Atâta vreme cât Solomon a înălţat Legea Cerului, Dumnezeu a fost cu el și i-a fost dată înţelepciune să conducă poporul Israel cu nepărtinire și cu milă. La început, când a primit bogăţie și onoare lumească, rămăsese umilit și mare a fost întinderea influenţei lui. „Solomon stăpânea toate împărăţiile de la Râu (Eufrat) până la ţara filistenilor și până la hotarul Egiptului… și avea pace pretutindeni de jur împrejur. Iuda și Israel… au locuit în liniște, fiecare sub via lui și sub smochinul lui, în tot timpul lui Solomon” (1 Împăraţi 4,21.24.25).
Dar, după o dimineaţă cu mari făgăduinţe, viaţa lui a fost întunecată de apostazie. Istoria raportează faptul întristător că acela care fusese numit Iedidia, „Iubitul Domnului” (2 Samuel 12,25), acela care fusese onorat de Dumnezeu cu dovezi atât de remarcabile ale favorii divine, încât înţelepciunea și dreptatea lui îi dăduse un renume universal; acela care îi condusese pe alţii să atribuie cinstea Dumnezeului lui Israel, acela s-a întors de la închinarea lui Iehova pentru a se pleca înaintea idolilor păgânilor.
Cu sute de ani mai înainte ca Solomon să vină la tron, Domnul, prevăzând primejdiile care urmau să vină peste aceia care aveau să fie conducători ai lui Israel, i-a dat lui Moise îndrumări pentru călăuzirea lor. Au fost date îndrumări pentru acela care avea să stea pe tronul lui Israel să scrie o copie după legile lui Iehova, „într-o carte, o copie a acestei legi, pe care să o ia de la preoţii din neamul leviţilor. Va trebui să o aibă cu el și să o citească în toate zilele vieţii lui, ca să înveţe să se teamă de Domnul, Dumnezeul lor, să păzească și să împlinească toate cuvintele din legea aceasta și toate poruncile acestea, pentru ca inima lui să nu se înalţe mai presus de fraţii lui, și să nu se abată de la poruncile acestea nici la dreapta, nici la stânga, și să aibă astfel multe zile în împărăţia lui, el și copiii lui, în mijlocul lui Israel” (Deuteronomul 17,18-20).
În legătură cu această îndrumare, Domnul avertizase în mod deosebit ca acela care avea să fie uns ca împărat „să nu aibă un mare număr de neveste, ca să nu i se abată inima, și să nu strângă mari grămezi de argint și de aur” (Deuteronomul 17,17).
Lui Solomon îi erau cunoscute aceste avertizări, și, pentru o vreme, a luat seama la ele. Cea mai mare dorinţă a lui era să trăiască și să conducă în armonie cu rânduielile date la Sinai. Modul lui de a conduce treburile împărăţiei era într-un contrast izbitor cu obiceiurile popoarelor din vremea lui – popoare care nu se temeau de Dumnezeu și ai căror conducători călcau în picioare Legea Sa cea sfântă.
Căutând să întărească legăturile cu împărăţia cea puternică din partea de miazăzi a lui Israel, Solomon s-a aventurat pe un teren interzis. Satana știa urmările care aveau să însoţească neascultarea și, în timpul primilor ani ai domniei lui Solomon – ani glorioși datorită înţelepciunii, mărinimiei și dreptăţii împăratului –, a căutat să aducă influenţe care aveau să submineze pe nesimţite credincioșia lui Solomon faţă de principii și să-l ducă la despărţirea de Dumnezeu. Din raportul scris aflăm că vrăjmașul a reușit în această străduinţă: „Solomon s-a încuscrit cu Faraon, împăratul Egiptului. A luat de nevastă pe fata lui Faraon și a dus-o în cetatea lui David…” (1 Împăraţi 3,1)
Din punct de vedere omenesc, această căsătorie, deși contrară învăţăturilor Legii lui Dumnezeu, părea să se dovedească o binecuvântare; căci soţia păgână a lui Solomon s-a convertit și s-a unit cu el în închinarea în faţa adevăratului Dumnezeu. Afară de aceasta, Faraon a făcut un serviciu important lui Israel, cucerind Ghezerul, învingându-i pe canaaniţii care locuiau în cetate și oferind-o „ca dar fiicei lui, soţia lui Solomon” (1 Împăraţi 9,16). Solomon a reclădit cetatea aceasta și, aparent, acest lucru a întărit mult împărăţia sa de-a lungul coastei mediteraneene. Dar, intrând în alianţă cu o naţiune păgână și sigilând pactul prin căsătoria cu o prinţesă idolatră, Solomon a dispreţuit în mod nesăbuit măsura înţeleaptă pe care Dumnezeu o luase pentru păstrarea curăţiei poporului Său. Nădejdea că soţia lui egipteancă putea fi convertită era doar o slabă scuză pentru păcat.
Pentru o vreme, Dumnezeu, în mila Sa plină de iubire, a trecut peste această greșeală gravă; iar împăratul, printr-o purtare înţeleaptă, ar fi putut stăvilii într-o mare măsură puterile răului, pe care imprudenţa lui le pusese în mișcare. Dar Solomon începuse să piardă din vedere Izvorul puterii și slavei lui. Pe măsură ce înclinaţiile câștigau întâietate asupra raţiunii, încrederea în sine a crescut și el a căutat să îndeplinească planul lui Dumnezeu, după găsirea sa cu cale. El a socotit că alianţele comerciale și politice cu popoarele din jur vor conduce la cunoașterea Dumnezeului adevărat și a intrat în alianţă nesfinţită cu popor după popor. Deseori, aceste alianţe erau pecetluite prin căsătorii cu prinţese păgâne. Poruncile lui Iehova au fost lăsate la o parte și înlocuite cu obiceiurile popoarelor înconjurătoare.
Solomon se amăgea că înţelepciunea și puterea exemplului său le vor conduce pe aceste soţii de la idolatrie către închinarea la Dumnezeul cel adevărat și deci înţelegerile făcute în felul acesta vor atrage popoarele și le vor aduce într-o strânsă legătură cu Israel. Zadarnică nădejde! Greșeala lui Solomon, care s-a considerat destul de puternic pentru a rezista influenţei partenerilor păgâni, a fost fatală. Şi la fel de fatală a fost amăgirea care l-a făcut să spere că, în ciuda faptului că el desconsiderase Legea lui Dumnezeu, ceilalţi ar fi putut fi determinaţi să respecte și să asculte de preceptele ei sfinte.
Alianţele împăratului și relaţiile comerciale cu popoarele păgâne i-au adus renumele, cinstea și bogăţiile acestei lumi. El a putut să aducă aur din Ofir și argint din Tarsis în cantităţi mari: „Împăratul a făcut argintul și aurul din Tarsis tot atât de obișnuite la Ierusalim ca pietrele, și cedrii tot atât de obișnuiţi ca sicomorii care cresc în câmpie” (1 Cronici 1,15). Bogăţia, împreună cu toate ispitele legate de ea, a cuprins în zilele lui Solomon un număr mare de oameni; dar aurul curat al caracterului a fost întunecat și devalorizat.
Apostazia lui Solomon a fost atât de treptată, încât, înainte de a-și da seama, el se îndepărtase mult de Dumnezeu. Aproape pe neobservate, el a început să se încreadă din ce în ce mai puţin în binecuvântarea și în călăuzirea divină și să-și pună încrederea în propria putere. Puţin câte puţin, s-a întors din acea ascultare neclintită de Dumnezeu, care putea să facă din Israel un popor deosebit, s-a apropiat din ce în ce mai mult de obiceiurile po-poarelor înconjurătoare. Căzând în ispite legate de succesele lui și de poziţia lui înălţată, a uitat Izvorul prosperităţii lui. Ambiţia de a întrece toate celelalte popoare în putere și strălucire l-a adus să pervertească pentru scopuri egoiste darurile cerești – daruri care până acum fuseseră folosite pentru slava lui Dumnezeu. Banii, cărora trebuia să li se dea o întrebuinţare sfântă pentru binele săracilor și pentru răspândirea principiilor de vieţuire sănătoasă în toată lumea, au fost cheltuiţi în mod egoist în proiecte ambiţioase.
Captivat de dorinţa nestăpânită de a întrece celelalte popoare în fală, împăratul a pierdut din vedere nevoia de a-și însuși frumuseţea și desăvârșirea caracterului. Căutând să se slăvească înaintea lumii, el și-a vândut onoarea și integritatea. Veniturile enorme, realizate din comerţul cu multe ţări, au fost sporite prin impozite grele. În felul acesta mândria, ambiţia, risipa și îngăduinţa de sine au dat ca rod cruzime și stoarcere. Spiritul de corectitudine și de chibzuinţă, ce caracteriza purtarea lui cu oamenii în prima parte a domniei, a fost schimbat. Din cel mai înţelept și mai milos dintre conducători a degenerat într-un tiran. Cel care odinioară fusese ocrotitorul poporului, milos și temător de Dumnezeu, a devenit apăsător și despotic. Un impozit după altul era pus peste popor, pentru ca aceste mijloace să întreţină luxul curţii.
Oamenii au început să se plângă. Respectul și admiraţia pe care odinioară le manifestaseră pentru împăratul lor s-au transformat în întristare și dezgust.
Ca o apăsare împotriva bizuirii pe braţul omenesc, Domnul îi avertizase pe aceia care aveau să conducă peste poporul Israel să nu își înmulţească hergheliile de cai. Dar dispreţuind făţiș această poruncă, Solomon a adus cai din Egipt. „Şi au adus lui Solomon cai din Egipt și din toate ţările” (2 Cronici 1,16; 9,28). „Solomon a strâns care și călărime; avea o mie patru sute de care și doisprezece mii de călăreţi, pe care i-a pus în cetăţile unde își avea carele și la Ierusalim, lângă împărat” (1 Împăraţi 10,26).
Din ce în ce mai mult, împăratul a ajuns să privească luxul, îngăduinţa de sine și favoarea lumii, ca dovezi ale renumelui său. Femei frumoase și atrăgătoare au fost aduse din Egipt, Fenicia, Edom, Moab și din multe locuri. Aceste femei se numărau cu sutele. Religia lor era idolatră și fuseseră învăţate să practice ritualuri crude și degradatoare. Orbit de frumuseţea lor, împăratul și-a neglijat datoriile faţă de Dumnezeu și faţă de împărăţie.
Soţiile lui au exercitat o influenţă puternică asupra sa și treptat au reușit să-l determine să se unească cu ele în închinarea lor. Solomon dispreţuise îndurarea pe care Dumnezeu o dăduse ca să slujească de opreliște împotriva apostaziei, iar acum el s-a predat închinării idolatre. „Când a îmbătrânit, nevestele i-au plecat inima spre alţi dumnezei; și inima nu i-a fost cu totul a Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său, David. Solomon s-a dus după Astarteea, zeiţa sidonienilor, și după Milcom, uriciunea amo-niţilor” (1 Împăraţi 11,4.5).
În partea de miazăzi a Muntelui Măslinilor, faţă în faţă cu muntele Moria, acolo unde era așezat cel mai frumos templu al lui Iehova, Solomon a înălţat o mulţime de clădiri impunătoare pentru a fi folosite ca altare idolatre. Pentru a fi plăcuţi soţiilor lui, el a așezat idoli uriași – chipuri diforme din lemn și din piatră – în mijlocul livezilor de mirţi și de măslini. Acolo, înaintea altarelor zeităţilor păgâne, „Chemoș, uriciunea Moabului”, și „Moloc, uriciunea fiilor lui Amon” (1 Împăraţi 11,7), au fost practicate riturile cele mai dezgustătoare ale păgânismului.
Calea lui Solomon a adus pedeapsa ei sigură. Despărţirea de Dumnezeu, prin legăturile cu cei idolatri, a fost ruina lui. Când a lepădat legământul lui cu Dumnezeu, și-a pierdut stăpânirea de sine. Puterea lui morală s-a pierdut. Sensibilităţile lui fine s-au tocit, iar conștiinţa s-a împietrit. Acela care la începutul domniei manifestase atât de multă înţelepciune și milă, redând unei mame nefericite pe copilul ei neajutorat (1 Împăraţi 3,16-28), a căzut atât de jos, încât a consimţit la înălţarea unui idol căruia i se ofereau ca jertfă copii vii. El, care în tinereţe fusese înzestrat cu înţelegere și tact și care, la vârsta maturităţii, fusese inspirat să scrie: „Multe căi pot părea bune omului, dar la urmă se văd că duc la moarte” (Proverbe 14,12), în ani de mai târziu s-a despărţit atât de mult de curăţie, încât a îngăduit ritualuri revoltătoare și destrăbălate legate de adorarea lui Chemoș și a Astarteei. El, care la consacrarea templului spusese poporului său: „Inima voastră să fie în totul a Domnului, Dumnezeului vostru” (1 Împăraţi 8,61), a devenit un hulitor care în inimă și în viaţă își contrazicea cuvintele. El a confundat libertatea cu desfrânarea. A încercat, dar cu ce preţ, să împace lumina cu întunericul, binele cu răul, curăţia cu necurăţia, pe Hristos cu Belial.
După ce a fost unul dintre cei mai mari împăraţi care au purtat vreodată un sceptru, Solomon a devenit un nelegiuit, unealta și robul altuia. Caracterul lui, odinioară nobil și bărbătesc, a devenit neputincios și fără vlagă. Credinţa lui în Dumnezeul cel viu a fost anihilată de îndoieli ateiste. Necredinţa i-a întunecat fericirea, i-a slăbit principiile și i-a degradat viaţa. Dreptatea și generozitatea de la începutul domniei s-au schimbat în despotism și tiranie. Sărmană, slabă fire omenească! Dumnezeu nu poate face decât puţin pentru oamenii care-și pierd simţământul dependenţei de El.
În acești ani de apostazie, decăderea spirituală a lui Israel a progresat continuu. Cum putea fi altfel când împăratul lor își unise interesele cu agenţii satanici? Prin aceste mijloace, vrăjmașul lucra la întunecarea conștiinţei israeliţilor cu privire la închinarea adevărată și la cea falsă; și astfel, ei au devenit o pradă ușoară. Comerţul cu alte popoare i-a adus în strânsă legătură cu aceia care nu Îl iubeau pe Dumnezeu și dragostea lor pentru El a fost mult slăbită. Simţul lor viu cu privire la caracterul înalt și sfânt al lui Dumnezeu aproape a dispărut. Refuzând să meargă pe calea ascultării, ei și-au manifestat atașamentul faţă de vrăjmașul neprihănirii. Căsătoria cu cei idolatri devenise o practică obișnuită, iar israeliţii și-au pierdut repede orice oroare faţă de idolatrie. Poligamia era încurajată. Mamele idolatre și-au adus copiii să participe la ritualuri păgâne. În viaţa unora, slujirea religioasă curată, instituită de Dumnezeu, a fost înlocuită cu idolatria ce mai întunecată.
Creștinii trebuie să se păstreze deosebiţi de lume, de spiritul și de influenţa ei. Dumnezeu ne poate păstra în lume, dar noi nu trebuie să fim din lume. Iubirea Lui nu este nesigură și oscilantă. El veghează fără încetare asupra copiilor Săi cu o grijă nemăsurată. Dar El cere o credinţă neîmpărţită: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Căci sau va urî pe unul și va iubi pe celălalt; sau va ţine la unul și va nesocoti pe celălalt: nu puteţi sluji lui Dumnezeu și lui Mamona” (Matei 6,24). Solomon a fost înzestrat cu o înţelepciune minunată; dar lumea l-a îndepărtat de Dumnezeu. Bărbaţii de astăzi nu sunt mai tari decât el; ei sunt tot atât de predispuși să cedeze influenţelor care au provocat căderea lui. El îi avertizează pe copiii Săi să nu își primejduiască sufletele prin asemănarea cu lumea. „Ieșiţi din mijlocul lor”, îi cheamă El, „despărţiţi-vă de ei… nu vă atingeţi de ce este necurat și vă voi primi. Eu vă voi fi Tată și voi Îmi veţi fi fii și fiice, zice Domnul Cel Atotputernic” (2 Corinteni 6,17.18).
În mijlocul prosperităţii se ascunde primejdia. De-a lungul veacurilor, bogăţiile și onoarea au pus întotdeauna de primejdie umilinţa și spiritualitatea. Nu vasul gol este greu de purtat; vasul plin până sus trebuie echilibrat cu atenţie. Necazul și împotrivirea pot produce amărăciune; dar prosperitatea este cât se poate de primejdioasă pentru viaţa spirituală. Dacă elementul omenesc nu este în continuă supunere faţă de voia lui Dumnezeu, dacă nu este sfinţit prin adevăr, atunci prosperitatea va trezi cu siguranţă tendinţa naturală către îngâmfare.
În valea umilinţei, unde oamenii depind de Dumnezeu, ca El să-i înveţe și să le călăuzească fiecare pas, acolo este o anumită siguranţă. Dar aceia care stau într-un turn înalt și care datorită poziţiei lor se presupune că au o mare înţelepciune, aceștia se află în cea mai mare primejdie. Dacă astfel de oameni nu fac din Dumnezeu sprijinul lor, ei vor cădea cu siguranţă.
Când mândria și ambiţia sunt îngăduite, viaţa se ruinează; căci mândria nu simte nicio nevoie și închide inima faţă de binecuvântările nemărginite ale Cerului. Acela care își ia ca ţintă proslăvirea de sine, se va pomeni lipsit de harul lui Dumnezeu, cu al cărui ajutor sunt câștigate bogăţiile adevărate și cele mai depline bucurii. Dar acela care dă totul și face totul pentru Hristos va cunoaște împlinirea făgăduinţei care zice: „Binecuvântarea Domnului îmbogăţește și El nu lasă să fie urmată de niciun necaz” (Proverbe 10,22). Cu atingerea plăcută a harului, Mântuitorul alungă din suflet neliniștea și ambiţia nesfântă, transformând vrăjmășia în dragoste și necredinţa în încredere. Atunci când El vorbește sufletului, invitându-l: „Urmează-Mi”, vraja atracţiei este îndepărtată. La sunetul glasului Său, duhul de lăcomie și de ambiţie părăsește inima, iar oamenii se ridică eliberaţi, ca să-L urmeze.