În timpul domniei lui David și a lui Solomon, Israel a devenit puternic printre celelalte popoare și a avut multe ocazii să răspândească o influenţă puternică în favoarea adevărului și a dreptăţii. Numele lui Iehova a fost păstrat în cinste, iar scopul pentru care israeliţii fuseseră stabiliţi în Ţara Făgăduinţei promitea să-și găsească împlinirea. Au fost ridicate opreliști, iar căutătorii după adevăr din ţările păgâne nu s-au întors nesatisfăcuţi. Aveau loc convertiri, iar biserica lui Dumnezeu de pe pământ se mărea și prospera.

Solomon a fost uns și proclamat împărat în ultimii ani ai tatălui său, David, care a abdicat în favoarea lui. Prima parte a vieţii sale a fost plină de speranţe, iar planul lui Dumnezeu era ca el să crească din putere în putere, din slavă în slavă, apropiindu-se mereu de asemănarea caracterului lui Dumnezeu, și în felul acesta să-l inspire pe poporul Său să aducă la îndeplinire însărcinarea sfântă, ca depozitari ai adevărului divin.

David știa că planul înalt al lui Dumnezeu pentru Israel va putea fi împlinit numai dacă poporul și conducătorii vor veghea în mod neabătut să atingă ţinta pusă înaintea lor. El mai știa că pentru a îndeplini însărcinarea cu care Dumnezeu l-a onorat pe fiul său Solomon, tânărul conducător trebuia să fie un numai un luptător, om de stat și suveran, ci și un om energic, bun, un învăţător al dreptăţii, un exemplu de credincioșie.

Cu grijă duioasă, David l-a îndemnat pe Solomon să fie nobil și viteaz, să manifeste milă și bunătate faţă de supușii săi, și în toate relaţiile cu naţiunile pământului să cinstească și să slăvească Numele lui Dumnezeu, descoperind frumuseţea sfinţeniei. Nenumăratele încercări și experienţe deosebite, prin care trecuse David în timpul vieţii, îl învăţaseră valoarea virtuţilor nobile și l-au determinat să declare pe patul de moarte, în însărcinarea dată lui Solomon: „Cel ce împărăţește între oameni cu dreptate, cel ce împărăţește în frică de Dumnezeu este ca lumina dimineţii când răsare soarele în dimineaţa fără nori, ca razele soarelui după ploaie” (2 Samuel 23,3.4).

Ce ocazie a avut Solomon! Dacă ar fi urmat îndrumările tatălui său, inspirate de Cer, domnia lui ar fi o domnie a dreptăţii, așa cum este descrisă în Psalmul 72.

Dumnezeule, dă judecăţile Tale împăratului.

Şi dă dreptatea Ta fiului împăratului!

Şi el va judeca pe poporul Tău cu dreptate,

Şi pe nenorociţii Tăi cu nepărtinire. (…)

Va fi ca ploaia, care cade pe un pământ cosit

Ca o ploaie repede, care udă câmpia.

În zilele lui va înflori cel neprihănit,

Şi va fi belșug de pace până nu va mai fi lună.

El va stăpâni de la o mare la alta,

Şi de la Râu până la marginile pământului. (…)

Împăraţii Tarsisului și ai ostroavelor vor plăti biruri,

Împăraţii Sebei și Sabei vor aduce daruri.

Da, toţi împăraţii se vor închina înaintea lui.

Toate neamurile îi vor sluji.

Căci el va izbăvi pe săracul care strigă,

Şi pe nenorocitul care nu are ajutor. (…)

Se vor ruga neîncetat pentru el,

Şi-l vor binecuvânta în fiecare zi. (…)

Numele lui va dăinui pe vecie;

cât soarele îi ţine numele.

Cu el se vor binecuvânta unii pe alţii,

și toate neamurile îl vor numi fericit.

Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel,

Singurul care face minuni!

Binecuvântat să fie în veci slăvitul Lui Nume!

Tot pământul să se umple de slava Lui! Amin! Amin!

În tinereţea lui, Solomon a făcut din alegerea lui David propria alegere, și timp de mulţi ani a umblat în neprihănire, viaţa lui fiind caracterizată printr-o ascultare strictă de poruncile lui Dumnezeu. La începutul domniei, a mers cu sfetnicii de stat la Gabaon, unde se afla încă tabernaculul construit în pustie, și acolo s-a unit cu sfătuitorii lui aleși, cu „căpeteniile peste mii și peste sute, cu judecătorii și cu mai-marii întregului Israel, căpeteniile caselor părintești” (2 Cronici 1,2), în aducerea de jertfe lui Dumnezeu și într-o consacrare deplină în slujba Domnului. Înţelegând întrucâtva datoriile legate de slujba împărătească, Solomon știa că aceia care poartă poveri grele trebuie să caute călăuzire la Izvorul înţelepciunii, dacă vor să-și aducă la îndeplinire în mod corespunzător răspunderile. Aceasta l-a condus să îi încurajeze pe sfetnici să se unească cu el din toată inima pentru a se asigura de primire din partea lui Dumnezeu.

Mai presus de orice bun pământesc, împăratul dorea înţelepciune și pricepere pentru a aduce la îndeplinire lucrarea pe care Dumnezeu i-o dăduse. El tânjea după isteţime, mărinimie, sensibilitate sufletească. În noaptea aceea, Domnul i s-a arătat lui Solomon într-un vis și i-a spus: „«Cere ce vrei să-ţi dau»”. Ca răspuns, tânărul și neexperimentatul conducător a dat curs simţămintelor de nevrednicie și dorinţei după ajutor. „«Tu ai arătat o mare bunăvoinţă faţă de robul Tău David, tatăl meu»”, a zis el «pentru că umbla înaintea Ta în credincioșie, în dreptate și în curăţie de inimă faţă de Tine; i-ai păstrat această mare bunăvoinţă și i-ai dat un fiu care șade pe scaunul lui de domnie, cum se vede astăzi.

Acum, Doamne, Dumnezeul meu, Tu ai pus pe robul Tău să împărăţească în locul tatălui meu, David; și eu nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat. Robul tău este în mijlocul poporului pe care l-ai ales, popor foarte mare, care nu poate fi nici numărat, nici socotit, din pricina mulţimii lui. Dă, dar, robului Tău o inimă pricepută, ca să judece pe poporul Tău. Căci cine ar putea să judece pe poporul Tău, pe poporul acesta așa de mare la număr!» Cererea aceasta a lui Solomon a plăcut Domnului.” „Dumnezeu a zis lui Solomon: «Fiindcă dorinţa aceasta este în inima ta, fiindcă nu ceri nici bogăţie, nici averi, nici slavă, nici moartea vrăjmașilor tăi, nici chiar o viaţă lungă, ci ceri pentru tine înţelepciune și pricepere ca să judeci pe poporul Meu, peste care Te-am pus să domnești, înţelepciunea și priceperea îţi sunt date. Îţi voi da, pe deasupra, bogăţii, averi și slavă, cum nu a mai avut niciodată niciun împărat înaintea ta, și cum nici nu va mai avea după tine. Şi dacă vei umbla în căile Mele, păzind legile și poruncile Mele, cum a făcut tatăl tău, David, îţi voi lungi zilele»” (1 Împăraţi 3,5-14; 2 Cronici 1,11-12).

Dumnezeu a făgăduit că așa cum fusese cu David, așa avea să fie și cu Solomon. Dacă împăratul avea să împlinească ceea ce Domnul i-a poruncit, scaunul de domnie avea să fie întărit, iar domnia lui avea să fie mijlocul de înălţare a lui Israel „ca popor înţelept și priceput” (Deuteronomul 4,6), o lumină pentru naţiunile înconjurătoare.

Limbajul folosit de Solomon în rugăciunea lui către Dumnezeu, înaintea vechiului altar de la Gabaon, descoperă umilinţa lui și dorinţa arzătoare de a-L onora pe Dumnezeu. El și-a dat seama că fără ajutor divin este tot atât de neputincios ca și un copilaș, pentru îndeplinirea răspunderilor care zăceau asupra lui. Ştia că-i lipsește discernământul, și simţământul marii lui nevoi l-a determinat să-L caute pe Domnul pentru a primi înţelepciune. În inima lui nu era nicio aspiraţie egoistă după o cunoștinţă care să-l înalţe mai presus de alţii. El dorea să aducă la îndeplinire datoriile care îi reveneau și mai ales darul care avea să fie mijlocul prin care domnia lui să-I aducă slavă lui Dumnezeu. Niciodată Solomon nu a fost atât de bogat, atât de înţelept sau cu adevărat mare, ca atunci când a mărturisit: „Eu nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat”.

Aceia care astăzi ocupă poziţii de încredere să caute lecţia din rugăciunea lui Solomon. Cu cât un om ocupă o poziţie mai înaltă, cu atât are de purtat o răspundere mai mare, cu atât mai mare va fi influenţa pe care o exercită și cu atât mai mare este nevoia de dependenţă de Dumnezeu. Întotdeauna să-și amintească că, odată cu chemarea la lucru, vine și chemarea de a umbla cu grijă înaintea semenilor lui. El trebuie să stea înaintea lui Dumnezeu în atitudinea unui ucenic. Poziţia nu aduce și sfinţenia caracterului. Un om este cu adevărat mare atunci când Îl onorează pe Dumnezeu și ascultă de poruncile Lui.

Dumnezeul pe care Îl slujim nu caută la faţa omului. El, care i-a dat lui Solomon un duh de discernământ și de înţelepciune, este gata să dea aceeași binecuvântare, astăzi, copiilor Săi. „Dacă îi lipsește cuiva înţelepciunea”, declară Cuvântul Său, „s-o ceară de la Dumnezeu care dă cu mână largă, fără mustrare, și ea îi va fi dată” (Iacov 1,5). Când un purtător de poveri dorește înţelepciune mai mult decât bogăţie, putere sau renume el nu va fi dezamăgit. Unul ca acesta va învăţa de la marele Învăţător nu numai ce să facă, ci și cum să lucreze, așa încât să primească aprobarea divină.

Atâta vreme cât rămâne consacrat, omul pe care Dumnezeu

l-a înzestrat cu discernământ și pricepere nu-și va manifesta dorinţa după o poziţie înaltă, nici nu va căuta să conducă sau să stăpânească. Oamenii trebuie să poarte răspunderi pentru că așa este nevoie, dar în loc de a se lupta pentru întâietate, acela care este un conducător adevărat se va ruga pentru o inimă înţelegătoare, ca să facă deosebire între bine și rău.

Cărarea bărbaţilor care sunt așezaţi drept conducători nu este ușoară, dar ei trebuie să vadă în orice piedică o chemare la rugăciune. Niciodată nu trebuie să uite a primi sfat de la Marele Izvor la oricărei înţelepciunii. Întăriţi și luminaţi de Maestru, ei vor fi făcuţi în stare să stea neclintiţi împotriva influenţelor nesfinte și să facă deosebirea dintre dreptate și eroare, dintre bine și rău. Ei vor aproba ceea ce Dumnezeu aprobă și vor lupta cu putere împotriva introducerii principiilor greșite în lucrarea Sa.

Dumnezeu i-a dat lui Solomon înţelepciunea pe care el a dorit-o mai presus de bogăţii, onoare sau viaţă lungă. Cererea lui pentru o minte ageră, o inimă înţeleaptă și un duh blând a fost împlinită. „Dumnezeu a dat lui Solomon înţelepciune, foarte mare pricepere și cunoștinţe multe, ca nisipul de pe ţărmul mării. Înţelepciunea lui Solomon întrecea înţelepciunea tuturor fiilor Răsăritului și toată înţelepciunea egiptenilor. El era mai înţelept decât orice om… și faima lui se răspândise printre neamurile dimprejur” (1 Împăraţi 4,29-31).

„Tot Israelul… s-a temut de împărat, căci au văzut că înţelepciunea lui Dumnezeu era în el, povăţuindu-l în judecăţile lui” (1 Împăraţi 3,28). Inima poporului s-a îndreptat către Solomon, așa cum fusese faţă de David, și l-au ascultat în toate lucrurile. „Solomon… s-a întărit în domnie; Domnul, Dumnezeul lui, a fost cu el și l-a înălţat din ce în ce mai mult” (2 Cronici 1,1).

Timp de mulţi ani, viaţa lui Solomon s-a caracterizat prin devotament faţă de Dumnezeu, cinste, principii statornice și ascultare strictă de poruncile lui Dumnezeu. El dădea îndrumări în toate acţiunile importante și administra cu înţelepciune problemele legate de împărăţie. Bogăţia și înţelepciunea lui, construcţiile impunătoare și lucrările publice pe care le-a realizat în primii ani ai domniei, energia, evlavia, dreptatea și generozitatea pe care le-a manifestat în cuvânt și fapte au câștigat loialitatea, admiraţia și omagiul conducătorilor din multe ţări.

Numele lui Iehova a fost mult onorat în prima parte a domniei lui Solomon. Înţelepciunea și dreptatea manifestate de împărat dădeau mărturie tuturor popoarelor despre atributele minunate ale Dumnezeului pe care Îl slujea. Pentru o vreme, Israel a fost lumina care descoperea măreţia lui Iehova. Adevărata slavă a primei părţii a domniei lui Solomon nu s-a văzut în înţelepciunea neîntrecută, în bogăţii fabuloase, în puterea fără egal și în renumele lui, ci în onoarea pe care a adus-o Numelui Dumnezeului lui Israel, prin folosirea înţeleaptă a darurilor Cerului.

Pe măsură ce anii treceau și faima lui Solomon creștea, el căuta să-L onoreze pe Dumnezeu, sporind mereu în înţelepciune și continuând să împartă altora binecuvântările pe care le primea. Nimeni nu putea să înţeleagă mai bine decât el însuși că prin favoarea lui Iehova intrase în stăpânirea puterii, înţelepciunii și priceperii și că aceste daruri i-au fost acordate ca să transmită lumii cunoașterea Împăratului împăraţilor.

Solomon a manifestat un interes deosebit în studiul naturii, dar cercetările lui nu s-au limitat la o singură ramură de învăţătură. Prin studiul stăruitor al tuturor lucrurilor create, atât cele însufleţite, cât și cele neînsufleţite, el a câștigat o concepţie lămurită despre Creator. În forţele naturii, în lumea animală și minerală și în orice copac, mugur și floare, el vedea descoperirea înţelepciunii lui Dumnezeu; și, în timp ce căuta să înveţe mai mult și mai mult, cunoașterea lui despre Dumnezeu și dragostea faţă de El creșteau continuu. Înţelepciunea lui Solomon, inspirată de sus, și-a găsit expresia în cântări de laudă și în multe proverbe. „A rostit trei mii de pilde și a alcătuit o mie cinci cântări. A vorbit despre copaci, de la cedrul din Liban până la isopul care crește pe zid, a vorbit, de asemenea, despre dobitoace, despre păsări, despre târâtoare și despre pești” (1 Împăraţi 4,32.33).

În parabolele lui Solomon este subliniat principiul vieţuirii sfinte și al efortului stăruitor, principii cerești care duc la evlavie, principii care trebuie să guverneze toate faptele vieţii. Tocmai răspândirea acestor principii și recunoașterea lui Dumnezeu ca Unul căruia Îi aparţin toată lauda și onoarea au făcut din prima parte a domniei lui Solomon un timp de înălţare morală și de prosperitate materială. „Ferice de omul care găsește înţelepciunea și de omul care capătă priceperea! Căci câștigul pe care-l aduce ea este mai bun decât al argintului, și venitul adus de ea este mai de preţ decât aurul; ea este mai de preţ decât mărgăritarele și toate comorile tale nu se pot asemui cu ea. În dreapta ei este o viaţă lungă; în stânga ei, bogăţie și slavă. Căile ei sunt niște cărări plăcute și toate cărările ei sunt niște cărări pașnice. Ea este un pom de viaţă pentru cei ce o apucă, și cei ce o au sunt fericiţi” (Proverbe 3,13-18).

„Iată începutul înţelepciunii: dobândește înţelepciunea și cu tot ce ai dobândește priceperea” (Proverbe 4,7); „Frica de Domnul este începutul înţelepciunii” (Psalmi 111,10); „Frica de Domnul este urârea răului; trufia și mândria, purtarea rea și gura mincinoasă, iată ce urăsc eu” (Proverbe 8,13).

O, dacă în anii de mai târziu Solomon ar fi luat aminte la aceste cuvinte minunate ale înţelepciunii! O, dacă el, care declarase: „Buzele înţelepţilor seamănă știinţa” (Proverbe 15,7) și care îi învăţase pe împăraţii pământului să dea Împăratului împăraţilor lauda pe care doreau să o dea unui conducător pământesc, nu și-ar fi atribuit niciodată „cu o gură răzvrătită”, cu mândrie și cu nerușinare, slava care I se cuvenea numai lui Dumnezeu!