor care ar fi prieteni ai lui David. Doeg, edomitul, a devenit un pârâtor. Îndemnat de ambiție și lăcomie și plin de mânie împotriva preotului care-l mustrase pentru păcatele sale, a povestit despre vizita lui David la Ahimelec, înfățișând lucrurile într-o așa lumină încât furia lui Saul împotriva omului lui Dumnezeu a fost aprinsă. Cuvintele acestei limbi răutăcioase, care arunca foc, au trezit cele mai rele sentimente în inima lui Saul. Înnebunit de furie, el a declarat că întreaga familie a preotului trebuia să moară. Nu numai Ahimelec, ci și membrii casei sale părintești, „optzeci și cinci de oameni care purtau efodul de in”, au fost omorâți, din ordinul împăratului, de mâna criminală a lui Doeg.

„Saul a mai trecut prin ascuțișul sabiei cetatea preoțească Nob; bărbați și femei, copii și prunci, boi, măgari și oi: toți au căzut sub ascuțișul sabiei.” Saul a putut face lucrul acesta sub stăpânirea lui Satana. Când Dumnezeu spusese că nelegiuirea amaleciților ajunsese la culme și-i poruncise să-i nimicească cu desăvârșire, a fost prea milos pentru a executa sentința divină și a cruțat ce fusese rânduit nimicirii; acum însă era în stare, fără o poruncă de la Dumnezeu, sub călăuzirea lui Satana, să-i lovească cu moartea pe preoții Domnului și să-i nimicească pe locuitorii cetății Nob. Așa este stricăciunea inimii omenești care respinge conducerea lui Dumnezeu.

Fapta aceasta a umplut întregul Israel de groază. Împăratul pe care ei îl aleseseră săvârșise o mare nelegiuire și se purtase după obiceiul împăraților celorlalte națiuni, care nu se temeau de Dumnezeu. Chivotul legii era cu ei; dar preoții pe care-i consultau fuseseră omorâți cu sabia. Oare ce va mai urma?