Biblia are puține cuvinte de spus pentru a-i lăuda pe oameni. Puțin spațiu se ia pentru a povesti chiar virtuțile celor mai buni oameni care au trăit vreodată. Tăcerea aceasta nu este fără un scop anume și nu este lipsită de învățătură. Toate însușirile bune pe care le au oamenii sunt darul lui Dumnezeu; faptele lor bune sunt săvârșite prin harul lui Dumnezeu, prin Domnul Hristos. Întrucât Îi datorează totul lui Dumnezeu, slava pentru tot ce sunt sau fac Îi aparține Lui; ei sunt instrumente în mâna Lui. Mai mult decât atât – așa după cum ne învață toate lecțiile din Biblie – este primejdios a-i lăuda sau a-i înălța pe oameni; căci, dacă cineva ajunge să creadă că nu mai depinde în totul de Dumnezeu, ci dimpotrivă se încrede în propria putere, este lucru sigur că el va cădea. Omul se luptă cu vrăjmași mai puternici decât el. „Căci noi nu avem de luptat împotriva cărnii și a sângelui, ci împotriva căpeteniilor, împotriva domniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutății care sunt în locurile cerești” (Ef. 6,12). Este cu neputință ca noi, prin propria noastră putere, să ducem lupta; și tot ce abate mintea de la Dumnezeu, tot ce duce la înălțare de sine sau încredere în sine pregătește în chip sigur calea pentru înfrângere. Cuvântul Scripturii imprimă în inima oamenilor lipsă de încredere în puterea omenească și încurajează încrederea în puterea divină.

Spiritul de încredere în sine și de încăpățânare a pregătit calea pentru căderea lui David. Lăudăroșia vieții și viclenele ispite ale puterii și ale traiului luxos nu au rămas fără influență asupra lui. Legătura cu națiunile învecinate a exercitat, de asemenea, o influență spre rău. Potrivit obiceiurilor care existau printre domnitorii din Răsărit, abateri care erau în mod categoric interzise supușilor rămâneau nepedepsite dacă erau săvârșite de conducători. Monarhul nu avea obligația de a exercita aceeași stăpânire de sine ca supușii săi. Toate acestea urmăreau să slăbească simțământul lui David cu privire la gravitatea nespus de mare a păcatului.

Și, în loc să se sprijine în umilință pe puterea lui Dumnezeu, el a început să se încreadă în propria sa înțelepciune și putere. Din momentul în care reușește să despartă sufletul de Dumnezeu, unicul Izvor al puterii, Satana încearcă să trezească dorințele nesfinte ale naturii firești a omului. Lucrarea vrăjmașului nu se face pe neașteptate; la început, nu este bruscă, nici bătătoare la ochi, ci este o tainică subminare a principiului. Începe în lucruri care par a fi mărunte – neglijența de a fi sincer cu Dumnezeu și de a te sprijini în totul numai pe El, dispoziția de a urma obiceiurile și practicile lumii.

Înainte de a se termina războiul cu amoniții, David, lăsând comanda armatei în seama lui Ioab, s-a întors la Ierusalim. Sirienii se supuseseră deja lui Israel, iar înfrângerea deplină a amoniților părea sigură. David era înconjurat de roadele victoriei și de onorurile cârmuirii lui capabile și înțelepte. Tocmai acum, când se afla în momente de relaxare și de neveghere, ispititorul a folosit ocazia pentru a-i ocupa mintea. Faptul că Dumnezeu Și-l apropiase pe David atât de mult și dovedise atâta îndurare față de el ar fi trebuit să fie cel mai puternic îndemn pentru a-și păstra caracterul neîntinat. Dar când, în momente de răgaz și siguranță personală, a întrerupt legătura cu Dumnezeu, David a cedat în fața lui Satana și a adus asupra sufletului său pata vinovăției. Tocmai el, conducă-torul națiunii, rânduit de Cer, ales de Dumnezeu pentru a aplica Legea Sa, a nesocotit preceptele ei. El, care ar fi trebuit să fie groaza făcătorilor de rele, le-a întărit mâna prin propriile fapte.

În mijlocul pericolelor vieții de mai înainte, în conștientă curăție de inimă, David a putut să încredințeze cazul său în mâna lui Dumnezeu. Domnul l-a călăuzit în siguranță peste nenumăratele curse care-i fuseseră întinse. Dar acum, vinovat și nepocăit, n-a cerut ajutor și îndrumare din partea Cerului și a căutat să iasă singur din primejdiile pe care le adusese păcatul. Bat-Șeba, a cărei fatală frumusețe se dovedise o cursă pentru împărat, era soția lui Urie, hetitul, unul dintre cei mai viteji și mai conștiincioși ofițeri. Nimeni nu putea să prevadă care vor fi urmările descoperirii crimei. Legea lui Dumnezeu decreta moarte pentru vinovatul de adulter, iar soldatul cu spirit mândru, jignit atât de greu, s-ar fi putut răzbuna omorându-l pe împărat sau provocând națiunea la revoltă.

Orice efort pe care l-a făcut David pentru a-și ascunde vina s-a dovedit zadarnic. El se predase puterii lui Satana; primejdia îl înconjura, înaintea lui stătea dezonoarea, mai îngrozitoare decât moartea. Nu era decât o singură cale de scăpare și, în disperarea lui, a fost împins să adauge la adulter omorul. Acela care uneltise nimicirea lui Saul căuta să-l ducă și pe David la pierzare. Cu toate că erau de alt soi, ispitele se asemănau prin faptul că duceau la nerespectarea Legii lui Dumnezeu. David s-a gândit că, dacă Urie avea să fie ucis de mâna vrăjmașilor în luptă, vina morții acestuia nu avea să fie pusă în seama sa. Bat-Șeba ar fi liberă să devină soția lui David, bănuiala ar fi înlăturată și onoarea împăratului ar fi păstrată.

Urie a fost făcut purtătorul propriei sentințe de moarte. Prin el i-a fost trimisă lui Ioab o scrisoare cu porunca împăratului: „Puneți pe Urie în locul cel mai greu al luptei și trageți-vă înapoi de la el, ca să fie lovit și să moară” (2 Sam. 11,15). Ioab, vinovat de ucidere cu premeditare, nu a pregetat să asculte instrucțiunile împăratului și Urie a murit de sabia copiilor lui Amon.

Până în acest moment, raportul vieții lui David, ca împărat, fusese așa cum puțini monarhi au ajuns să aibă. Despre el stă scris: „Făcea judecată și dreptate la tot poporul lui” (2 Sam. 8,15). Cinstea lui câștigase încrederea și credincioșia întregului popor. Dar când s-a îndepărtat de Dumnezeu și s-a lăsat pradă celui rău, a devenit pe moment sluga lui Satana; cu toate acestea, el încă mai deținea poziția și autoritatea pe care i le dăduse Dumnezeu. De aceea, ascultarea pe care o pretindea punea în primejdie sufletul aceluia care i se supunea. Ioab, care asculta mai mult de împărat decât de Dumnezeu, a nesocotit Legea lui Dumnezeu pentru că împăratul poruncise astfel.

Puterea lui David era dată de Dumnezeu, dar pentru a fi exercitată în armonie cu Legea divină. Când el a ordonat lucruri contrare Legii lui Dumnezeu, ascultarea a devenit un păcat. „Stăpânirile care sunt au fost rânduite de Dumnezeu” (Rom. 13,1), dar nu înseamnă că trebuie să ascultăm de ele împotriva Legii lui Dumnezeu. Apostolul Pavel, scriindu-le corintenilor, scoate în evidență principiul de care trebuie să fim călăuziți. El zice: „Călcați pe urmele mele, întrucât și eu calc pe urmele lui Hristos” (1 Cor. 11,1).

Lui David i-a fost trimis un raport despre executarea ordinului său, dar ticluit cu atâta grijă, încât să nu fie amestecat nici Ioab, nici împăratul. Ioab „a dat solului următoarea poruncă: ’Când vei isprăvi de istorisit împăratului toate amănuntele luptei, poate că se va mânia… Atunci să-i spui: ’A murit și robul tău Urie, hetitul.’ Solul a plecat; și, la sosire, a istorisit lui David tot ce-i poruncise Ioab.”

Răspunsul împăratului a fost: „Iată ce să spui lui Ioab: ’Nu te munci pentru întâmplarea aceasta, căci sabia doboară când pe unul, când pe altul; bate cetatea cu putere, dărâm-o.’ Și tu, îmbărbătează-l.”

Bat-Șeba a ținut zilele obișnuite de jale pentru soțul ei, iar la sfârșitul lor, „David a trimis s-o ia și a primit-o în casa lui. Ea i-a fost nevastă”. Acela a cărui conștiință sensibilă și înalt simț al onoarei nu i-au îngăduit, chiar când era în primejdie viața sa, să ridice mâna asupra unsului Domnului ajunsese la o degradare atât de mare încât a fost în stare să nedreptățească și să ucidă pe unul dintre cei mai credincioși și mai viteji ostași ai săi, nădăjduind să se bucure netulburat de răsplata păcatului său. Vai! Cum s-a întunecat aurul cel curat! Cum s-a schimbat aurul cel mai ales!

De la început, Satana a zugrăvit înaintea oamenilor câștigul care ar rezulta din neascultare. În felul acesta i-a dus pe îngeri în rătăcire. Așa i-a ispitit pe Adam și pe Eva pentru a păcătui. Și tot așa îi îndepărtează pe mulți de la ascultarea de Dumnezeu. Cărarea neascultării este înfățișată ca vrednică de dorit, dar la urmă se vede că duce la moarte (Prov. 14,12). Ferice de aceia care, după ce s-au avântat pe calea aceasta, își dau seama cât de amare sunt roadele păcatului și se întorc de pe ea la timp. Dumnezeu, în mila Sa, nu l-a lăsat pe David să fie târât la o pierzare deplină prin plata înșelătoare a păcatului.

Chiar pentru binele lui Israel era nevoie ca Dumnezeu să intervină. Cu trecerea timpului, păcatul lui David cu Bat-Șeba a ajuns să fie cunoscut și a început să ia contur bănuiala că el uneltise omorârea lui Urie. Dumnezeu era dezonorat. El îl favorizase și îl înălțase pe David, dar păcatul acestuia reprezenta greșit caracterul Său și arunca ocară asupra Numelui Lui. Lucrul acesta tindea să scadă nivelul evlaviei în Israel și să micșoreze în mintea multora scârba față de păcat, în timp ce aceia care nu Îl iubeau pe Dumnezeu și nu se temeau de El se simțeau îndemnați la neascultare.

Profetul Natan a avut obligația să-i ducă lui David o solie de mustrare. Era o solie teribilă în severitatea ei. La puțini domnitori putea fi dusă o mustrare de felul acesta fără ca ea să atragă moartea sigură a solului. Natan a transmis sentința divină fără șovăire, dar cu înțelepciune cerească, încât a atras simpatia împăratului, i-a trezit conștiința și a scos chiar din gura lui sentința de moarte care i se cuvenea. Apelând la David ca la cel care a fost rânduit de Dumnezeu să apere drepturile poporului Său, profetul a povestit o istorioară care ilustra nedreptățirea și oprimarea care cereau satisfacție:

„Într-o cetate erau doi oameni”, a început el, „unul bogat și altul sărac. Bogatul avea foarte multe oi și foarte mulți boi. Săracul n-avea nimic decât o mielușea, pe care o cumpărase; o hrănea și o creștea la el împreună cu copiii lui; ea mânca din aceeași bucată de pâine cu el, bea din același pahar cu el, dormea la sânul lui și o privea ca pe fata lui. A venit un călător la omul acela bogat. Și bogatul nu s-a îndurat să se atingă de oile sau de boii lui, ca să pregătească un prânz călătorului care venise la el; ci a luat oaia săracului și a gătit-o pentru omul care venise la el.”

David s-a aprins foarte tare de mânie și a zis: „Viu este Domnul că omul care a făcut lucrul acesta este vrednic de moarte. Și să dea înapoi patru miei, pentru că a săvârșit fapta aceasta și nu a avut milă” (2 Sam. 12,5.6).

Natan și-a ațintit privirea asupra împăratului, apoi, înălțându-și mâna dreaptă spre cer, a declarat solemn: „Tu ești omul acesta!… Pentru ce dar”, a zis el mai departe, „ai disprețuit tu Cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui?” Cei vinovați pot să încerce, asemenea lui David, să ascundă de oameni crimele săvârșite; ei ar putea încerca să ascundă pentru totdeauna de privirea și cunoștința oamenilor și să îngroape pe veci fapta cea rea; dar „totul este gol și descoperit înaintea ochilor Aceluia cu care avem a face” (Evr. 4,13). „Nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit și nimic tăinuit care nu va fi cunoscut” (Mat. 10,26).

Natan a declarat: „Așa vorbește Domnul, Dumnezeul lui Israel: ’Eu te-am pus împărat peste Israel și te-am scăpat din mâna lui Saul… Pentru ce dar ai disprețuit tu Cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui? Ai lovit cu sabia pe Urie, Hetitul; ai luat de nevastă pe nevastă-sa și pe el l-ai ucis cu sabia fiilor lui Amon. Acum niciodată nu se va depărta sabia din casa ta… Iată, din casa ta voi ridica nenorocirea împotriva ta, și voi lua sub ochii tăi pe nevestele tale și le voi da altuia… Căci ai lucrat pe ascuns; Eu însă voi face lucrul acesta în fața lui Israel și în fața soarelui.’”

Mustrarea profetului a atins inima lui David; conștiința lui a fost trezită; vinovăția i s-a arătat în toată grozăvia ei. Sufletul lui s-a plecat în pocăință înaintea lui Dumnezeu. Cu buzele tremurânde a spus: „Am păcătuit împotriva Domnului.” Tot răul pe care-l săvârșim lovește, pe lângă cel căruia îi facem rău, în Dumnezeu în primul rând. David a săvârșit un păcat îngrozitor față de Urie și Bat-Șeba și își dădea foarte bine seama de aceasta. Dar nemărginit de mare era păcatul lui împotriva lui Dumnezeu.

Cu toate că nu s-ar fi găsit nimeni în Israel care să execute pedeapsa cu moartea împotriva unsului Domnului, David tremura ca nu cumva, vinovat și neiertat cum era, să fie lovit imediat de pedeapsa lui Dumnezeu. Dar, prin profet, i s-a dat solia: „Domnul îți iartă păcatul, nu vei muri.” Însă dreptatea trebuia împlinită. Pedeapsa cu moartea a fost transferată de la David la fiul păcatului său. În felul acesta, i se dădea împăratului prilej să se pocăiască, întrucât pentru el suferința și moartea copilului, ca parte a pedepsei, erau mult mai greu de suportat decât ar fi putut fi propria moarte. Profetul a zis: „Pentru că ai făcut pe vrăjmașii Domnului să-L hulească, săvârșind fapta aceasta, fiul care ți s-a născut va muri.”

Când copilul s-a îmbolnăvit, David s-a rugat să-i fie cruțată viața, postind și umilindu-se din toată inima. S-a dezbrăcat de haina împărătească, și-a lăsat coroana la o parte și noapte după noapte a zăcut întins la pământ, mijlocind cu inima sfâșiată de durere pentru nevinovatul care suferea din cauza vinovăției lui. „Bătrânii casei au stăruit de el să se scoale de la pământ; dar n-a voit.” Adesea, când s-au rostit judecăți asupra unor cetăți sau persoane, umilința și pocăința au înlăturat pedeapsa și Cel Preamilostiv, grabnic la iertare, trimitea o solie de pace. Îmbărbătat de gândul acesta, David a stăruit în rugăciune atâta timp cât a trăit copilul. Aflând că a murit, s-a supus liniștit hotărârii dumnezeiești. Căzuse cea dintâi lovitură din acea pedeapsă pe care el însuși o socotise dreaptă; dar David, încrezându-se în mila lui Dumnezeu, nu era lipsit de mângâiere.

Citind istoria căderii lui David, foarte mulți s-au întrebat: „Pentru ce a fost scris raportul acesta? Pentru ce a considerat Dumnezeu că e bine să descopere în fața lumii această parte întunecoasă a vieții unei persoane atât de onorate de Cer?” În mustrarea lui față de David, profetul a spus despre păcatul lui: „Ai făcut pe vrăjmașii Domnului să-L hulească, săvârșind fapta aceasta.” De-a lungul generațiilor care au venit, necredincioșii au arătat spre caracterul lui David, care purta această pată neagră, și au strigat biruitori și în batjocură: „Iată bărbatul după voia lui Dumnezeu!” În felul acesta a fost aruncată ocară asupra religiei, Dumnezeu și Cuvântul Său au fost huliți, suflete s-au împietrit în necredință și mulți, sub mantaua evlaviei, au devenit îndrăzneți în păcat.

Dar istoria vieții lui David nu este o scuză pentru păcat. El a fost numit bărbat după inima lui Dumnezeu cât timp a umblat după sfatul lui Dumnezeu. Când a păcătuit, lucrul acesta a încetat să mai fie adevărat până când s-a întors la Domnul prin pocăință. Cuvântul lui Dumnezeu spune lămurit: „Fapta lui David n-a plăcut Domnului” (2 Sam. 11,27). Și Domnul i-a spus lui David prin profet: „Pentru ce dar ai disprețuit tu cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui?… Acum niciodată nu se va depărta sabia de casa ta, pentru că M-ai disprețuit.” Cu toate că s-a pocăit de păcatul lui și a fost iertat și primit de Domnul, David a cules roadele aducătoare de ruină ale seminței semănate de el. Pedepsele venite asupra lui și asupra casei lui mărturisesc cât de respingător este păcatul pentru Dumnezeu.

Până aici, providența lui Dumnezeu îl apărase pe David de toate uneltirile vrăjmașilor săi și se manifestase îndeosebi în a-l înfrâna pe Saul. Dar neascultarea a schimbat legătura lui David cu Dumnezeu. Domnul nu putea să aprobe nedreptatea nicidecum. El nu putea să-Și manifeste puterea pentru a-l apăra pe David de urmările păcatului său, așa cum îl apărase de vrăjmășia lui Saul.

O mare schimbare s-a petrecut chiar și în David. Era zdrobit sufletește, pentru că își dădea seama de păcatul său și de cuprinzătoarea lui influență. Se simțea umilit înaintea propriilor supuși. Influența lui fusese slăbită. Până aici, prosperitatea lui fusese pusă pe seama conștiincioasei lui ascultări de poruncile Domnului. Dar acum, cunoscându-i păcatul, supușii erau ispitiți să păcătuiască mult mai fără frâu. Slăbiseră atât autoritatea lui în propria familie, cât și puterea de a cere ascultare și supunere de la fiii săi. Gândul că este vinovat îi ținea gura închisă când era cazul să mustre păcatul și îi slăbea brațul când trebuia să execute dreptatea în propria familie. Exemplul lui rău a avut influență asupra fiilor săi, iar Dumnezeu nu a intervenit pentru a împiedica urmările. El a îngăduit ca lucrurile să meargă pe drumul lor firesc, și astfel David a fost aspru mustrat.

Timp de aproape un an după abaterea sa, David a trăit într-o oarecare siguranță, după cum se părea; nu se arăta niciun semn al dezaprobării din partea lui Dumnezeu. Dar sentința divină plana deasupra lui. Repede și sigur se apropia ziua judecății, pe care niciun fel de pocăință nu o putea înlătura – chin sufletesc și ocară care urmau să întunece întreaga lui viață de pe pământ. Aceia care, arătând spre exemplul lui David, încearcă să micșoreze vinovăția propriilor păcate, să învețe din raportul biblic că drumul păcatului este chinuitor de greu. Chiar dacă s-ar întoarce, asemenea lui David, de la calea lor cea rea, urmările păcatului, chiar și în viața aceasta, se va vedea că sunt amare și greu de suportat.

Dumnezeu voia ca istoria căderii lui David să servească drept avertizare, ca nici chiar aceia pe care El i-a binecuvântat și favorizat foarte mult să nu se simtă în siguranță și să neglijeze rugăciunea și vegherea. Și așa a și fost cu aceia care, în umilință, au căutat să învețe lecția pe care Dumnezeu vrea să o dea. Generație după generație, mii de oameni au ajuns în felul acesta să-și dea seama de primejdia în care se aflau și ei față de puterea ispititorului. Căderea lui David, om atât de mult onorat de Dumnezeu, a trezit în ei neîncredere față de eul personal. Ei și-au dat seama că numai Dumnezeu poate să-i susțină prin puterea Lui, prin credință. Știind că în El sunt puterea și siguranța lor, s-au temut să facă și numai un pas pe terenul lui Satana.

Chiar înainte ca sentința divină să fi fost rostită împotriva lui, David a început să culeagă roadele păcatului. Inima lui David nu mai avea liniște. Chinul sufletesc pe care l-a îndurat în tot timpul acesta este scos în evidență în Psalmul 32. El zice:

„Ferice de cel cu fărădelegea iertată și de cel cu păcatul acoperit!

Ferice de omul căruia nu-i ține în seamă Domnul nelegiuirea

Și în duhul căruia nu este viclenie!

Câtă vreme am tăcut, mi se topeau oasele de gemetele mele necurmate,

Căci zi și noapte mâna Ta apăsa asupra mea;

Mi se usca vlaga, cum se usucă pământul de seceta verii.”

(vers. 1-4)

Iar Psalmul 51 este o mărturisire a pocăinței lui David, atunci când i-a fost adresată solia de mustrare din partea lui Dumnezeu:

„Ai milă de mine, Dumnezeule, în bunătatea Ta!

După îndurarea Ta cea mare, șterge fărădelegile mele!

Spală-mă cu desăvârșire de nelegiuirea mea

Și curățește-mă de păcatul meu!

Căci îmi cunosc bine fărădelegile,

Și păcatul meu stă necurmat înaintea mea!

Curățește-mă cu isop și voi fi curat;

Spală-mă și voi fi mai alb decât zăpada.

Fă-mă să aud veselie și bucurie,

Și oasele pe care le-ai zdrobit Tu se vor bucura.

Întoarce-Ți privirea de la păcatele mele,

Șterge toate nelegiuirile mele!

Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule,

Pune în mine un duh nou și statornic.

Nu mă lepăda de la Fața Ta

Și nu lua de la mine Duhul Tău cel Sfânt.

Dă-mi iarăși bucuria mântuirii Tale

Și sprijinește-mă cu un duh de bunăvoință!

Atunci voi învăța căile Tale pe cei ce le calcă.

Și păcătoșii se vor întoarce la Tine.

Dumnezeule, Dumnezeul mântuirii mele!

Izbăvește-mă de vina sângelui vărsat,

Și limba mea va lăuda îndurarea Ta.”

(vers. 1-3; 7-14)

Iată cum, într-o cântare sfântă, care urma să fie cântată în public, la adunările poporului, în fața curții – preoți și judecători, căpetenii și ostași războinici – și care urma să păstreze până la cea mai de pe urmă generație cunoștința abaterii lui, împăratul lui Israel își relata păcatul, pocăința, precum și nădejdea de iertare prin harul lui Dumnezeu. În loc să caute să-și ascundă vina, el dorea ca și alții să învețe din istoria tristă a căderii sale.

Pocăința lui David a fost sinceră și profundă. El n-a căutat să-și acopere crima. Rugăciunea lui nu era inspirată de dorința de a scăpa de pedepsele cu care era amenințat. Dar a văzut grozăvia păcatului său împotriva lui Dumnezeu, a văzut cât de murdar îi era sufletul și îi era scârbă de păcatul său. El nu se ruga numai pentru a i se ierta păcatul, ci și pentru a avea o inimă curată. David n-a părăsit lupta cuprins de disperare. În făgăduințele lui Dumnezeu pentru păcătosul pocăit, el a văzut dovada iertării și a primirii sale.

„Dacă ai fi voit jertfe, Ți-aș fi adus;

Dar Ție nu-Ți plac arderile-de-tot.

Jertfele plăcute lui Dumnezeu sunt un duh zdrobit;

Dumnezeule, Tu nu disprețuiești o inimă zdrobită și mâhnită.”

(Ps. 51,16.17)

Cu toate că David căzuse, Domnul l-a ridicat. El era acum în comuniune mai strânsă cu Dumnezeu și într-o mai profundă împreună-simțire cu semenii săi decât înainte de cădere. În bucuria eliberării, el cânta:

„Atunci Ți-am mărturisit păcatul meu

Și nu mi-am ascuns fărădelegea.

Am zis: ’Îmi voi mărturisi Domnului fărădelegile!’

Și Tu ai iertat vina păcatului meu…

Tu ești ocrotirea mea, Tu mă scoți din necaz,

Tu mă înconjori cu cântări de izbăvire.”

(Ps. 32,5.7)

Mulți au murmurat împotriva a ceea ce ei au numit nedreptatea lui Dumnezeu când l-a cruțat pe David, a cărui vinovăție era atât de mare, după ce l-a lepădat pe Saul pentru păcate care lor li se părea a fi mult mai mici. Dar David s-a umilit și și-a mărturisit păcatul, în timp ce Saul a disprețuit mustrarea și și-a împietrit inima în nepocăință.

Această parte din istoria vieții lui David este plină de însemnătate pentru păcătosul care se pocăiește. Este unul dintre cele mai puternice exemple care ne-au fost date cu privire la luptele și ispitele oamenilor și la adevărata pocăință și credință în Domnul Iisus Hristos. În toate timpurile până acum, aceasta s-a dovedit un izvor de încurajare pentru sufletele care, după ce au căzut în păcat, se zbat sub povara vinovăției. Mii de copii ai lui Dumnezeu care fuseseră ispitiți, când erau gata să se lase în voia disperării, și-au amintit cum sincera pocăință și mărturisirea lui David au fost primite de Dumnezeu, chiar dacă el a avut de suferit pentru abaterea lui; au prins curaj pentru a se pocăi și a încerca din nou să umble pe calea poruncilor lui Dumnezeu.

Acela care, sub mustrarea lui Dumnezeu, își umilește sufletul prin mărturisire și pocăință, asemenea lui David, poate fi sigur că există nădejde pentru el. Acela care, în credință, primește făgăduințele lui Dumnezeu va afla iertare. Domnul nu va lepăda niciun suflet care se pocăiește cu adevărat. El a dat făgăduința că „că vor căuta ocrotirea Mea, vor face pace cu Mine, da, vor face pace cu Mine” (Is. 27,5). „Să se lase cel rău de calea lui, și omul nelegiuit să se lase de gândurile lui, să se întoarcă la Domnul care va avea milă de el, la Dumnezeul nostru care nu obosește iertând” (Isaia 55,7).