Printre cauzele principale, care l-au condus pe Solomon la risipă și asuprire, a fost faptul că nu a mai menţinut și nu a mai întărit spiritul de jertfire de sine.
Când la poalele muntelui Sinai, Moise a făcut cunoscut po-porului porunca divină: „Să-Mi facă un locaș sfânt și Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25,8), răspunsul israeliţilor a fost însoţit de daruri corespunzătoare. „Toţi cei cu tragere de inimă și bună-voinţă” au adus daruri (Exodul 35,21). Pentru construirea sanctuarului au fost necesare pregătiri mari și vaste; se cerea o cantitate mare de material scump și costisitor, dar Domnul a primit numai daruri de bunăvoie. „Să-l primiţi de la orice om care va da cu tragere de inimă” (Exodul 25,2) – a fost porunca pe care Moise a repetat-o înaintea poporului. Consacrarea faţă de Dumnezeu și un spirit de sacrificiu au fost primele condiţii pentru pregătirea locașului Celui Preaînalt.
O chemare asemănătoare la jertfirea de sine a fost făcută atunci când David i-a încredinţat lui Solomon răspunderea clădirii templului. David a cerut mulţimii adunate: „Cine vrea să mai aducă de bunăvoie daruri înaintea Domnului?” (1 Cronici 29,5). Această chemare la consacrare și la o slujire de bunăvoie ar fi trebuit să fie păstrată întotdeauna în atenţie de aceia care aveau de a face cu ridicarea templului.
Pentru construirea tabernaculului din pustie, oameni aleși au fost înzestraţi de Dumnezeu cu o pricepere deosebită și cu înţelepciune. „Moise a zis copiilor lui Israel: «Să știţi că Domnul a ales pe Beţaleel… din seminţia lui Iuda. L-a umplut cu Duhul lui Dumnezeu, duh de înţelepciune, pricepere și știinţă pentru tot felul de lucrări… I-a dat și darul să înveţe pe alţii atât lui, cât și lui Oholiab… din seminţia lui Dan. I-a umplut cu pricepere, ca să facă toate lucrările de săpătură în piatră, de cioplitură meșteșugită, de lucrat la gherghef… să facă tot felul de lucrări»… Beţaleel, Oholiab și toţi bărbaţii înţelepţi în care pusese Domnul înţelepciune și pricepere… au făcut totul după cum poruncise Domnul” (Exodul 35,30-35; 36,1). Fiinţele cerești colaborau cu lucrătorii pe care Dumnezeu îi alesese.
Urmașii acestor meșteri au moștenit într-o mare măsură talentele dăruite părinţilor lor. Pentru o vreme, acești bărbaţi din Iuda și din Dan au rămas umili și neegoiști. Dar treptat, aproape pe neobservate, și-au pierdut simţământul dependenţei de Dumnezeu și dorinţa de a-L servi în mod neegoist. Ei au cerut o plată mai mare pentru serviciile lor, din cauza priceperii lor deosebite ca meșteri în artele decorative. În anumite situaţii, cererile lor au fost satisfăcute, dar cel mai adesea au găsit de lucru la popoarele înconjurătoare. În locul unui spirit nobil și de jertfire de sine, care umpluse inimile înaintașilor lor renumiţi, ei și-au îngăduit un spirit de lăcomie, acaparând din ce în ce mai mult. Pentru ca dorinţele lor să poată fi împlinite, au folosit priceperea dată de Dumnezeu în slujirea împăraţilor idolatri și talentele pentru realizarea lucrărilor care erau o dezonoare pentru Creator.
Printre acești bărbaţi a căutat Solomon un meșter care să conducă construirea templului de pe muntele Moria. Împăratului i se încredinţaseră în scris specificări amănunţite cu privire la fiecare parte a clădirii sfinte, și el ar fi trebuit să privească spre Dumnezeu, în credinţă, pentru ajutoare consacrate, cărora să le dea pricepere deosebită pentru a putea face cu precizie lucrarea cerută. Dar Solomon a pierdut din vedere această ocazie de a manifesta credinţă în Dumnezeu. El a trimis la împăratul Tirului să ceară un bărbat… „iscusit în lucrarea aurului, argintului și fierului, a materiilor vopsite în purpură, a materialelor de culoare cârmâzului și de culoare albastră, care să cunoască săparea în lemn, ca să lucreze cu meșterii iscusiţi… din Iuda și Ierusalim” (2 Cronici 2,7).
Împăratul fenician a răspuns trimiţându-l pe Huram-Abi, „fiul unui femei din fetele lui Dan și al unui tată tirian” (2 Cronici 2,14). Huram era, prin mama sa, un urmaș la lui Oholiab, căruia, cu sute de ani mai înainte, Dumnezeu îi dăduse o înţelepciune deosebită pentru construirea cortului.
Astfel, în fruntea cetei de lucrători ai lui Solomon, a fost așezat un bărbat ale cărui eforturi erau determinate de o dorinţă neegoistă de a-L sluji pe Dumnezeu. El slujea dumnezeului acestui veac – Mamona. Toate fibrele fiinţei sale erau îmbibate cu principiile egoismului.
Datorită priceperii lui neobișnuite, Huram a cerut preţuri mari. Treptat, principiile păcătoase, pe care le nutrea, au ajuns să fie primite și de tovarășii lui. Lucrând cu el zi de zi, ei s-au supus tendinţei de a compara plata lor cu a lui și au început să piardă din vedere caracterul sfânt al lucrării lor. Spiritul de renegare de sine i-a părăsit și a luat loc spiritul lăcomiei. Urmarea a fost cererea de sume mai mari, care le-a fost acceptată.
Influenţele dăunătoare care au luat naștere în felul acesta au pătruns în toate ramurile slujirii Domnului și s-au răspândit în toată împărăţia. Salariile mari, pretinse și obţinute, au dat multora posibilitatea să-și permită lux și risipă. Săracii erau năpăstuiţi de bogaţi, spiritul de jertfire de sine se pierduse aproape în totalitate. În efectele îndepărtate ale acestor influenţe se poate găsi una dintre principalele cauze ale apostaziei grozave a aceluia care odinioară se număra printre cei mai înţelepţi dintre muritori.
Contrastul izbitor, în spirit și motive, dintre cei care clădiseră cortul din pustie și cei angajaţi la înălţarea Templului lui Solomon cuprinde o lecţie de o însemnătate profundă. Urmărirea intereselor personale ce îi caracteriza pe constructorii templului își găsise echivalentul în egoismul care predomina în lume. Spiritul de lăcomie, de căutare a poziţiei celei mai înalte, a veniturilor celor mai mari este în creștere. Slujirea de bunăvoie și jertfirea de sine bucuroasă a lucrătorilor de la tabernacul se întâlnesc rareori. Dar acesta este singurul spirit care ar trebui să pună stăpânire pe urmașii lui Iisus. Maestrul nostru divin ne dă un exemplu de felul cum trebuie să lucreze ucenicii Lui. Acelora pe care i-a chemat: „Veniţi după Mine și vă voi face pescari de oameni” (Matei 4,19), nu le-a oferit o plată stabilă pentru slujirea lor. Ei urmau să fie părtași cu El în renunţare și în sacrificii.
Trebuie să lucrăm nu pentru plata pe care o primim. Motivul care să ne îndemne la lucrare pentru Dumnezeu nu trebuie să conţină nimic care tinde către slujirea de sine. Consacrarea neegoistă și un spirit de jertfire de sine au fost și vor fi întotdeauna prima condiţie a unei slujiri primite de Dumnezeu. Domnul și Învăţătorul nostru dorește ca niciun fir de egoism să nu fie ţesut în lucrarea Sa. În străduinţele noastre trebuie să punem tactul și priceperea, precizia și înţelepciunea pe care Dumnezeul desăvârșirii le-a cerut de la clăditorii tabernaculului pământesc, însă, în toate lucrările noastre, trebuie să ne amintim că cele mai strălucite talente sau cele mai scumpe servicii sunt primite numai atunci când eul este mistuit pe altar, ca o jertfă vie.
O altă depărtare de la principiile drepte, care în cele din urmă a dus la decăderea împăratului lui Israel, a fost cedarea în faţa ispitei de a-și atribui slava care Îi aparţinea numai lui Dumnezeu.
Din ziua când Solomon a fost însărcinat cu lucrarea clădirii templului și până la încheierea ei, ţinta lui declarată a fost „să clădească o casă pentru Numele Domnului, Dumnezeului lui Israel” (2 Cronici 6,7). Această ţintă a fost pe deplin recunoscută înaintea adunării oștirilor lui Israel la data consacrării templului. În rugăciunea lui, împăratul a recunoscut că Iehova a zis: „Numele Meu va fi în el” (1 Împăraţi 8,29).
Una dintre părţile cele mai mișcătoare ale rugăciunii de consacrare a fost cererea către Dumnezeu cu privire la străinii care vor veni din ţările îndepărtate ca să afle mai mult despre Acela a cărui faimă se răspândise printre popoare. „Se va ști”, s-a rugat împăratul, „că Numele Tău este mare, mâna Ta este tare și braţul Tău este întins”. În favoarea fiecăruia dintre acești închinători străini, Solomon a cerut: „Ascultă-l… și dă străinului aceluia tot ce-Ţi va cere, pentru ca toate popoarele pământului să cunoască Numele Tău, să se teamă de Tine, ca și poporul Tău Israel, și să știe că Numele Tău este chemat peste casa aceasta pe care am zidit-o eu!” (1 Împăraţi 8,42.43)
La încheierea serviciului divin, Solomon îl îndemnase pe poporul Israel să fie credincios Dumnezeului adevărat pentru ca „toate popoarele pământului să poată cunoaște”, zicea el, „că Domnul este Dumnezeu și că nu este alt Dumnezeu afară de El!” (1 Împăraţi 8,60)
Cel care a plănuit templul era mai mare decât Solomon; înţelepciunea și slava lui Dumnezeu erau descoperite acolo. Aceia care nu cunoșteau aceste fapte, desigur că se mirau și îl lăudau pe Solomon ca fiind arhitectul și constructorul, dar împăratul a declinat orice onoare pentru plănuirea și înălţarea lui.
Așa au stat lucrurile atunci când împărăteasa din Seba a venit să-l viziteze pe Solomon. Auzind despre înţelepciunea lui și despre templul măreţ pe care-l clădise, ea s-a hotărât „să-l încerce cu întrebări grele” și să vadă personal lucrările lui vestite. Însoţită de o suită de slujitori cu cămile, ducând „mirodenii, aur mult și pietre scumpe”, ea a făcut o călătorie lungă la Ierusalim. „S-a dus la Solomon și i-a spus tot ce avea pe inimă”, a vorbit cu el despre tainele naturii, și Solomon a învăţat-o cu privire la Dumnezeul naturii, marele Creator, care locuiește în cerurile înalte și guvernează peste tot. „Solomon i-a răspuns la toate întrebările
și nu a fost nimic pe care să nu fi știut Solomon să i-l lămurească” (1 Împăraţi 10,1-3; 2 Cronici 9,1.2).
„Împărăteasa din Seba a văzut toată înţelepciunea lui Solomon și casa pe care o zidise, și bucatele de la masa lui, și locuinţele slujitorilor lui, și slujbele, și hainele celor ce-i slujeau, și paharnicii lui, și arderile de tot pe care le aducea în Casa Domnului. Uimită, a zis împăratului: «Deci era adevărat ce am auzit în ţara mea despre faptele și înţelepciunea ta! Dar nu credeam, până n-am văzut cu ochii mei. Şi iată că nici jumătate nu mi s-a spus. Tu ai mai multă înţelepciune și propășire de cât am auzit mergându-ţi faima. Ferice de oamenii tăi, ferice de slujitorii tăi, care sunt necurmat înaintea ta, care aud înţelepciunea ta!»” (1 Împăraţi 10,4-8; 1 Cronici 9,3-6)
La încheierea vizitei, împărăteasa fusese atât de deplin învăţată de Solomon cu privire la Izvorul înţelepciunii și priceperii lui, încât a fost silită să nu înalţe unealta omenească, ci să exclame: „Binecuvântat să fie Domnul, Dumnezeul tău, care a binevoit să te pună pe scaunul de domnie al lui Israel! Pentru că Domnul iubește pentru totdeauna pe Israel, de aceea te-a pus împărat, ca să slujești și să faci dreptate” (1 Împăraţi 10,9). Aceasta era impresia pe care Dumnezeu intenţiona să o facă asupra tuturor popoarelor. Iar atunci când „toţi împăraţii pământului căutau să vadă pe Solomon, ca să audă înţelepciunea pe care o pusese Dumnezeu în inima lui” (2 Cronici 9,23), Solomon L-a onorat pentru o vreme pe Dumnezeu, atrăgându-le atenţia cu respect către Creatorul cerului și al pământului, către Conducătorul Universului, Cel Atotînţelept.
Care ar fi fost istoria lui Solomon, dacă ar fi continuat în umilinţa sufletului să îndrepte atenţia oamenilor de la sine către Acela care îi dăduse înţelepciunea, bogăţia și cinstea! Dar, în timp ce pana inspirată raportează virtuţile lui, ea dă o mărturie credincioasă și cu privire la căderea lui. Înălţat pe culmea măreţiei și înconjurat cu darurile bogăţiei, Solomon a fost ameţit, și-a pierdut echilibrul și a căzut. Înălţat continuu de oamenii lumii, n-a mai fost în stare să respingă flatările oferite lui. Înţelepciunea încredinţată lui pentru a-L preamări pe Dătător l-a umplut de mândrie. În cele din urmă, le-a îngăduit oamenilor să vorbească despre el ca despre unul vrednic de laudă, pentru strălucirea neîntrecută a clădirilor plănuite și înălţate în cinstea Numelui Domnului, Dumnezeului lui Israel. În felul acesta, Templul lui Iehova a ajuns să fie cunoscut printre popoare ca fiind „Templul lui Solomon”. Unealta omenească și-a atribuit slava care aparţinea Aceluia „mai mare decât cel mare” (Eclesiastul 5,8). Până în ziua de astăzi, templul despre care Solomon declarase: „Numele Tău este chemat peste casa aceasta pe care am zidit-o” (2 Cronici 6,33) este cel mai adesea numit nu „Templul lui Iehova”, ci „Templul lui Solomon”.
Omul nu poate manifesta o slăbiciune mai mare decât atunci când îngăduie oamenilor să-i atribuie cinstea pentru darurile care îi sunt date de Cer. Creștinul adevărat va face din Dumnezeu cel dintâi, cel de pe urmă și cel mai bun în toate. Niciun motiv născut din ambiţie nu va răci dragostea lui pentru Dumnezeu, stăruitor și neabătut, el va face ca cinstea să fie dată Tatălui ceresc. Numai atunci când suntem credincioși în cinstirea Numelui lui Dumnezeu înclinaţiile noastre sunt în supravegherea divină și suntem făcuţi în stare să creștem în putere spirituală și intelectuală.
Iisus, Maestrul divin, a înălţat întotdeauna numele Tatălui Său ceresc. El i-a învăţat pe ucenici să se roage: „Tatăl nostru care ești în ceruri, sfinţească-Se Numele Tău” (Matei 6,9). Şi nu trebuia ca ei să uite să recunoască: „A Ta este… slava” (Matei 6,13). Atât de atent a fost Marele Vindecător să îndrepte atenţia de la Sine la Izvorul puterii Sale, încât mulţimea uimită, „când a văzut că muţii vorbesc, ciungi se însănătoșesc, schilozii umblă și orbii văd”, nu L-au preamărit pe El, ci au slăvit pe Dumnezeul lui Israel (Matei 15,31). În rugăciunea minunată pe care Hristos a înălţat-o chiar înainte de răstignirea Sa, a spus: „Te-am proslăvit pe pământ… Proslăvește pe Fiul Tău”, Se ruga El, „ca și Fiul tău se Te proslăvească pe Tine”. „Neprihănitule Tată, lumea nu Te-a cunoscut, dar Eu Te-am cunoscut și aceștia au cunoscut că Tu mai trimis. Eu le-am făcut cunoscut Numele Tău și li-L voi mai face cunoscut, pentru ca dragostea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei, și Eu să fiu în ei” (Ioan 17,1.4.25.26).
„Așa vorbește Domnul: «Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui. Cel ce se laudă să se laude că are pricepere și că Mă cunoaște, că știe că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată și dreptate pe pământ! Căci în aceasta găsesc plăcere Eu, zice Domnul»” (Ieremia 9,23.24).
„Atunci, voi lăuda Numele lui Dumnezeu prin cântări, și prin laude Îl voi preamări.” „Vrednic ești, Doamne și Dumnezeul nostru, să primești slava, cinstea și puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, și prin voia Ta stau în fiinţă și au fost făcute! Te voi lăuda din toată inima mea Doamne, Dumnezeul meu, și voi preamări Numele Tău în veci!” „Înălţaţi pe Domnul împreună cu mine. Să lăudăm cu toţi Numele Lui!” (Psalmi 69,30; Apocalipsa 4,11; Psalmi 86,12; 34,3). Introducerea unor principii, care l-au îndepărtat de spiritul de sacrificiu și care tindeau spre proslăvirea de sine, a fost însoţită de o altă vădită pervertire a planului divin pentru Israel. Dumnezeu plănuise ca poporul Său să fie lumina lumii. De la ei trebuia să strălucească slava Legii Sale, așa cum se descoperise în viaţa practică. Pentru împlinirea acestui plan, El rânduise ca poporul ales să ocupe o poziţie deosebită între popoarele lumii.
În zilele lui Solomon, împărăţia lui Israel se întindea de la Hamat, în nord, până la Egipt, la miazăzi, și de la Marea Mediterană până la fluviul Eufrat. Aici se încrucișau multe drumuri comerciale, iar caravanele din ţări îndepărtate treceau continuu într-o parte și în alta. Astfel, lui Solomon și poporului li s-a oferit ocazia să descopere oamenilor din toate naţiunile caracterul Împăratului împăraţilor și să-i înveţe să-L respecte și să-L asculte. Această cunoaștere avea să fie dată lumii întregi. Prin învăţăturile cuprinse în jertfe, Hristos urma să fie înălţat înaintea popoarelor, pentru ca toţi care doreau să poată avea viaţa.
Așezat în fruntea unui popor care fusese rânduit ca o lumină pentru naţiunile înconjurătoare, Solomon ar fi trebuit să folosească înţelepciunea și puterea influenţei date lui de Dumnezeu în organizarea și îndrumarea unei mari mișcări pentru iluminarea acelora care nu Îl cunoșteau pe Dumnezeu și adevărul Său. În felul acesta, mulţi ar fi fost câștigaţi pentru primirea preceptelor divine, Israel ar fi fost ocrotit de practicile rele ale păcatului și ale păgânismului, iar Domnul slavei ar fi fost mult onorat. Dar Solomon a pierdut din vedere această ţintă înaltă. El nu a reușit să folosească ocaziile deosebite pentru iluminarea acelora care treceau continuu prin ţara lui sau care zăboveau în orașele principale ale ţării.
Spiritul misionar, pe care Dumnezeu îl sădise în inima lui Solomon și în inimile tuturor israeliţilor credincioși, a fost înlocuit cu un spirit mercantil. Ocaziile oferite de legăturile cu multe popoare au fost folosite pentru mărire personală. Solomon a căutat să-și întărească poziţia politică, clădind cetăţi întărite la vadurile comerciale. El a rezidit Ghezerul, aproape de Iope, așezat de-a lungul căii dintre Egipt și Siria, Bet-Horonul, la apus de Ierusalim, controla trecerea pe drumul care ducea din inima Iudeii la Ghezer și la ţărmul mării, Meghido, așezat pe drumul caravanelor de la Damasc la Egipt și din Ierusalim către miazănoapte, precum și „Tadmorul din pustie” (2 Cronici 8,4), de-a lungul căii caravanelor de la Răsărit. Toate aceste cetăţi au fost puternic întărite. Avantajele comerciale ale ieșirii la Marea Roșie au fost dezvoltate prin construirea unei flote de „corăbii la Eţion-Gheber… pe ţărmurile Mării Roșii, în ţara Edomului”. Marinarii pricepuţi din Tir, „împreună cu slujitorii lui Solomon”, formau echipajul acestor vase în călătoriile „la Ofir și au luat de acolo… aur” și „foarte mult lemn de santal și pietre scumpe” (2 Cronici 8,18; 1 Împăraţi 9,26.28; 10,11).
Veniturile împăratului și ale multora dintre supușii lui au crescut foarte mult, dar cu ce preţ!? Prin lăcomia și nesocotinţa celor cărora le fuseseră încredinţate descoperirile lui Dumnezeu, mulţimile nenumărate care aglomerau drumurile comerciale au fost lăsate în necunoștinţă de Dumnezeu.
În contrast izbitor cu drumul urmat de Solomon, a fost calea urmată de Hristos atunci când a fost pe pământ. Mântuitorul, cu toate că avea „toată puterea”, n-a folosit niciodată această putere pentru preamărirea de Sine. Niciun vis de cucerire pământească, de mărire lumească nu a mânjit desăvârșirea slujirii Sale pentru omenire. „Vulpile au vizuini, și păsările cerului au cuiburi”, a zis El, „dar Fiul omului nu are unde-Şi odihni capul” (Matei 8,20). Aceia care, ca răspuns la chemarea vremii, intră în slujba Maestrului ar face bine să studieze metodele Sale. El a folosit din plin ocaziile oferite de marile răspântii de drumuri.
Între călătoriile Sale, Iisus a locuit la Capernaum, care a ajuns să fie cunoscut ca „cetatea Sa” (Matei 9,1). Așezat pe drumul care mergea de la Damasc la Ierusalim și spre Egipt și Marea Mediterană, el era foarte potrivit ca centru al lucrării Mântuitorului. Călători din multe ţări treceau prin cetate sau se opreau pentru odihnă. Acolo, Iisus Se întâlnea cu oameni din toate popoarele și din toate categoriile, și în felul acesta învăţăturile Sale erau duse în alte ţări și în multe familii. Pe această cale, era trezit interesul cu privire la profeţiile care arătau către Mesia, atenţia era îndreptată către Mântuitorul, iar lucrarea Lui era prezentată lumii.
În zilele noastre, ocaziile de a veni în legătură cu bărbaţi și femei din toate clasele și din multe naţionalităţi sunt mult mai mari decât în zilele lui Israel. Răspântiile drumurilor s-au înmulţit de o mie de ori.
Asemenea lui Hristos, slujitorii de astăzi ai Celui Preaînalt trebuie să-și ocupe locul în aceste mari răspântii, unde pot întâlni mulţimile care trec din toate părţile lumii. Ca și El, ascunzând eul în Dumnezeu, ei trebuie să semene sămânţa Evangheliei, prezen-tând altora adevărurile preţioase ale Sfintei Scripturi, care vor prinde rădăcini în minte și vor răsări în viaţa veșnică.
Lecţiile învăţate din căderea lui Israel, în anii când conducător și popor s-au întors de la scopul înalt pe care fuseseră chemaţi să-l aducă la îndeplinire, sunt solemne. În loc să fie slab, chiar pe punctul să cadă, Israelul lui Dumnezeu de astăzi, reprezentanţii Cerului, care alcătuiesc biserica adevărată a lui Hristos, trebuie să fie puternici, căci asupra lor stă sarcina încheierii lucrării, care a fost încredinţată omului, și să grăbească ziua răsplătirilor finale. Totuși aceleași influenţe, care l-au învins pe Israel în timpul domniei lui Solomon, se pot întâlni și astăzi. Oștile vrăjmașului oricărei neprihăniri sunt puternic fortificate și numai prin puterea lui Dumnezeu poate fi câștigată biruinţa. Lupta din faţa noastră cere exercitarea spiritului de renegare de sine, neîncredere în sine și dependenţa numai de Dumnezeu, pentru folosirea înţeleaptă a fiecărei ocazii pentru mântuirea sufletelor. Binecuvântarea lui Dumnezeu va însoţi biserica Sa atunci când înaintează unită, descoperind lumii, care zace în întunericul rătăcirii, frumuseţea sfinţeniei, așa cum se manifestă într-un spirit de jertfire de sine, asemenea lui Hristos, într-o înălţare a celor dumnezeiești mai presus de cele omenești și într-o slujire iubitoare și neobosită pentru aceia care au atâta nevoie de binecuvântările Evangheliei.