Solomon a adus la îndeplinire, cu înţelepciune, planul îndelung cultivat al lui David – acela de a înălţa un templu Domnului. Timp de șapte ani, Ierusalimul a fost plin de lucrători harnici, ocupaţi cu nivelarea locului rânduit, cu ridicarea unor ziduri de consolidare și așezarea unor temelii largi – „pietre mari, măreţ cioplite” (1 Împăraţi 5,17) – cu prelucrarea copacilor uriași, aduși din pădurea Libanului, și cu înălţarea sanctuarului măreţ.

În același timp, erau ocupaţi cu pregătirea lemnelor și a pietrelor pentru care mii de oamenii își încordau puterile, efectuarea mobilierului templului înainta mereu sub conducerea lui Huram-Abi – „un meșter priceput, înzestrat cu înţelepciune pentru lucrări în aur, în argint, în aramă, în fier, în piatră și în lemn, în materii vopsite în purpură și în albastru, în materii de vison și cârmâz” (2 Cronici 2,13.14).

Astfel, în timp ce clădirea de pe muntele Moria se înălţa fără zgomot „din pietre cioplite gata, înainte de a fi aduse acolo, așa că niciun ciocan, nici secure, nicio unealtă de fier nu s-a auzit în casă, în timpul zidirii” (1 Împăraţi 6,7), asamblarea lor armonioasă era executată după modelul dat de David fiului său, cu „toate uneltele care erau pentru casa lui Dumnezeu” (2 Cronici 4,19). Între acestea se aflau altarul tămâierii, masa cu pâinile pentru punerea înaintea Domnului, sfeșnicul și candelele împreună cu vasele de aur, de aur foarte curat” (2 Cronici 4,21). Mobilierul de aramă – altarul arderilor de tot, marea de aramă susţinută de doisprezece boi, lighenele de dimensiuni mai mici împreună cu multe alte vase – „împăratul a pus să se toarne în Câmpia Iordanu-lui într-un pământ cleios, între Sucot și Ţereda” (2 Cronici 4,17). Aceste obiecte au fost date din belșug, ca să nu fie nicio lipsă.

Palatul clădit de Solomon și de asociaţii lui pentru Dumnezeu, ca locaș în care să I se aducă închinare, era de o frumuseţe neîntrecută și de o splendoare fără seamăn. Împodobită cu pietre preţioase, înconjurată de curţi spaţioase, cu intrări monumentale, căptușită cu cedru și poleită cu aur, clădirea templului, cu perdele brodate și cu mobilier bogat, era un simbol potrivit pentru biserica cea vie a lui Dumnezeu de pe pământ, care, de-a lungul veacurilor, a fost clădită în armonie cu modelul divin, din materiale care au fost asemănate cu „aur, argint, pietre preţioase”, șlefuite „ca niște stâlpi frumoși care fac podoabă caselor împărătești” ( 1 Corinteni 3,12); Psalmi 144,12). Hristos este „Piatra din capul unghiului” a acestui templu spiritual: „În El toată clădirea, bine închegată, crește ca să fie un templu sfânt în Domnul” (Efeseni 2,20.21).

În cele din urmă, templul plănuit de împăratul David și clădit de fiul său Solomon a fost terminat. „Tot ceea ce-și pusese Solomon de gând să facă în casa Domnului, a izbutit” (2 Cronici 7,11). Iar acum, pentru ca palatul care încorona înălţimile muntelui Moria să poată fi, așa cum își dorise atât de mult David, o locuinţă „nu pentru om, ci pentru Domnul Dumnezeu” (1 Cronici 29,1), mai rămânea ceremonia solemnă a consacrării pentru Iehova și pentru închinare înaintea Sa.

Locul pe care era clădit templul fusese multă vreme socotit ca fiind un loc consacrat lui Dumnezeu. Aici, Avraam, tatăl credincioșilor, dovedise dispoziţia lui de a-l jertfi pe singurul său fiu în ascultare de porunca lui Iehova. Aici, Dumnezeu Își reînnoise legământul binecuvântării cu Avraam, care cuprindea slăvita făgăduinţă mesianică de eliberare pentru neamul omenesc prin jertfirea Fiului Celui Preaînalt (vezi Geneza 22,9.16-18). În acest loc, atunci când David adusese arderi de tot și jertfe de mâncare pentru a opri sabia răzbunătoare a îngerului distrugător, Dumnezeu i-a răspuns cu foc din cer (vezi 1 Cronici 21). Şi acum din nou, închinătorii lui Iehova erau aici pentru a se închina Dumnezeului lor și a-și reînnoi voturile de atașament faţă de El.

Timpul ales pentru consacrare era cel mai favorabil – luna a șaptea, când poporul din toate colţurile împărăţiei obișnuia să se adune la Ierusalim pentru a prăznui Sărbătoarea Corturilor. Această sărbătoare era mai întâi de toate o ocazie de bucurie. Lucrările de recoltare fiind terminate, iar muncile pentru noul an nefiind încă începute, poporul era liber de griji și putea se se dedice influenţelor sfinte și pline de bucurie ale acestui moment.

La timpul rânduit, oștile lui Israel împreună cu reprezentanţii din multe ţări străine, în îmbrăcăminte bogată, se adunau în curţile templului. Scena era de o măreţie neobișnuită. Solomon împreună cu bătrânii lui Israel și cu cei mai influenţi bărbaţi din popor s-au reîntors din cealaltă parte a orașului, de unde aduseseră chivotul legământului. „Chivotul, cortul întâlnirii și toate celelalte unelte sfinte care erau în cort” (2 Cronici 5,5) au fost aduse din sanctuarul de pe înălţimea Gabaonului. Aceste obiecte îndrăgite, care aminteau de experienţele de început ale copiilor lui Israel în timpul rătăcirii lor prin pustie, precum și cu ocazia cuceririi Canaanului, și-au găsit acum un sălaș permanent în clădirea splendidă, care fusese înălţată pentru a lua locul acelei construcţii portabile.

La aducerea la templu a chivotului sacru, care conţinea cele două table de piatră pe care erau scrise cu degetul lui Dumnezeu preceptele Decalogului, Solomon a urmat exemplul tatălui său, David. La fiecare șase pași aducea jertfe. Cu cântări și muzică și cu o deosebită ceremonie, „preoţii au adus chivotul legământului Domnului la locul lui, în sfântul locaș al casei în Locul Preasfânt” (2 Cronici 5,7). După ce au ieșit din sanctuar, ei au ocupat locurile destinate. Cântăreţii – „leviţii îmbrăcaţi în in subţire stăteau la răsăritul altarului cu chimvale, alăute și arfe și aveau cu ei o sută douăzeci de preoţi care sunau din trâmbiţe” (2 Cronici 5,12).

„Când cei ce sunau din trâmbiţe și cei ce cântau, unindu-se într-un glas ca să mărească și să laude pe Domnul cu sunat din trâmbiţă, chimvale și celelalte instrumente și au mărit pe Domnul prin aceste cuvinte: «Căci este bun, căci îndurarea Lui ţine în veci!ț în clipa aceea casa, și anume Casa Domnului, s-a umplut cu un nor. Preoţii nu au putut să mai stea acolo și să facă slujba din pricina norului; căci slava Domnului umpluse Casa lui Dumnezeu»” (2 Cronici 5,13.14).

Dându-și seama de semnificaţia acestui nor, Solomon a spus: „Domnul a zis că vrea să locuiască în întuneric! Şi eu am zidit o casă care-Ţi va fi locuinţă, un loc unde vei locui în veci!” (2 Cronici 6,1.2)

Domnul împărăţește: popoarele tremură;

El șade pe heruvimi: pământul se clatină.

Domnul este mare în Sion,

și înălţat peste toate popoarele.

Să laude oamenii Numele Tău cel mare și înfricoșat,

căci este sfânt!…

Înălţaţi pe Domnul, Dumnezeul nostru,

și închinaţi-vă înaintea așternutului picioarelor Lui,

căci este sfânt! (Psalmi 99,1-5)

În mijlocul curţii templului, fusese înălţată „o treaptă de ara-mă”, sau o platformă, „lungă de cinci coţi, lată de cinci coţi și înaltă de trei coţi”. Solomon a stat pe ea și, cu mâinile ridicate, a binecuvântat mulţimea cea mare din faţa lui „și toată adunarea lui Israel stătea în picioare” (2 Cronici 6,13.3).

„Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul lui Israel”, a exclamat Solomon, „care a vorbit cu gura Sa tatălui meu, David, și a împlinit prin puterea Sa ce spusese, când a zis: «Am ales Ierusalimul pentru ca în el să locuiască Numele Meu»” (2 Cronici 6,4.6).

Apoi, Solomon a îngenunchiat pe platformă și, în auzul întregului popor, a înălţat rugăciunea de consacrare. Ridicându-și mâinile către cer, în timp ce adunarea era plecată cu faţa la pământ, împăratul s-a rugat: „Doamne, Dumnezeul lui Israel! Nu este Dumnezeu ca Tine în ceruri și pe pământ: Tu ţii legământul și îndurarea Ta faţă de robii Tăi, care umblă înaintea Ta cu toată inima lor!

Astfel, Ţi-ai ţinut cuvântul dat robului Tău David, tatăl meu; și ce ai spus cu gura Ta, împlinești astăzi prin puterea Ta. Acum, Doamne, Dumnezeul lui Israel, ţine făgăduinţa pe care ai făcut-o tatălui meu David, când ai zis: «Niciodată nu vei fi lipsit înaintea Mea de un urmaș care să șadă pe scaunul de domnie al lui Israel, numai fiii tăi să ia seama la calea lor și să meargă în legea Mea, cum ai mers tu înaintea Mea.» Împlinească-se dar, Doamne, Dumnezeul lui Israel, făgăduinţa pe care ai făcut-o robului Tău David! Dar ce! Să locuiască Dumnezeu cu adevărat împreună cu omul pe pământ? Iată că cerurile și cerurile cerurilor nu Te pot cuprinde: cu cât mai puţin această casă, pe care am zidit-o eu! Totuși Doamne, Dumnezeul meu, ia aminte la rugăciunea robului Tău și la cererea lui! Ascultă strigătul și rugăciunea pe care Ţi-o face robul Tău. Ochii Tăi să fie zi și noapte deschiși peste casa aceasta, peste locul despre care ai zis că acolo va fi Numele Tău! … Ascultă cererile robului Tău și ale poporului Tău Israel, când se vor ruga în locul acesta! Ascultă din locul locuinţei Tale, din ceruri, ascultă și iartă! (…)

Când poporul Tău Israel va fi bătut de vrăjmaș, pentru că a păcătuit împotriva Ta: dacă se vor întoarce la Tine și vor da slavă Numelui Tău, dacă Îţi vor face rugăciuni și cereri în casa aceasta, ascultă-i din ceruri, iartă păcatul poporului Tău Israel și adu-i înapoi în ţara pe care ai dat-o lor și părinţilor lor. Când cerul va fi închis, și nu va fi ploaie, din pricina păcatelor lor împotriva Ta: dacă se vor ruga în acest loc și vor da slavă Numelui Tău și dacă se vor întoarce de la păcatele lor (pentru că îi vei fi pedepsit), ascultă-i din ceruri, iartă păcatul robilor Tăi și al poporului Israel, învaţă-i calea pe care trebuie să meargă și trimite ploaie pe pământul pe care l-ai dat ca moștenire poporului Tău!

Când vor fi în ţară foametea, ciuma, rugina în grâu și mălura, lăcustele de un soi sau altul, când vrăjmașul va împresura pe poporul Tău, în ţara lui, în cetăţile lui, când vor fi urgii sau boli de vreun fel: dacă un om, dacă tot poporul Tău Israel va face rugăciuni și cereri, și fiecare își va cunoaște rana și durerea și va întinde mâinile spre casa aceasta, ascultă-l din ceruri, din locul locuinţei Tale și iartă-l; răsplătește fiecăruia după inima lui, Tu care cunoști inima fiecăruia, căci numai Tu cunoști inima copiilor oamenilor, ca să se teamă de Tine și să umble în căile Tale tot timpul cât vor trăi în ţara pe care ai dat-o părinţilor noștri!

Când străinul, care nu este din poporul Tău Israel, va veni dintr-o ţară străină depărtată, din pricina Numelui Tău celui mare, din pricina mâinii Tale celei tari și din pricina braţului Tău întins, când va veni să se roage în casa aceasta, ascultă-l din ceruri, din locul locuinţei Tale, și dă străinului aceluia tot ce-Ţi va cere, pentru ca toate popoarele pământului să cunoască Numele Tău și să se teamă de Tine, ca poporul Tău Israel, și să știe că Numele Tău este chemat peste casa aceasta, pe care am zidit-o!

Când va ieși poporul Tău la luptă împotriva vrăjmașilor lui, urmând calea pe care îi vei porunci să o urmeze: dacă Îţi vor face rugăciuni cu privirile îndreptate spre cetatea aceasta pe care ai ales-o și spre casa pe care am zidit-o în Numele Tău, ascultă din ceruri rugăciunile și cererile lor și fă-le dreptate! Când vor păcătui împotriva Ta, căci nu este om care să nu păcătuiască, și când vei fi mâniat împotriva lor, și-i vei da în mâna vrăjmașului, care-i va duce robi într-o ţară depărtată sau apropiată: dacă își vor veni în fire în ţara unde au fost robi, dacă se vor întoarce la Tine și Îţi vor face cereri în ţara robiei lor, și vor zice: «Am păcătuit, am păcătuit, am săvârșit fărădelegi, am făcut rău», dacă se vor întoarce la Tine din toată inima lor și din tot sufletul lor, în ţara robiei lor, unde au fost duși robi, dacă-Ţi vor face rugăciuni cu privirile întoarse spre ţara lor, pe care ai dat-o părinţilor lor, spre cetatea pe care ai ales-o și spre casa pe care au zidit-o Numelui Tău, ascultă din ceruri, din locul locuinţei Tale, rugăciunile și cererile lor, fă-le dreptate: iartă poporului Tău păcatele făcute împotriva Ta!

Acum, Dumnezeule, ochii Tăi să fie deschiși și urechile Tale să fie cu luare-aminte la rugăciunea făcută în locul acesta! Acum, Doamne, Dumnezeule, scoală-Te, vino la locul Tău de odihnă, Tu și chivotul măreţiei Tale. Preoţii tăi, Doamne, Dumnezeule, să fie îmbrăcaţi cu mântuirea, și preaiubiţii tăi să se bucure de fericire! Doamne, Dumnezeule, nu îndepărta pe unsul Tău, adu-ţi aminte de bunătăţile făgăduite robului Tău David!” (2 Cronici 6,14-42)

Când Solomon și-a sfârșit rugăciunea „s-a pogorât foc din cer și a mistuit arderea de tot și jertfele… Preoţii nu puteau să intre în Casa Domnului, căci slava Domnului umplea Casa Domnului. Toţi copiii lui Israel au văzut pogorându-se focul și slava Domnului peste casă; ei și-au plecat faţa la pământ pe pardoseală, s-au închinat și au lăudat pe Domnul, zicând: «Căci este bun, căci îndurarea Lui ţine în veac!»”

Apoi, împăratul și poporul au adus jertfe înaintea Domnului. „Astfel împăratul și tot poporul au închinat Casa Domnului” (2 Cronici 7,1-5). Timp de șapte zile mulţimile din toate părţile împărăţiei, „de la hotarele Hamatului și până la râul Egiptului, o mulţime foarte mare”, au prăznuit cu bucurie. Săptămâna următoare a fost petrecută de mulţimea fericită la Sărbătoarea Corturilor. La încheierea timpului de reconsacrare și de bucurie, oamenii s-au întors la căminele lor, „plini de bucurie în inimă pentru bunătatea pe care Domnul a dat-o pe faţă lui David, lui Solomon și întregului Său popor Israel” (2 Cronici 7,8.10).

Împăratul făcuse tot ce putuse, ca să încurajeze poporul să se predea cu totul Domnului și slujirii Sale și să mărească Numele Lui cel sfânt. Şi acum iarăși, ca la Gabaon, la începutul domniei sale, conducătorului lui Israel i s-a dat dovada primirii și bine-cuvântării divine. Într-o viziune de noapte, Domnul i s-a arătat cu o solie: „Îţi ascult rugăciunea și aleg locul acesta drept casa unde va trebui să Mi se aducă jertfe. Când voi închide cerul, și nu va fi ploaie, când voi porunci lăcustelor să mănânce ţara, când voi trimite ciuma în poporul Meu: dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va abate de la căile lui rele – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul și-i voi tămădui ţara. Ochii Mei vor fi deschiși de acum, și urechile Mele vor fi cu luare-aminte la rugăciunea făcută în locul acesta. Acum, aleg și sfinţesc casa aceasta, pentru ca Numele Meu să locuiască în ea pe vecie, și voi avea totdeauna ochii și inima Mea acolo” (2 Cronici 7,12-16).

Dacă Israel ar fi rămas credincios lui Dumnezeu, această clădire măreaţă ar fi rămas în picioare pe vecie, ca un semn veșnic al favorii deosebite a lui Dumnezeu faţă de poporul Său ales. „Şi pe străinii” – declara Dumnezeu – „care se vor lipi de Domnul ca să-I slujească, și să iubească Numele Domnului, pentru ca să fie slujitorii Lui, și toţi cei ce vor păzi Sabatul, ca să nu îl pângărească, și vor stărui în legământul Meu, îi voi aduce la muntele Meu cel sfânt, și-i voi umple de veselie în Casa Mea de rugăciune. Arderile lor de tot și jertfele lor vor fi primite pe altarul Meu, căci Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Isaia 56,6.7).

În legătură cu aceste asigurări de primire, Domnul a explicat lămurit înaintea împăratului calea datoriei: „Şi tu, dacă vei umbla înaintea Mea cum a umblat tatăl tău David, făcând tot ce am poruncit, și dacă vei păzi legile și poruncile Mele, voi întări scaunul de domnie al împărăţiei tale, cum am făgăduit tatălui tău David, când am zis: «Niciodată nu vei fi lipsit de un urmaș, care să domnescă peste Israel»” (2 Cronici 7,17.18).

Dacă Solomon ar fi continuat să-L slujească pe Domnul în umilinţă, întreaga lui domnie ar fi exercitat o influenţă puternică spre bine asupra popoarelor înconjurătoare – popoare care fuseseră atât de favorabil impresionate de domnia lui David, tatăl lui, ca și de cuvintele înţelepte și de lucrările măreţe din primii ani ai domniei sale. Prevăzând ispitele teribile care însoţesc prosperitatea și onoarea lumească, Dumnezeu l-a avertizat pe Solomon împotriva păcatului apostaziei și i-a arătat mai dinainte urmările teribile ale păcatului. Chiar și templu cel minunat, care tocmai fusese consacrat, avea să ajungă „de pomină și de batjocură printre toate popoarele”, dacă Israel avea să-L uite „pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor” (2 Cronici 7,20.22) și avea să stăruie în idolatrie.

Întărit în inimă și plin de bucurie pentru solia primită din cer, că rugăciunea sa în favoarea lui Israel fusese ascultată, Solomon a intrat acum în cea mai glorioasă perioadă de domnie.

În curând, „toţi împăraţii pământului” au început să îl caute, „să audă înţelepciunea pe care o pusese Dumnezeu în inima lui” (2 Cronici 9,23). Mulţi aveau să vadă felul guvernării lui și să primească îndrumări cu privire la rezolvarea problemelor grele.

Când aceștia îl vizitau pe Solomon, el îi învăţa despre Dumnezeu ca fiind Creatorul tuturor lucrurilor, și ei se întorceau cu concepţii mai lămurite despre Dumnezeul lui Israel și despre dragostea Lui faţă de neamul omenesc. În lucrările din natură, vedeau acum expresia iubirii Sale și o descoperire a caracterului Său; și mulţi erau determinaţi să i se închine, ca Dumnezeu al lor.

Umilinţa lui Solomon, la vremea când a început să ducă poverile statului, atunci când a recunoscut înaintea lui Dumnezeu: „… eu nu sunt decât un tânăr, nu sunt încercat” (1 Împăraţi 3,7), dragostea lui adâncă faţă de Dumnezeu, respectul lui profund pentru lucrurile sfinte, neîncrederea în sine, precum și faptul că Îl înălţa cu adevărat pe Creatorul infinit a toate – toate aceste trăsături de caracter, cu adevărat demne de urmărit, s-au văzut în lucrările legate de dedicarea templului când, în timpul rugăciunii sale de consacrare, a îngenunchiat în poziţia umilă a unuia care cere. Urmașii lui Hristos, astăzi, să se ferească de tendinţele de a pierde spiritul de respect și de teamă sfântă. Scripturile îi învaţă pe oameni cum să se apropie de Făcătorul lor – cu umilinţă și cu temere, prin credinţă într-un Mijlocitor divin. Psalmistul declara:

Căci Domnul este un Dumnezeu mare,

Este un Împărat mai presus de toţi dumnezeii.

Veniţi să ne închinăm și să ne smerim

Să ne plecăm genunchiul înaintea Domnului,

Făcătorul nostru! (Psalmi 95,3.6)

Atât în rugăciunea publică, cât și în cea particulară, este privilegiul nostru să ne plecăm genunchiul înaintea lui Dumnezeu atunci când Îi aducem cererile noastre. Iisus, exemplul nostru, „îngenunchea și Se ruga” (Luca 22,41). Despre ucenicii Săi se scrie că ei „au îngenuncheat și s-au rugat” (Fapte 9,40). Pavel declara: „Îmi plec genunchiul înaintea Tatălui nostru Iisus Hristos” (Efeseni 3,14). Când a mărturisit înaintea lui Dumnezeu păcatele lui Israel, Ezra a îngenuncheat (Ezra 9,50). Daniel „îngenunchea de trei ori pe zi, se ruga și lăuda pe Dumnezeul lui” (Daniel 6,10).

Adevăratul respect pentru Dumnezeu este imprimat de simţul măreţiei Sale infinite și de conștienţa prezenţei Sale. Orice inimă trebuie să fie impresionată de acest simţământ al Celui Nevăzut. Ceasul și locul rugăciunii sunt sfinte, pentru că acolo este Dumnezeu. Şi atunci când se manifestă respect în atitudine și în comportament, simţământul din care izvorăște se va adânci. „Numele Lui este sfânt și înfricoșat” (Psalmi 111,9), declară psalmistul. Atunci când îngerii Îi rostesc Numele, își acoperă feţele. Deci cu cât respect ar trebui să luăm Numele Lui pe buzele noastre, noi care suntem păcătoși și decăzuţi!

Ar fi bine ca atât tinerii, cât și bătrânii să cântărească acele cuvinte din Sfânta Scriptură care arată cum ar trebui privit locul însemnat cu prezenţa deosebită a lui Dumnezeu. „Scoate-ţi încălţămintea din picioare”, i-a poruncit El lui Moise la rugul arzând, „căci locul pe care stai este un pământ sfânt” (Exodul 3,5). După ce Iacov a avut viziunea cu îngerii, a exclamat: „Domnul este în locul acesta, și eu nu am știut… Aici este casa lui Dumnezeu, aici este poarta cerurilor!” (Geneza 28,16.17)

În cele spuse cu ocazia slujbelor de consacrare, Solomon a căutat să îndepărteze din mintea celor prezenţi superstiţiile cu privire la Creator, superstiţii care întunecaseră minţile păgânilor. Dumnezeul cerului nu este ca zeii păgânilor, legat de un templu făcut de mâni omenești; cu toate acestea, El Se întâlnește cu poporul Său, prin Duhul Său, atunci când ei se adună la casa dedicată închinării Sale.

Cu secole mai târziu, Pavel a învăţat același adevăr prin cuvintele: „Dumnezeu care a făcut lumea și tot ce este în ea, este Domnul cerului și al pământului și nu locuiește în temple făcute de mâini. El nu este slujit de mâini omenești ca și când ar avea trebuinţă de ceva, El, care dă tuturor viaţa, suflarea și toate lucrurile. El a făcut ca toţi oamenii, ieșiţi dintr-unul singur, să locuiască pe toată faţa pământului; le-a așezat anumite vremi și a pus anumite hotare locuinţei lor, ca ei să caute pe Dumnezeu și să se silească să-l găsească bâjbâind, măcar că nu este departe de fiecare din noi. Căci în El avem viaţa, mișcarea și fiinţa…” (Fapte 17,24-28)

Ferice de poporul al cărui Dumnezeu este Domnul!

Ferice de poporul pe care Şi-l alege El de moștenire!

Domul privește din înălţimea cerurilor

și vede pe toţi fiii oamenilor.

Din locașul locuinţei Lui,

El privește pe toţi locuitorii pământului.

Domnul Şi-a așezat scaunul de domnie în ceruri

și domnia Lui stăpânește peste tot.

Dumnezeule, căile Tale sunt sfinte!

Care Dumnezeu este mare ca Dumnezeul nostru?

Tu care ești Dumnezeul care face minuni;

Tu Ţi-ai arătat puterea printre popoare!

(Psalmi 33,12-14; 103,19; 77,14)

Cu toate că Dumnezeu nu locuiește în temple făcute de mâini, El onorează cu prezenţa Sa adunările copiilor Săi. El a făgăduit că, atunci când ei se adună să Îl caute, să-și recunoască păcatele și să se roage unul pentru altul, El Se va întâlni cu ei prin Duhul Său. Dar aceia care se adună să se închine Lui trebuie să îndepărteze orice gând rău. Despre aceștia Domnul declară: „Norodul acesta se apropie de Mine cu gura și Mă cinstește cu buzele, dar inima lui este departe de Mine. Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături niște porunci omenești” (Matei 15,8.9) Aceia care se închină lui Dumnezeu trebuie să I Se închine „în duh și adevăr, căci astfel de închinători dorește Tatăl” (Ioan 4,23).

„Domnul este în templul Lui cel sfânt; tot pământul să tacă înaintea Lui” (Habacuc 2,20).